Educaţie adaptată realitãţii contemporane

Educaţia secolului al XXI-lea ar putea fi caracterizată în trei cuvinte: tehnologie, practică şi mobilitate.

“Revoluţia tehnologică” marcheazã enorm şi domeniul educaţiei. Informarea şi studiul ultimilor ani capătă o nouă culoare – de la zilele lungi şi obositoare în biblioteci, tinerii studiază acum ore în şir de pe laptop, tablete, de pe telefoane inteligente sau eReadere, având acces permanent la Internet, “răsfoind” publicaţii online, enciclopedii virtuale şi bloguri pline de prospeţime.

Manualele clasice sunt tot mai puţin utilizate. De exemplu, în Coreea de Sud în 2015 se va renunţa total la manualul de școală tipărit. Informaţia digitală primează în preferinţele surselor de informare, de unde şi eLearningul, un subiect din ce în ce mai discutat. Apar noi propuneri pe această linie, deşi la o simplă analiză cantitativă se poate observa că programele de eLearning sunt în special destinate companiilor, adică training-uri şi coaching în interiorul companiilor, şi prea puţin strict în învăţământ.

Dascălii au înţeles importanţa adaptării la profilul actual al tânărului şi la cerinţele reale de pe piaţa muncii şi ale societăţii în care trăim. In sistemul clasic de învăţâmânt studenţii sunt examinaţi şi datoritã activitãţii lor în mediul Web,  contribuţia pe platformele special destinate fiindu-le analizată atent şi notată de profesor.

Tehnologia dar şi “globalizarea pieţei muncii” a evidenţiat tot mai mult importanţa pregătirii practice. Modelul educaţional german a fost luat ca şi exemplu pentru statele europene. Accentul fiind pus pe practica la angajatori, în sistemul dual, nume mari precum de exemplu Mercedes-Benz primesc până la 2.000 de ucenici anual, din care apoi, majoritatea rămân să lucreze în companie.

Radu Gologan, antrenorul lotului naţional de olimpici la matematică, descria recent orientarea americanilor spre “decodarea“ cunoştinţelor expuse tinerilor – aceştia având un sistem de învăţământ mult mai practic, oferă informaţii mult mai puţine, însă care se fixează mai bine. “Aşa au ajuns să aibă atât vârfuri de excelenţă, dar mai ales o bază cu competenţe suficiente pentru funcţionarea societăţii“. Tot pe continentul american, din dificultatea companiilor în recrutarea personalului potrivit, au luat naştere universităţile corporatiste, ce constau în oferirea unor programe de training, coaching, învăţare online, dar şi multă practică.

Marile companii internaţionale, corporaţiile, au un rol important în educaţie. „Sectorul privat trebuie implicat. Este o responsabilitate socială”, sublinia Viviane Reding, înca din 2002, pe atunci comisar european cu portofoliul educaţiei. Prin noile iniţiative, UE urmăreşte dezvoltarea dimensiunii non-europene a educaţiei, deoarece, cât mai mulţi absolvenţi la nivel global contribuie la creşterea economică.

O măsură importantă a UE a fost “Procesul Bologna“, o încercare de a armoniza sistemele de învăţământ naţionale prin crearea condiţiilor pentru mobilitate. Astfel a fost necesară implicarea din partea instituţiilor Uniunii Europene, atât financiară, cât şi prin lansarea unor programe de mobilitate, pentru studenţi şi pentru profesori. Mobilitatea a dat posibilitatea unor noi orientări, prin variantele pe care le propune – “Erasmus pentru toţi”, “Social Erasmus”, “Erasmus Plus”, etc. Deşi bugetul alocat programului Erasmus a fost mărit, solicitările depăşesc mult posibilităţile existente.

Unul dintre obiectivele principale ale Strategiei de la Lisabona era “învăţarea pe toată durata vieţii”, pentru realizarea creşterii economice şi a locurilor de muncă. Acest lucru implică şi perfecţionarea tinerilor absolvenţi, atât la locul de muncă, cât şi prin programe prin care aceştia să reuşească să acumuleze experienţa atât de mult solicitată şi de necesară în activitatea profesională cotidiană. În acelaşi context, Universităţile de vară sunt o altă formă de pregătire practicată în ultimii ani, fiind o variantă potrivită pentru mulţi dintre studenţi.

Jürgen Thumann, Preşedintele BusinessEurope, afirma recent că Europa trebuie “să educe în vederea angajării”. Aici pe lângă pregătirea teoretică este nevoie de aşa-ziselor “soft skills”-uri, dezvoltate prin implicarea în diferite activităţi, printre care sunt voluntariatul şi internshipurile. Totuşi, prea puţini tineri sunt implicaţi în activităţi ale organizaţiilor studenţeşti, cea mai la îndemână cale de afirmare, încă din timpul studenţiei, pe lângă ONG-uri, partide politice sau sindicate. Atunci când sistemul nu oferă sufieciente şanse de dezvoltare profesională pentru tineri, înseamnă că ei trebuie să înveţe să profite de toate celelalte oportunităţi care le stau la dispoziţie.

Agenda Digitală propusă de Uniunea Europeanã nu va putea fi îndeplinită fără o mai mare investiţie în “e-skills” sau acele “light technical skills”. Este însă foarte important să se înţeleagă cum noile tehnologii schimbă viaţa biroului, stilul de viaţă şi oamenii care îl populează. Un tânăr care doreşte să îşi găsească de lucru, pe lângă expertiza pe care o are – să zicem afacerile europene în Bruxelles – trebuie să fie practic, să înţeleagă cum să mişte repede. Iar acele “soft skills” trebuie să evolueze spre “light technical skills”. Aşa cum acum 30 de ani o persoană era angajată secretară fiindcă ştia să scrie la maşina de scris, iar de 15 ani fiindcă utilizează calculatorul, acum lucrurile evoluează. Cei care doresc să se integreze rapid în sistem, fără a deveni neapărat experţi IT, trebuie să ştie să publice online, pe pagine de web sau pe bloguri, să înţeleagă reţelele sociale, să se descurce în comunicarea online şi să fie deschişi la toate dezvoltările tehnologice. De la o zi la alta dispar şi apar meserii la care nu ne-am fi gândit în urmă cu câţiva ani.

Un element cerut în prezent de mulţi angajatori este multitaskingul, ceea ce înseamnă schimbarea rapidă a atenţiei şi concentrării între activităţile derulate. Într-o lume atât de dinamică nu poţi exista dacă nu dai dovadă de flexibilitate, chiar şi atunci când vine vorba de orientarea în carieră. Cineva identifica recent trei caracteristici ale profesioniştilor care au reuşit în domenii total opuse decât cele în care s-au şcolit – “Faptul că şi-au înţeles punctele forte, abilitățile naturale, şi au ales un domeniu profesional care le valorifică la maxim aceste puncte forte. Abilitatea de a învăţă pe cont propriu şi din iniţiativă proprie. Din cărţi, din articole, prin programe de training, de la alţii, din practica proprie, etc. Şi, faptul că au înţeles că una este să ai o diplomă şi alte să produci rezultate reale, şi s-au focalizat pe a învăţa să producă rezultate, nu pe a acumula diplome”.

În ultimele decenii s-a trecut prin dilema construirii CV-ului cu multe studii sau cu experienţă. Pregătirea academică îşi are rolul ei, în fundamentarea cunoştinţelor teoretice, însă practica îşi pune cu adevărat pecetea pe CV-ul candidatului şi va fi decisivă în felul în care se va descurca acesta la locul de muncă.

Dan LUCA / Bruxelles