Despre asumarea responsabilităţii celor două Românii

Despre potenţialul diasporei româneşti se vorbeşte prea puţin, în special când este vorba de investiţie. Şi asta deşi ambasadorii direcţi ai României, emigranţii, nu au parte de condiţii de viaţă şi de muncă dintre cele mai nobile. Termenul de ”emigrant” deranjează, pentru că suntem cetăţeni ai Uniunii Europene începând cu 2007 şi se presupune că am devenit mobili în interiorul Uniunii şi nu altfel. Realitatea însă ne arată că drepturile noastre încă nu sunt egale cu ale celorlalţi cetăţeni şi prin urmare “stigmatul de emigrant” este cât se poate de descriptiv.

Pe lângă ceea ce ştim cu toţii, studiile vin să confirme realitatea cruntă. O ultimă cercetare realizată de Agenţia Europeană pentru Forţa de Muncă (Eurofund din Dublin) arată că emigranţii au parte de cele mai grele condiţii de muncă şi de trai în diasporă. Mai mult, criza economică loveste în primul rând categoriile sociale cele mai vulnerabile, iar emigranţii sunt în topul acestei categorii. Pe de altă parte, un ultim raport realizat de Comisia Europeană arată că românii au contribuit semnificativ la economiile statelor europene. Statul român însuşi a admis ani la rând importanţa remitenţelor emigranţilor noştri. Prin urmare, emigranţii români, de la culegătorii de căpşuni, menajerele din peninsulă, constructorii din Franţa şi Belgia, până la cei care muncesc în Bruxelles-ul europen şi alţii asemenea lor, pun pietre de temelie economică peste tot în Uniune, încântă o lume întreagă cu hărnicia, talentul şi dedicarea caracteristică, cu poveşti de succes şi sacrificii. Cine le ştie lor numele? Câţi le cunoaştem povestea? Si, mai ales, cine are grijă de ei? Pot să îşi croiască drum singuri prin meandrele legislative şi încâlceala administrativă care diferă de la o ţară la alta? România, ca brand, ca imagine, ca stat european, nu cumva pierde potenţial uman prin lăsarea la voia întâmplării a ceea ce se întâmplă în afara graniţei?

Cine face ceva pentru românii din diasporă? Care sunt problemele concrete cu care aceştia se confruntă? Ce fac copiii şi bătrânii rămaşi singuri acasă?

Sunt doar câteva întrebări cărora Organizaţia Social Democraţilor Români din Bruxelles şi-a propus încă de la înfiinţare să le dea un răspuns. Platforma politică a acesteia prevede înfiinţarea unor centre comunitare bilaterale, (atât în diasporă cât şi în ţară), prin intermediul cărora se va crea o punte de comunicare între cele două Românii. Sunt o iniţiativă specifică politicii de integrare socială îndreptată către un grup de oameni care prezintă dificultăţi de natură socială (ex: formare profesională, proceduri de legalizare a şederii, etc.) în spaţiul ţării gazdă. Centrele comunitare constituie practic locul în care românii aflaţi în dificultate găsesc soluţii, sfaturi, pun bazele unei comunităţi civice capabile să contracareze din interior obstacolele pe care le întâmpină.

Odată pus în discuţie, adus în lumina opiniei publice, acest program trezeşte încă de acum interes în comunităţiile românilor din afară. Există suspiciune, tipică românească, ba că nu acoperă suficient complexitatea problemelor românilor, ba că inţiatorii nu sunt în măsură să îl pună în aplicare, şi aşa mai departe.

Din fericire însă, sunt şi percepţii pozitive, deschise spre o politică de integrare socială a românilor din diasporă. Cea mai importantă susţinere vine din partea oamenilor de rând, cei care au nevoie de o asemenea politică şi de răspunsuri concrete. Aflaţi la Bruxelles de ceva vreme, capitala ne-a găzduit tocmai în mijlocul comunităţii muncitorilor în construcţii şi al celor care cresc copii şi îngrijesc casele celor din Bruxelles. Viaţa lor nu a fost uşoară nici o clipă, iar deschiderea graniţelor în anul 2007 nu a constituit o rezolvare automată a problemelor lor. Muncitorii în construcţii care au devenit liber-profesionişti se izbesc de o multitudine de neclarităţi privind accesul la pensii, chestiunile de natură fiscală, reunirea familiei; copiii lor nu cunosc procedura de echivalare a diplomelor, posibilitatea continuării studiilor, nu stiu că piaţa muncii le poate oferi stagii de pregătire extrem de valoroase, cu sau fără plată, se limitează de multe ori în a rămâne deschişi locurilor de muncă pentru care nu este nevoie de o pregătire intelectuală asiduă; mamele lor, cu ani grei de şcoală şi diplome în economie, încă dichisesc casele străinilor fără să-şi cunoască oportunităţile în diasporă. Mai mult de atât, permisele de muncă sunt încă greu de obţinut, şi nici măcar procedura în sine nu este cunoscută.

Sigur că anumite eforturi s-au întreprins deja. Pagini de web informative au pus la dispoziţie nu doar românii ci şi Comisia Europeană prin crearea EURES, MISSOC şi a altora asemănătoare, dar trebuie să reţinem un lucru foarte important: politica de integrare socială este sora celei de coeziune, care se face alături de oameni, de cetăţeni, prin contact şi apropiere directă, nu doar prin domeniul internetului. Acesta poate constitui un instrument, necesar desigur, dar nu primordial acestor activităţi. Românii mai au la dispoziţie consulatele, ambasadele şi sindicatele care oferă mereu consultanţă, dar nu sunt tocmai metodele cele mai cunoscute sau aflate la îndemâna cetăţeanului.

Românii au nevoie de o structură mai puţin formală, capabilă să creeze propria lor comunitate, de răspunsuri şi înţelegere şi din partea celor de acasă. Iar cei de acasă au nevoie de diaspora românească.

La ora actuală România se confruntă realmente cu acest lanţ de noi provocări, apărute odată cu valurile de plecări din ţară, care trebuie contracarate tot printr-o structură inovatoare. Este timpul ca românii să facă ceva pentru români, împreună solidari prin Europa!

Dan LUCA si Codruţa FILIP / Bruxelles