Noţiuni precum “diplomaţie
publică“, “diplomaţie efectivă“, “diplomaţie culturală“ sunt adesea întâlnite
în discursurile mediatizate în ultimii ani, însă poate din cauza conjuncturilor
temporale şi atemporale, definiţia acestor termeni s-a modificat de-a lungul
vremii şi continuă să se modifice, creând de multe ori confuzii.
În contrast cu
Diplomaţia Standard, mult mai vizibilă, - putând fi descrisă ca fiind căile
prin care liderii guvernamentali comunică între ei la cele mai înalte nivele - Diplomaţia Publică se axează pe căile prin care o ţară (sau o organizaţie multi-laterală)
comunică cu cetăţenii altor state. Democraţia publică
efectivă începe de la premisa că dialogul, mai mult decât o prezentare cu
scopul de a vinde ceva, este adesea elementul central pentru realizarea
ţelurilor politicilor externe.
Dacă îmi
permiteţi, e necesarã o paralelã cu “faimoasa”
strategie de comunicare a Uniunii Europene cu proprii cetăţeni dintr-o
perspectivă “diplomatică”. Este clar că strategiile de comunicare ale UE
utilizează o diversitate de politici ale diplomaţiei publice pentru a-şi atinge
ţelurile. Se urmăreşte înţelegerea reciprocă şi cooperarea în abordarea
procesului de comunicare şi informare, iar pentru aceasta, strategiile de
comunicare ale UE pot fi imaginate ca iniţiative bine-dezvoltate ale
diplomaţiei publice.
Strategiile de
comunicare ale UE trebuie astfel gândite, încât să amelioreze lipsa de interes
a cetăţenilor, dar şi evidenta lipsă de informare. Cetăţeanul european vrea să
înţeleagă sistemul comunitar şi felul în care acesta îi influentează viaţa, dar
nu trebuie plictisit cu detalii tehnice, care pentru el par irelevante.
Cetăţenii
trebuie să fie informaţi corect şi complet, trebuie să îşi cunoască drepturile
şi trebuie să şi le exercite, cunoscând situaţia reală existentă la nivel
european, pe plan politic, social, economic, etc. Comunicarea cu cetăţenii UE
şi cu cei din ţările care aspiră la statutul de membru UE, reflectă majoritatea
eforturilor diplomaţiei publice ale Comisiei Europene.
Cu toate
acestea, abia în iunie 2001 Comisia Europeanã a adoptat un cadru de cooperare
pentru activităţi ce privesc informarea şi politica de comunicare în UE. Pentru
prima dată a fost recunoscută importanţa rolului statelor membre în diseminarea
informaţiilor pe politicile europene.
Alegerile
din 2004 pentru Parlamentul European au sublinit agravarea lipsei de interes al
cetăţenilor pentru politicile UE. În acelaşi an noua “Comisie Barroso” a
reacţionat prin numirea unui nou comisar pentru comunicare şi a numit-o în
această funcţie pe fosta comisară pentru mediu Margot Wallström. La scurt timp
însă, în 2005, liderii UE au fost şocaţi de problemele ivite în ratificarea
Constituţiei Europene, adevărat punct nodal în comunicarea cu cetăţenii.
Relaţia
UE-cetăţeni pare a fi într-o stare de somnolenţă, animată din când în când
de câte un referendum, nu de fiecare dată cu rezultate pozitive. Cetăţenii, la
rândul lor, îşi amintesc de Uniune atunci când sunt nemulţumiţi.
De la înfiinţarea
sa Uniunea Europeană a reuşit cu siguranţă să îşi atragă adepţi şi să îi
convingă de faptul că merită să investească timp şi energie pentru a înţelege
complicatele mecanisme ce stau la baza funcţionării ei. UE are “fanii” săi. Dar
cât de prezentă în conştiinţa oamenilor obişnuiţi este Uniunea Europeană dacă
ne deplasăm în afara cartierului european? Cine mai este interesat de UE când
avansăm pe străzile Bruxelles-ului şi dacă mergem de acolo mai departe în toate
statele membre? Cine mai ştie ce structură au instituţiile europene şi cu
ce se ocupă fiecare? Uniunea Europeană are acum aproape 500 de milioane de
locuitori, dintre care cei într-adevăr informaţi în legătură cu felul în care
funcţionează sunt doar o picătură într-un ocean.
Interesantă abordarea
propusă în 2011 de Valéry Giscard d'Estaing, Coordonatorul Convenţiei Europene
(dacă îşi mai aminteşte cineva de aşa ceva) legată de organizarea unui “Congres
al cetăţenilor” în care Parlamentul European şi cele naţionale să dezbată
împreună provocările cu care se confruntă Uniunea. Congresul ar apropia mai mult cetăţenii de UE, o mare necesitate având în
vedere lipsa de interes pe care aceştia o manifestă cu privire la problemele
comunitare. Fostul Preşedinte al Franţei preciza că actualii lideri europeni
sunt mult prea focalizaţi pe măsurile cu rezultate pe termen scurt şi lasă la
urmă orientările strategice, pe termen lung, care să contribuie la o reală
conectare cu cetăţenii.
În cazul
comunicării europene, mecanismul este cu atât mai complex, cu cât vorbim de
multilingvism, multiculturalism, etc, dar şi de un sistem care nu a rezolvat
încă problemele de democraţie şi legitimitate. Construirea şi difuzarea
discursul politic, electoral sau din afara campaniilor electorale trebuie să
ţină cont de toate acestea.
Tot în cadrul
subiectului larg al Diplomaţiei Publice, apropiindu-ne puţin de România, şi
intervenţia naţională, putem aminti de “evenimente de diplomaţie publică”
(prezentări de ţară , promovarea culturii şi
tradiţiilor, organizarea de spectacole, concerte, expoziţii şi conferinţe), pe
care Reprezentanţa Permanentă le organizează cu regularitate. Consolidarea
poziţiei României în cadrul instituţiilor europene şi îmbunătăţirea imaginii
acesteia la nivel european sunt succese ale României în aceşti ani de la
aderarea la Uniunea Europeană încoace, preciza într-o intervenţie recentă Raluca Norel.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu