Extinderea UE nu e doar o procedurã birocratică, ci o promisiune – pentru cei care așteaptă la uşã și pentru noi, cei dinanuntru. Despre asta am scris în editorialul de azi.
---
Comisia
Europeană a publicat recent rapoartele anuale privind extinderea Uniunii
Europene, readucând în atenție un subiect care părea uitat în birocrația de la
Bruxelles. Este un semn bun. Ultima țară care a aderat la UE a fost Croația, în
2013. De atunci, am trăit Brexitul, multiple crize și un deceniu de reflecție
asupra propriului model european. Dar, oricât de stabilă ar părea Uniunea,
adevărul este că Europa nu e completă. Reunificarea continentului, începută în
1989, rămâne un proces neterminat.
Rapoartele
Comisiei nu sunt texte pasionante, dar sunt documente oneste, care arată cât de
dificil este să extinzi un proiect ce presupune nu doar reguli și piețe comune,
ci și valori democratice și stat de drept. Procesul nu e uniform: fiecare stat
candidat are propriile blocaje, propriile traume și propriul ritm de reforme.
Totuși, dincolo de tehnicalitățile birocratice, geopolitica a redevenit motorul
principal al extinderii. Războiul din Ucraina a reamintit Europei că extinderea
nu este un moft administrativ, ci o necesitate strategică. Este vorba despre
securitate, nu doar despre convergență economică.
Uniunea
s-a lărgit spectaculos în 2004 și 2007, valul care a adus și România și
Bulgaria în UE. Apoi ritmul s-a oprit. Totuși, în Balcanii de Vest, lucrurile
par să se miște din nou. Muntenegru e cel mai avansat: toate cele 33 de
capitole de negociere sunt deschise, iar o parte au fost deja închise
provizoriu. Țara e membră NATO, folosește moneda euro și ar putea finaliza
negocierile până la sfârșitul anului viitor, cu perspectiva de a deveni stat
membru în 2028, dacă reformele în justiție și lupta anticorupție continuă.
Albania
respiră un entuziasm european autentic. Procesul de negociere este deschis, iar
în Tirana se simte energia unei generații care privește Europa ca pe o
destinație naturală. Serbia, în schimb, rămâne prinsă între Est și Vest.
Relația tensionată cu Kosovo și ambiguitatea față de Rusia o țin departe de
Bruxelles. Bosnia și Herțegovina e blocată într-un sistem instituțional
disfuncțional, iar Macedonia de Nord, deși a avut curajul să-și schimbe numele
pentru a depăși disputa cu Grecia, se confruntă acum cu opoziția Bulgariei.
Kosovo, între timp, rămâne un dosar în așteptare, dependent de recunoașterea
internațională.
Privirea
se mută spre Caucaz, o regiune aflată între speranță și pericol. Georgia rămâne
candidată mai mult „cu numele” – reformele sunt lente, justiția e politizată,
iar clasa politică oscilează între Bruxelles și Moscova. Totuși, societatea
georgiană respiră un puternic spirit proeuropean. Armenia, în schimb, se
apropie tot mai clar de Europa, mai ales după conflictul cu Azerbaidjanul și
izolarea regională.
Și
apoi e Turcia – candidatul etern. O țară uriașă, esențială pentru securitatea
și economia Europei, dar tot mai departe de standardele democratice cerute de
Bruxelles. Procesul de aderare e înghețat, iar relația s-a transformat într-un
parteneriat pragmatic bazat pe comerț, migrație și energie. Nimeni nu mai
vorbește serios despre o aderare apropiată, dar niciun lider european nu are
curajul să declare oficial sfârșitul acestui vis.
Republica
Moldova și Ucraina au făcut pași importanți. Ambele au statut de candidate și
au început reforme dificile, însă drumul rămâne lung. Următorul moment decisiv
va fi Consiliul European din decembrie 2025, care ar putea deschide negocierile
oficiale.
Un
aspect esențial, adesea ignorat, este că aderarea unui nou stat nu depinde doar
de Comisie. Fiecare extindere trebuie aprobată în unanimitate de toate statele
membre, ceea ce face procesul lent și politic. Extinderea nu e doar un
exercițiu tehnic, ci o dovadă de încredere între națiuni.
Kaja
Kallas, șefa diplomației europene, a declarat recent că mai multe țări ar putea
adera până în 2030 – un obiectiv curajos, dar care ar necesita o reformă
profundă a Uniunii. O UE cu 30 sau 33 de membri va trebui să-și regândească
modul de decizie, bugetul și identitatea politică.
Europa
are de ales între două tentații: să se închidă într-un club al prosperității
sau să se extindă, asumându-și riscul și responsabilitatea de a uni
continentul. Cred că doar a doua cale este corectă. Extinderea nu e doar o
procedură birocratică, ci o promisiune – pentru cei care așteaptă la ușă și
pentru noi, cei din interior. Poate că 1989 a fost anul libertății, iar 2030 ar
putea fi anul responsabilității. Europa nu e completă, dar încă poate deveni
întreagă.
Dan
LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu