Dan LUCA – articol în Calea Europeană – “Reunificarea Germaniei şi calea europeană”

Despre cum s-a adaptat Germania de-a lungul anilor, în adoptarea politicilor europene, puteţi citi în articolul pe care l-am semnat pentru Calea Europeană:

............

Actul reunificării Germaniei, în 1990, nu a pus doar capăt diviziunii Europei după cel de-al Doilea Război Mondial, ci a reprezentat declanșarea Uniunii Monetare Europene şi consolidarea integrării în Europa. Fără aceasta nu am fi existat nici moneda euro.

Germania de Est şi Vest a fost reunificată la 3 octombrie 1990, la mai puțin de un an de la căderea Zidului Berlinului. Evenimentul istoric a fost descris ca o “extindere fără aderare” de diplomații UE. Carlo Trojan, negociatorul-șef al Comisiei Europene privind reunificarea Germaniei, descria evenimentele şi atmosfera din timpul negocierilor. Carlo Trojan, un cetățean olandez, a reprezentat Comunitatea Economică Europeană la masa de negocieri cu privire la reunificarea Germaniei. Principala lui sarcină a fost de a integra legislația din fosta Republică Democrată Germană (RDG) în dreptul comunitar derivat.

Tratatul de Unificare a fost sfârșitul procesului, care a început încă din ianuarie 1990, când Jacques Delors a ținut discursul în care a indicat articolul 23 a Legii fundamentale a Germaniei Federale, calea pentru unificarea Germaniei. S-au purtat o mulțime de discuții cu autoritățile germane pentru a pregăti Uniunea monetară, economică și socială. Comisia a fost foarte implicată în pregătirea a ceea ce a devenit Tratatul de stat, în luna iulie a acelui an. Aceasta a fost etapa intermediară de unificare. Prin acesta, deja 80% din legislația comunitară a fost introdusă pe teritoriul RDG. S-a stabilit de către Comisie, iar Consiliul European de la Dublin a acceptat, ca fiind o extindere fără aderare și care nu impun modificări ale tratatelor.

Mai complicat a fost, după cum povestea Trojan, dimensiunea externă. În politica comercială externă toate angajamentele din RDG deveneau în mod automat angajamente ale Comunității Europene. Au existat angajamente care în mod automat au trecut de partea comunitară, care – din motive de conținut – trebuiau adaptate, în special în cazul importirilor extracomunitare. Norocul a făcut ca multe dintre angajamentele RDG să fie stabilite pentru o perioadă de 5 ani, şi expirau în 1990. Parlamentul European a dat dovadă de o extraordinară colaborare sprijinind procesul de unificare, finalizat mult mai devreme decât se preconiza iniţial.

Germania a trebuit să înceapă de la zero în noile landuri, care nu dădeau dovada unei economii cu adevărat competitive, ceea ce în cele din urmă a reprezentat un avantaj pentru noile landuri. Totul, destul de costisitor pentru Germania.

Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene, a fost printre primii europeni care au susţinut reunificarea, considerând că singurul răspuns al problemelor europene ar fi revenirea la germanii democraţi de după al doilea război mondial. Acesta a susţinut în octombrie 1989 un discurs, înainte de deschiderea Zidului Berlinului, anticipând cazul special al RDG și faptul că unificarea ar trebui să se întâmple în formă de consolidare a federalismului european. El a fost unul dintre puţinii politicieni care au fost atunci cu adevărat susținătorii reunificării Germaniei.

Recent, Delors povestea: “aveam un drept de inițiativă și eram gardian al tratatelor. M-am străduit, încă din 1988, să atrag atenția asupra problemelor, iar imediat după căderea Zidului Berlinului, să explic faptul că germanii din Est își aveau propriul loc în Europa. Am fost criticat de anumite persoane, dar ceea ce am făcut eu a contribuit la o mișcare istorică”.

În 9 noiembrie 1989, Günter Schabowski, membru al Biroului Politic al Partidului Socialist Unit (SED) a menţionat „în treacăt“, la o conferinţă de presă, că RDG tocmai şi-a deschis graniţele. Nu trecea mult şi mii de cetăţeni ai RDG asaltau punctele de trecere a frontierei, pentru ca Zidul Berlinului să cadă, după 28 de ani.

Reunificarea Germaniei a fost gândită de cancelarul de atunci, Helmut Kohl ca fiind un fenomen de absorbţie, acordând asistenţa financiară necesară. Republica Democrată Germană fusese deja reorganizată în cinci landuri, fiind imediat supusă aceleiaşi legislaţii federale. Astfel, cele 14 regiuni ale RDG au devenit landurile Mecklenburg-Vorpommern, Brandenburg, Sachsen, Sachsen-Anhalt şi Thüringen (Turingia). Se adăuga al şaselea land format prin reunificarea celor două părţi ale Berlinului.

Franţa şi Marea Britanie nu au dorit reunificarea Germaniei, considerând că o Germanie reintregită ar putea “dobândi mai mult teren decât Hitler”, arăta “Financial Times”. Helmut Kohl s-a grăbit să adopte un plan de acţiune în vederea reunificării Germaniei. Pe de o parte cancelarul s-a străduit să năruie temerile comunităţii internaţionale faţă de o Germanie puternică, reunificată. Pe de alta, le-a promis est-germanilor o viaţă mai bună şi “ţinuturi înfloritoare”, expresie intrată în istorie.

La 18 martie 1990, au fost organizate primele alegeri libere din RDG care, împreună cu RFG, SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS, a semnat “Tratatul doi plus patru”. Documentul acorda suveranitate totala staului german reunificat, care a rămas în Comunitatea Europeană (viitoarea Uniune Europeană).

După căderea zidului Berlinului, situaţia politică în Europa s-a schimbat radical, reunificarea Germaniei conducând la instalarea regimurilor democratice în ţările din centrul şi Estul Europei. În acelaşi timp, la nivelul Comunităţilor Europene au avut loc schimbări, astfel încât a fost necesară adoptarea unui nou document, Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Denumirea de “Uniunea Europeană” a devenit oficială şi au fost stabilite noi obiective pentru statele membre. Printre acestea crearea Uniunii Economice şi Monetare – UEM, între 1 ianuarie 1997 şi 1 ianuarie 1999, cetăţenia europeană si stabilirea de noi politici comune, cum ar fi Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). La 1 ianuarie 2002 bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie în 12 state membre, acestea formând aşa numită Zonă Euro: Germania, Franţa, Luxemburg, Olanda, Belgia, Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Finlanda şi Austria.

Ii mulţumesc prietenului meu Ewald Kőnig pentru aceastã povestire. Ewald a fost un martor la conferinţa de presã din 1989 în calitate de jurnalist acreditat.

Dan LUCA / Bruxelles