Federaţie sau confederaţie europeană

După ultimul discurs al Președintelui Comisiei Europene, Europa viitorului ar putea arăta mai mult ca o confederaţie, decât ca o federaţie, în adevăratul sens al cuvântului.

În varianta în care Germania ar conduce cele 11 state, Franţa, Italia, Spania, Polonia, Olanda, Belgia, Danemarca, Austria, Portugalia şi Luxemburg, având un “minister pan-european al Afacerilor Externe, al unei armate şi unei poliţii europene care să păzească graniţele externe ale Uniunii, ar urma să se renunţe la deciziile luate în unanimitate, în favoarea unui vot al majorităţii. Astfel UE ar putea acţiona mai eficient, nelovindu-se de veto-ul unor state precum Marea Britanie, care deja s-a pronunţat împotriva unei armate europene”, după cum precizează articolul Foreign Policy.

În plus, așa cum cere și o comunitate caracterizată de democraţie, “Preşedintele Comisiei Europene ar urma să fie ales direct de cetăţeni şi să conducă un adevărat guvern european iar Consiliul European şi Consiliul de Miniştri al UE ar urma să fie înlocuite cu o a doua Cameră parlamentară a statelor (un fel de Senat dacă considerăm Parlamentul European un echivalent al Camerei Reprezentanţilor din SUA). Această cameră ar avea o subcameră pentru cele 17 ţări ale eurozonei”. Acestea având în plan financiar o singura instituţie financiară centrală, cu decizie la nivel european, conform măsurilor impuse prin Tratatul fiscal – Fondul Monetar European.

În acest context, merită reflectat puţin la ceea ce spunea recent Protesilaos Stavrou, un tânăr cercetător grec – “Federalismul pledează pentru un stat unic descentralizat, compus din state suverane sau regiuni semi-autonome, dar nu independente. Confederalismul în schimb este un sistem în care un grup de state suverane stabileşte un extra-nivel de autoritate la nivel supranaţional care are puteri în domenii de interes general larg. În cazul federaţiei se aplică principiul subsidiarităţii, potrivit căruia puterea se exercită şi deciziile se iau la cel mai de jos nivel local posibil, cât mai aproape de cetăţeni, în timp ce în cazul confederaţiei, statele suverane cooperează doar în domenii în care au interese commune”. În opinia lui Stavrou, “curentul confederalist-interguvernamental primează încă în UE pentru că cetăţenii din statele membre, societatea civilă, nu au un impact asupra deciziilor luate mai ales de şefi de state sau de miniştri şi tehnocraţi nealeşi. Singura soluţie în opinia sa este o federaţie democrată descentralizată, democrată şi pluralistă, care să fie dotată cu mecanisme de control la fiecare nivel de autoritate”. 

Dan LUCA / Bruxelles