Raluca IVĂNESCU – “Credibilitate şi Identitate: o Fata Morgana?”

La 5 ani de existenţă, blogul “Casei Europei” grupează peste 1.000 de mesaje postate. Pentru a marca această dublă aniversare şi pentru a da mai multă informaţie celor peste 60.000 de cititori, doresc să dau vizibilitate unor idei formulate de experţii în domeniul afacerilor europene din Bruxelles. Concret, am invitat o serie de prieteni în a scrie scurte articole pe tema “UE. România. Evoluţie”. Menţionez că materialele se publică sub semnătura autorilor.

---

Acum cinci ani jumătate, pe 1 ianuarie 2007, eram în Sibiu, în mijlocul unei mulţimi entuziaste, care sărbătorea inimaginabilul erei comuniste: în sfârşit, eram înăuntru şi nu în afara visului European. Un întreg context surâzător justifica acest entuziasm: politici europene vizionare, frontiere inexistente, forţă de muncă rezonabil calificată, oportunităţi de munca noi, etc.

Puţin probabil ca la acea dată exista o viziune clară a ce fel de membru dorea România să fie în UE. Greu de spus dacă, chiar şi acum, după 5 ani şi jumătate, există această viziune.

A existat însă politica paşilor mărunţi. În toţi aceşti ani, s-a construit un întreg eşafodaj care să încerce să ofere întâi credibilitate şi apoi identitate unui nou membru. Cu o Reprezentanţă Permanentă de calitate, în care se regăsesc mulţi oameni competenţi şi entuziaşti, cu un Minister de Externe cu o politică previzibilă şi un interes crescând la cel mai înalt nivel politic, România a început să înveţe regulile jocului european. S-au identificat câteva dosare cheie, în care există un interes strategic şi au început să apară şi primele succese. S-a învăţat arta “cros-aliantelor” în Consiliu cu alte state membre. S-a îmbunătăţit cooperarea între actorii româneşti prezenţi în Bruxelles- Reprezentanţa şi eurodeputaţi. Au existat poziţionări foarte vizibile pe dosare gen Shengen, Marea Neagră, energie care au început să dea semnalul că România se află în plin proces de a îşi construi o identitate de membru al unei Uniuni.

Şi să nu uităm, consecinţă a creşterii credibilităţii României în UE, avem unul din cele mai interesante portofolii de Comisar european.

Interesul public pentru politicile europene rămâne însă foarte scăzut, deşi în jur de 70% din legislaţia românească vine de la UE. Recentele evoluţii pe scena politică românească, deşi extrem de dăunătoare atât credibilităţii, cât şi identităţii noastre de membru al UE, au totuşi un merit: trezirea interesului publicului larg pentru chestiunile europene. Sper ca acest interes să se reflecte şi în conduita principalelor instituţii ale statului, dincolo de actualul comportament de “operetă”. Mă întreb, de exemplu, pentru câte dosare a folosit Parlamentul României posibilitatea oferită de Tratatul de la Lisabona de a se pronunţa asupra propunerilor legislative europene.

Şi pentru că tot ne place să ne uităm la exemplul polonez atunci când vine vorba de cine ne reprezintă la Consiliul European, poate ar fi cel puţin la fel de util să încercăm să înţelegem cheia succesului polonez în a se poziţiona ca un bun elev, cu o identitate proprie în această lume aflată într-o evoluţie periculoasă.

Din păcate sau din fericire, istoria ne-a luat-o înainte şi această Uniune este forţată să îşi redefinească ea însăşi identitatea. Ne aflăm în mijlocul unei lupte pentru supravieţuire. Din fericire, România nu se află printre statele problemă, graţie unei politici economice şi fiscale prudente. Nu excelează, dar nu se află încă sub focul pieţelor. Din nefericire, uneori se pare că nu conştientizăm că timpul dâmboviţean se scurge la fel de repede ca cel din Bruxelles. Se vorbeşte din ce în ce mai mult de o Europă cu mai multe viteze. Să sperăm că am reţinut ceva bune practici din modelul de succes al Dacia…

Raluca Ivănescu