Afacerile europene presupun şi implicarea în influenţarea legislaţiei comunitare, iar poziţia României, ca a şaptea putere politicã după numărul de reprezentanţi, nu este suficient fructificată. Nu mă refer aici doar la politica externă, ci insist mai mult pe dezvoltarea grupurilor de interes sectoriale.
Într-un recent articol publicat de Făclia, mi-am exprimat părerea pe acest subiect.
............
Vrem, nu vrem, dar peste 75% din legislaţia aplicată în România îşi are originea la Bruxelles. Această legislaţie nu priveşte în mod necesar securitatea naţională, politica externă sau apărarea. Este vorba despre consumator şi pieţe, despre calitatea aerului, gestionarea apei şi despre mîncare.
Este o activitate fără “glorie mediatică” şi asta face poate să fie lipsită de senzaţional. Cum se plasează România în formarea acestor decizii sectoriale europene? Ce se poate face în viitor? Punctul de plecare este o Hotărîre Guvernamentală din 2008, care este baza legislativă a sistemului de coordonare a afacerilor europene în România.
În acest context apare necesitatea formulării poziţiei naţionale pe anumite paliere legislative cu ajutorul stekaholderilor. Poate pare tehnic, dar ce este acest cuvînt – practic industria şi ONG-urile, dar cercul este mult mai amplu. În discursurile pe care le-am avut în ultimii ani, reiese că în anumite dosare poziţia României este foarte bine fundamentată, în vreme ce în altele poziţionarea României este în cel mai bun caz circumstanţială, dacă nu una amintind de o politică a “scaunului gol”.
Să nu vă imaginaţi însă că este rea intenţie, cu siguranţă nu din partea celor care lucrează în Reprezentanţa României pe lîngă UE, de la Bruxelles. Există o problemă de resură umană alocată, de finanţarea acestui sistem de “calibrare fină a României la Uniunea Europeană”. Nu se poate să lăsăm miile de dosare aflate în dezbatere la nivel comunitar pe seama a doar 100 de diplomaţi.
Este un paradox, dar cred că avem în România vreo 25 de facultăţi de studii europene, iar 95% din absolvenţi nu îşi găsesc de lucru relaţionat cu diploma obţinută. Mai este vorba şi de experienţa istorică şi de forţă politică a României în contextul comunitar. Noi, teoretic, sîntem a 7-a putere politică (ca număr de eurodeputaţi – 33 şi voturi în Consiliu – 14). Dar încă nu ne smulgem de pe locul 26-27 în competiţie cu vecinii noştri bulgari.
Observăm că Polonia şi-a consolidat locul 6 şi acum toată lumea vorbeşte despre “Top 6 ţări în UE” (alături de Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Spania). Îmi pare rău, dar nu pot să dau semnale asemănătoare pentru România.
Dar pentru a reuşi să jucăm roluri importante în aceste dosare trebuie să ne reechilibrăm politica externă şi în special politica de alianţe bilaterale. Să punem cu adevărat în practică parteneriatul cu Polonia, în contextul formatului Vişegrad Plus. Avem o simetrie de interese cu Polonia, ei sînt preocupaţi de Marea Baltică şi vecinătatea estică, şi noi vrem stabilitate la Marea Neagră. O altă orientare, prin importanţa sa este filiera latină, prin Spania şi Italia. Am folosit-o prea puţin, deşi sînt un milion de români în fiecare dintre aceste ţări.
Să revenim însă la cultura consultării din România. Există iar o problemă pe care o avem moştenire, este cea legată de profilul economic al ţării. Este deja de notorietate că acolo unde sistemul privat este slab reprezentat, nu există presiune şi totul depinde de simpla voinţă politică sau de competenţa şi determinarea administraţiei publice. Este crucial ca România să-şi dezvolte “grupuri de interese sectoriale” care ajută în cadrul procesului de fundamentare a poziţiei naţionale. Şi nu e rău ca acestea să dispună şi de prezenţă fizică în capitală, la Bruxelles.
Cred că în cadrul noului minister creat, cel al Afacerilor Europene, este nevoie de un post (nivel de secretar de Stat) de reprezentant pentru relaţia cu beneficiarii, cu atribuţii de monitorizare a proceselor de consultare.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu