Andreea GULACSI – “UE – România - Evoluţie”

La 5 ani de existenţă, blogul “Casei Europei” grupează peste 1.000 de mesaje postate. Pentru a marca această dublă aniversare şi pentru a da mai multă informaţie celor peste 60.000 de cititori, doresc să dau vizibilitate unor idei formulate de experţii în domeniul afacerilor europene din Bruxelles. Concret, am invitat o serie de prieteni în a scrie scurte articole pe tema “UE. România. Evoluţie”. Menţionez că materialele se publică sub semnătura autorilor.

---

Înainte de a începe să scriu acest articol m-am întrebat: să scriu despre politică? S-a scris mult, şi bine şi rău. Să scriu despre percepţia mea ca român trăind la Bruxelles despre ‘România în UE’? Sigur aş fi subiectivă şi s-ar pierde neutralitatea opiniei.

Ce ar fi însă să vorbim despre cultura în contextul UE-România-Evoluţie?

Înainte de a intra în UE am avut tot timpul senzaţia când vorbeam de România că vorbeam despre o ţară un pic ‘exotică’. Nu geo-politic. Se ştiau detalii despre revoluţie, despre imaginile din Bucureşti, despre casele de copii, despre politica turbulentă autohtonă. Exoticul începea când vorbeam despre Braşov – de unde sunt, despre muzică, despre literatură, despre tradiţiile noastre, despre bagajul nostru istoric. Mirarea mea era că discuţiile culturale despre alte ţări – Italia, Franţa – erau pe atât de naturale cât şi uzuale, iar noi – românii – evitam să ne mândrim cu bogăţia nostră culturală.

Am intrat în UE. S-au deschis căile de comunicare pe mai multe nivele. Politic am devenit mai vizibili dacă încă nu activi. Cultural însă am deschis o uşă spre o ţară care nu era cunoscută, înţeleasă vizitată. Îmi aduc aminte vorbind la un vernisaj despre arta modernă, printre care şi despre sculptori. Cu binevoie, un belgian mi-a sugerat un sculptor francez foarte interesant … Bran-co-si. Am întrebat ‘Brâncuşi’? Exact!

Încet dar sigur anecdotele de felul acesta au scăzut. Am câştigat Palme d’Or. Un film românesc – poate nu neapărat desprins de politicul vieţii ante-’89 – dar filmul, regizorul, actorii, toţi români. Apoi au început expoziţiile – Grigorescu la Bruxelles, arta comică română la Muzeul Bandei Desenate. Au început lansările de carte – Cărtărescu în flamandă. Încet dar sigur ‘exoticul’ s-a transformat în descoperirea unui nou membru UE. Aşa cum şi noi, românii de la Bruxelles descopeream la început alte ţări UE nu neapărat prin politică, dar prin particularităţile ţărilor respective.

Evoluţia pentru mine nu este numai politică. Din contră, motiv pentru care nu vreau să mă lansez aici, poate politic nu am evoluat. Nu suntem însă nici prima nici ultima ţară UE în această de-voluţie. Însă cultural avem o bogăţie unică pe care am putea clădi o evoluţie a imaginii ţării noastre. Discuţiile la Bruxelles sunt zilnic politice. Poate e timpul când vorbim de România să vorbim şi despre ce este diferit, specific, al nostru. Pozitiv. Glumeam cu prieteni englezi că ‘what is good enough for Prince Charles, is good enough for me’ – dar oare gândim aşa? De la începutul evoluţiei – post-89, post-UE – o generaţie întreagă s-a maturizat, care este noua carte de vizită a României. Sper ca evoluţia să devenim noi, şi încet să ne vedem aşa cum ne văd ‘străinii’: UE – România. Punct.

Andreea Gulacsi