Integrare reală în UE

“Într-o bună zi, cetăţenii români, inclusiv cei plecaţi dintr-o ţară neintegrată pentru „a se integra în Europa", ar putea pretinde să beneficieze de integrarea europeană reală, la ei acasă, în România!”, spunera recent prof. Vasile Puşcaş.

Nu este prima dată când fostul negociator vorbeşte despre continuarea procesului de integrare în Uniunea Europeană, care este încă într-un stadiu nesatisfăcător, neterminat. Aderarea din 2007 a fost doar un pas spre statutul de membru al UE. Propuneam încă de câţiva ani un eventual “Snagov 2” pe baza căruia să se definitiveze integrarea României.

Dacă în 1999, Tony Blair spunea că obiectivul aderării se arăta „irealizabil", pentru ca apoi, în 2004, România să semneze Tratatul de aderare, am putea interpreta aderarea şi perioada post-aderare fiind doar una “de automulţumire pentru elita politică de la guvernare şi de speranţă confuză pentru cetăţenii români”.

Integrarea, după cum spune fostul negociator, este “încă o aspiraţie, o intenţie a societăţii de a urma calea dezvoltării, un scop asumat, dar care nu a devenit realitate. Iar dacă istoria neînvăţată de liderii politici ai României contemporane arată că diferitele etape ale modernităţii nu s-au finalizat niciodată, sfârşind prin a relua tranziţia spre altceva, am putea deduce că nici integrarea europeană a ţării nu va fi dusă la bun sfârşit, devenind o altă tendinţă care va aduce tranziţia spre niciunde”, “ceea ce ne face să deducem ori că elita politică autohtonă a fost incapabilă sau nu a crezut sincer în integrarea europeană ca proces de modernizare structurală a României, mimând doar opţiunea integrării europene pentru scopuri depărtate de interesele reale ale societăţii româneşti”.

Dan LUCA / Bruxelles