Ziarul
Financiar publica duminică, 7 septembrie 2014, un material în care am prezentat
noii lideri ai instituţiilor UE, desemnaţi deja, dar nu putem să nu recunoaştem
şi feţele naţionale, care, din umbră (sau nu) continuă să fie influente în plan
european.
Puteţi citi mai
jos textul integral:
.............
Uniunea
Europeană atinge paradoxuri de comunicare pe care experţii încearcă să le
explice ştiinţific. În 2009, Prof. Peter Van Aelst analiza campania de alegere
a primului Preşedinte al Consiliului European, Herman Van Rompuy, sublinind clar faptul că regulile de
bază ale campaniilor politice nu s-au aplicat. Din contră, am asistat la o
inversare a logicii de campanie.
Teoretic, cu o
vizibilitate publică mică, un candidat politic nu are nicio şansă de succes. Şi
asta se întâmplă şi în practică pe continentul american, unde potenţialii
preşedinţi cheltuie milioane pe publicitate. În cazul alegerii preşedintelui
UE, contrastul a fost la bază: cu cât mai puţină atenţie, cu atât mai bine.
Practic niciun candidat nu a candidat pentru acel job. Sprijinul deschis al
unor personalităţi este văzut ca un beneficiu clar al campaniei electorale,
însă în cazul alegerii preşedintelui UE a fost exact invers, cu cât mai puţin
sprijin public, cu atât mai bine. În campaniile tradiţionale, candidaţii au
nevoie de programe. Unii chiar argumentează că în campanii lupta dintre
candidaţi este o dezbatere despre propunerile fiecărui candidat. Din contră, în
timpul campaniei pentru preşedintele UE, orice luare de poziţie publică a fost
evitată de către candidaţi. Întreaga campanie a fost după logica “Van Rompuy nu
a fost un candidat pentru a deveni preşedinte, ci doar un candidat pentru a fi
eventual rugat să preia funcţia”, scria Peter Van Aelst. După astfel de
“alegeri”, nu ar trebui să surprindă atacurile deschise la adresa proiectului
european, precum cele ale euroscepticilor.
Să revenim însă
la 2014. Ce s-a schimbat faţă de scrutinul anterior? Acum avem un
nou preşedinte al UE, ales de liderii statelor europene, în persoana
polonezului Donald Tusk. Dacă preşedintele Comisiei Europeane, Jean-Claude
Juncker, a fost ales în urma alegerilor ″semi-primare″, în cazul preşedintelui
Consiliului s-a mers cam pe aceeaşi linie ca în 2009, cu pic mai multă
transparenţă însă.
Europa începe
să-şi desemneze liderii pentru următorii 5 ani şi poate chiar mai mult. Avem
preşedintele Consiliului – Donald Tusk, avem preşedintele Comisiei Europene –
Jean-Claude Juncker, avem preşedintele Parlamentului European – Martin Schulz
şi mai avem şi jokerul european care conduce (pe cât se poate desigur)
diplomaţia europeană - Federica Mogherini. În câteva săptămâni vom avea şi noua
Comisie Europeană. Încă de acum se pare că vom avea surprize, căci numele
prezentate de Guvernele europene şi agreate de Juncker trebuie să treacă şi
prin focul audierilor eurodeputaţilor. Iar Parlamentul European a înrădăcinat o
tradiţie de a respinge cel puţin o nominalizare, aşa cum a făcut în 2004 cu
italianul Rocco Buttiglione, chiar dacă
acesta este profesor univesitar de ştiinţe politice la Universitatea din Roma
şi avea o experienţă ministerială consolidată, sau bulgăroaica Rumiana Jeleva,
în 2009.
În acelaşi timp
să nu uităm că liderii naţionali sunt de multe ori – chiar şi în domeniul
european – mai influenţi decât feţele europene proaspăt desemnate. Dacă Angela Merkel este inconturnabilă, apare pe echiserul politic – cu o
forţă neaşteptată – Matteo Renzi. E de subliniat totuşi că ambii provin din
grupul G7 al ţărilor dezvoltate. Iar politica mare nu se poate consolida fãrã o
economie solidã.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu