Politica de comunicare a UE (definiţie academică)

Vorbim atât de mult la Bruxelles despre comunicarea europeană, încât avem impresia că există o abordare consistentă a acestei politici de zeci de ani. E surprizător să constaţi că de fapt doar în iunie 2001 Comisia a adoptat un cadru de cooperare pentru activităţi ce privesc informarea şi politica de comunicare în UE. Pentru prima dată a fost recunoscută importanţa rolului statelor membre în diseminarea informaţiilor pe politicile europene.

Comunicarea UE este plină de provocări. Există o scădere generală a încrederii în politicieni şi administraţii în toate democraţiile vest-europene, dar şi în contextul în care Uniunea Europeană are un sistem complex de luare a deciziei care este greu de înţeles care există lipsă de interes pentru această construcţie din partea sistemele educaţionale naţionale.

La complexitatea politicilor UE se adaugă barierele lingvistice şi faptul că factorii de decizie naţionali au tendinţa să acuze UE când este nevoie să fie introduse măsuri nepopulare şi să îşi adjudece meritele pentru deciziile populare. Totodată, nu există partide politice (reale) la nivel de UE şi din acest motiv orice referendumuri sau alegeri având dimensiune europeană, vor fi văzute printr-un filtru naţional.

Un alt impediment este faptul că nu există media atât de mari, încât să acopere întreaga UE, iar media naţională va urmări politicile UE numai în contextul sistemelor lor politice naţionale. Strategia de comunicare şi informare a UE a avut întotdeauna mai mult o dimensiune a PR-ul instituţional şi centralizat (cu informaţii ‘directe’) decât o dimensiune a ‘sferei publice’ reală, axată pe cetăţean .

La nivel naţional, rolul statelor membre în comunicarea europeană a fost întotdeauna subestimat. Politicienii naţionali sau regionali au fost sceptici în a se angaja real în a comunica Europa publicului larg. În perioade de incertitudine economică şi nivele de declin a încrederii în autorităţile politice, există adesea o puternică tentaţie de a acuza deciziile nepopulare sau dezvoltările “nemiloase, autoritare şi supra-plătiţii birocraţi din Bruxelles”. Cum se poate explica folosirea banilor contribuabililor în campanii de informare despre UE, dacă neîncrederea publicului este încă ridicată şi banii sunt puţini?

Aici se complică această problemă: informarea cetăţenilor şi oferirea unei voci nu înseamnă neapărat că aceştia vor deveni participanţi efectivi direcţi la acest proces.

Tot o problemă de comunicare rămâne sistemul electoral - membrii Parlamentului European sunt aleşi mai degrabă din listele preliminare naţionale şi regionale decât din mandatele directe. Preşedintele Comisiei nu îşi face campanie pentru a câştiga titlul, chiar dacă procedură a fost parţial schimbată în 2014, şeful Executivului european nu este ales direct de cetăţean.  `

Cetăţenii pot să producă cel mai mare impact prin votul ‘Nu’ sau ‘Da’ pentru amendamentele Tratatului. Acest lucru se va întâmpla numai când se vor oferi reforme democratice autentice, care vor face în final comunicarea despre Europa un exerciţiu mai uşor.

Dan LUCA / Bruxelles