Ana VLAD – „România. UE. Evoluţie”

La 5 ani de existenţă, blogul “Casei Europei” grupează peste 1.000 de mesaje postate. Pentru a marca această dublă aniversare şi pentru a da mai multă informaţie celor peste 60.000 de cititori, doresc să dau vizibilitate unor idei formulate de experţii în domeniul afacerilor europene din Bruxelles. Concret, am invitat o serie de prieteni în a scrie scurte articole pe tema “UE. România. Evoluţie”.

De asemenea, prezent la Cluj pentru a ţine un curs pe tema impactului Bruxelles-ului asupra României, am lansat studenţilor de la Facultatea de Studii Europene un concurs de eseuri pe tema evoluţiei binomului UE - România. Câştigătoarea este Ana VLAD, cu următorul eseu.

------------------

Percepţia asupra unui lucru poate fi atât rezultatul unui proces obiectiv, cât şi al unui proces subiectiv. De exemplu, percepem cerul ca fiind albastru datorită unei caracteristici obiective pe care o deţine culoarea albastră, şi anume lungimea scurtă de undă. Un alt exemplu ar fi că, deşi au trecut cinci ani de la aderarea oficială a României la UE, aceasta este percepută în continuare ca fiind un ucenic în ale europenisticii. Dar spre diferenţă de prima percepţie, a doua poate fi schimbată prin mijloace umane. Următorii 5 ani reprezintă timp suficient pentru infirmarea unor mituri referitoare la România şi, în paralel, clădirea unei percepţii sănătoase referitoare la această ţară în cadrul Uniunii Europene.

O schimbare a felului în care este percepută România în Uniune Europeană ar trebui să înceapă cu o modificare la nivelul perceperii Uniunii Europene în România. Mai exact, Uniunea Europeană ar trebui prezentată şi explicată mai clar românilor, fiindcă deşi au trecut cinci ani de la aderare, imaginea Uniunii este una fragmentată, insuficient înţeleasă. De exemplu, studenţii sunt interesaţi de programul Erasmus, persoanele care trăiesc la ţară sau dispun de ferme sunt interesate în general de APDRP, firmele de consultanţă pe proiecte europene de ghidurile solicitanţilor, persoanele cu pasiuni pentru maşini de legile referitoare la procedura de înmatriculare a maşinii etc.

Cu alte cuvinte, fragmente din populaţie se axează numai pe schimbările care le interesează şi care consideră că le afectează în mod direct şi imediat. Dar, uneori, se întâmplă ca deciziile luate la nivelul Comisiei sau a Consiliului să fie intraductibile, din perspectiva publicul larg. În acest caz este datoria celui mai nou dintre ministerele României să intervină şi anume, Ministerul Afacerilor Europene. În acest fel, într-o anumită limită de timp, să zicem un an şi jumătate sau doi ani, acest Minister şi aparatul birocratic aferent, ar putea să lanseze un ghid. Acest ghid ar putea fi folosit atât ca un dicţionar pentru descifrarea directivelor şi regulamentelor Uniunii, cât şi ca un „avizier” electronic ce ar ţine populaţia la curent cu noile programe şi proiecte sponsorizate de Uniunea Europeană, de care aceasta poate beneficia. De asemenea, Ministerul ar putea căuta să semneze mai multe parteneriate, al căror scop să depăşească aspectul financiar şi să ajungă să se axeze şi pe alte paliere, de exemplu şi pe cel cultural. Pe lângă acesta, nu trebuie însă să uităm de restul entităţilor cu rol important în difuzarea şi explicarea informaţiei europene.

Deci, în acest context, o primă schimbare ar trebui să vină din interior. Dar această schimbare trebuie să fie una susţinută şi sustenabilă pentru ca efectele să fie pe măsură. Pe lângă acest efort intern, reprezentanţii României la Bruxelles ar trebui să conştientizeze schimbarea de statut care se va produce în 2013. Prin aderarea Croaţiei la data propusă (1 iulie 2013) se poate spune, prudent, că România absolveşte ciclul „membrilor noi” şi trece în următorul ciclu, cel al „tinerilor membrii ai Uniunii Europene”.

Din moment ce se vorbeşte despre Statele Unite ale Europei sau despre o confederaţie a statelor europene, în acest context, experienţa redusă a României poate fi redată prin utilizarea unui dicton de origine americană -  see one, do one, teach one, şi de ce nu, poate pe viitor şi ultima parte va fi valabilă.

Dar toate aceste măsuri ar rămâne fără fond, în opinia mea, dacă România nu ar demonstra atât propriilor cetăţeni, cât şi celorlalţi „colegi” de pe continent, că noile măsuri luate nu reprezintă un caz izolat, ci o nouă orientare în acceptarea obligaţiilor şi exercitarea drepturilor de membru al Uniunii Europene. Cea mai bună demonstraţie ar fi reprezentată de un proiect major de infrastructură, realizat în co-finanţare cu Uniunea Europeană. Astfel, mantra „nu avem infrastructură” recitată de către cetăţeni şi de către o serie de investitori şi furnizori s-ar estompa treptat, iar mitul conform căruia România nu ar avea autostrăzi (sau benzinării în unele cazuri) ar dispărea şi el.

În concluzie, consider că România, în următorii cinci ani ar avea opţiuni şi loc de desfăşurare. Dar pentru ca aceste opţiuni să devină posibilităţi, iar mai apoi fapte concrete şi pentru ca percepţia Uniunii Europene faţă de România să se schimbe, trebuie ca România să facă un prim pas, să preia iniţiativa şi să treacă peste potenţialele eşecuri, clasificându-le în dosarul experienţei.

Ana Vlad / Facultatea de Studii Europene, UBB, Cluj-Napoca