Am revenit, alături de doamna profesor Mihaela Luțaș, cu o nouă analiză despre nucleul dur european, zona euro și competitivitate. Articolul este semnat astăzi în Ziarul Financiar.
----
Integrarea europeană a intrat
într-o nouă fază – una în care întrebările incomode despre bani, competențe și
viteză diferențiată nu mai pot fi evitate. Bugetul UE rămâne, în esență,
minuscul: aproximativ 1% din PIB-ul agregat al statelor membre. În același
timp, prin programe comune, mecanisme de redresare și instrumente financiare
inovatoare, Uniunea a demonstrat că poate mobiliza resurse semnificative atunci
când presiunea politică devine insuportabilă. Această contradicție – ambiții
mari, resurse limitate – definește momentul actual al integrării.
Realitatea politică este clară:
fiscalitatea rămâne o prerogativă națională, iar ideea unor taxe europene reale
întâmpină rezistență masivă. Statele membre nu sunt pregătite să cedeze
controlul asupra veniturilor, chiar dacă acceptă tot mai des coordonarea
cheltuielilor. Cu toate acestea, moneda unică euro a împins integrarea
economică la un nivel fără precedent. Zona euro funcționează deja ca un nucleu
de integrare profundă, cu reguli comune, mecanisme de stabilitate și o
interdependență economică greu de reversat. Întrebarea nu mai este dacă această
integrare va continua, ci dacă restul Uniunii va ține pasul sau dacă Europa va
evolua inevitabil către un model concentric.
Crizele ultimului deceniu au
accelerat această transformare. Brexit-ul a demonstrat costurile politice și
economice ale retragerii. Pandemia a forțat statele să accepte emiterea de
datorie comună – o decizie de neimaginat cu câțiva ani înainte. Războiul din
Ucraina a schimbat prioritățile strategice și a readus apărarea și securitatea
energetică în centrul politicilor europene. În fiecare caz, răspunsul a fost
mai multă coordonare și mai multe instrumente comune. Logica neofuncționalistă
a spillover-ului funcționează: integrarea într-un domeniu creează presiune
pentru integrare în altele.
Totuși, există un blocaj
structural. Bugetul UE rămâne la un nivel simbolic în raport cu ambițiile
politice și economice asumate. Cum poate Uniunea să aspire la autonomie
strategică, competitivitate globală sau leadership tehnologic fără o capacitate
bugetară reală? Planul NextGenerationEU a arătat că solidaritatea financiară
este posibilă și eficientă. Emisiunea comună de obligațiuni a redus costurile
de finanțare și a permis investiții coordonate. Inițiative recente precum SAFE
sau ideea unui Fond European de Competitivitate indică o direcție clară:
politici strategice finanțate la nivel comun pentru a evita fragmentarea
resurselor.
În acest context apare o
întrebare provocatoare: dacă bugetul UE ar crește semnificativ, ar trebui acest
salt să se bazeze în primul rând pe zona euro? O astfel de evoluție ar
transforma zona euro într-un nucleu economic dur, cu integrare fiscală progresivă
și priorități industriale comune. Ar crea o Europă cu două viteze? Probabil.
Dar nu există deja diferențe structurale majore între statele din zona euro și
cele din afara ei?
Compararea cu NATO oferă o
perspectivă interesantă. În domeniul apărării se discută creșterea
contribuțiilor către 5% din PIB. Dacă statele pot accepta asemenea eforturi
pentru securitate militară, de ce ar fi imposibilă o contribuție comună de 5%
sau chiar 10% pentru competitivitate economică, inovare și autonomie
strategică? Ce ar însemna un „nucleu dur” al zonei euro care ar pune în comun
resurse la acest nivel? Ar accelera convergența economică sau ar amplifica
diviziunile interne? Ar crea o capacitate industrială europeană capabilă să
concureze cu SUA și China sau ar genera tensiuni politice interne majore?
Criticii vor invoca pierderea
suveranității fiscale și riscul unei birocrații supradimensionate. Susținătorii
vor argumenta că fragmentarea actuală este deja costisitoare și ineficientă.
Realitatea probabilă se află între aceste extreme: o integrare bugetară
selectivă, orientată spre domenii strategice – apărare, tehnologie, energie,
sănătate – unde economiile de scară sunt evidente și unde acțiunea națională
izolată este insuficientă.
Europa se află într-un moment de
alegere. Poate continua cu un buget minimal și cu o coordonare incrementală,
riscând să rămână un actor economic fragmentat. Sau poate imagina un salt
curajos către o capacitate bugetară comună reală, ancorată probabil în zona
euro, care să redefinească modelul de guvernanță europeană. Întrebările devin
inevitabile: câtă solidaritate sunt dispuse statele să accepte? Câtă integrare
democratică este necesară pentru a legitima un buget comun substanțial? Și, mai
ales, poate Europa să rămână competitivă global fără să își regândească radical
arhitectura financiară?
Integrarea europeană nu mai este
doar o poveste despre piața internă și reglementări tehnice. Este o dezbatere
despre putere, resurse și viziune strategică. Iar dacă Europa vrea să joace un
rol major într-o lume dominată de blocuri economice și geopolitice mari, atunci
întrebarea despre un buget comun de 5–10% din PIB nu mai pare o utopie – ci o
provocare inevitabilă.
Dr. Mihaela Luţaş
predă cursul de Politici Economice Europene la Universitatea „Babeş-Bolyai” din
Cluj-Napoca şi este membră a Asociaţiei Generale a Economiştilor din România.
Dr. Dan Luca este
expert în afaceri europene şi comunicare strategică, derulându-şi
activitatea în Bruxelles încă din 1997.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu