Premisa unei logici anticipative pentru România – tema editorialului meu de azi în Făclia.
---
Judecarea trecutului a devenit, în spațiul românesc, un exercițiu recurent,
aproape reflex. Din perspectiva prezentului, ne declarăm adesea cunoscători ai
greșelilor deja consumate și ne exprimăm cu ușurință asupra vinovățiilor
istorice. Ceea ce lipsește însă, în mod constant, este o reflecție reală asupra
momentelor în care România a reușit să intuiască direcția corectă, să prindă un
val de schimbare și să acționeze decisiv în beneficiul său.
Un astfel de moment rămâne acela al emancipării pașoptiste. Un grup redus de
tineri români formați la Paris – cel mai probabil nu mai mult de o sută – a
întors în țară un pachet de idei și aspirații care, puse în practică cu un
curaj admirabil, au condus la o veritabilă modernizare a societății. Unirea
Principatelor, independența și începuturile unui stat european nu au fost
efecte ale unui proiect de masă, ci ale unui nucleu educat, conectat și
determinat. A fost o sincronizare inspirată cu spiritul timpului.
Un alt moment de cotitură este, fără îndoială, anul 1989. România, printr-un
proces intern complex și nu fără traume, a ales direcția pro-europeană. În
ciuda dificultăților, această alegere a fost menținută cu o consecvență
strategică remarcabilă, până la integrarea în Uniunea Europeană. A fost un
demers politic și istoric major, care a reașezat țara într-un sistem de valori,
reguli și oportunități pe care nu le-ar fi putut construi izolat.
Mai discret, dar la fel de relevant, este exemplul tranziției digitale. România
nu a fost un inovator tehnologic în privința internetului, dar a avut
inteligența instituțională de a construi una dintre cele mai performante
infrastructuri din Europa. Este o reușită tăcută, dar profund eficientă, care
arată că, în anumite condiții, statul român poate lua decizii corecte și le
poate implementa coerent.
În 2025, România se află într-un nou punct critic. Schimbările globale sunt
rapide, sistemice și adesea greu de anticipat. Tocmai de aceea, întrebarea
fundamentală este: ce decizii luăm astăzi care să poată fi recunoscute, peste
trei sau cinci decenii, drept momente de viziune strategică?
Răspunsul nu se află într-un proiect de țară înțepenit în formalism. Avem mai
degrabă nevoie de o abordare pragmatică, centrată pe identificarea timpurie a
direcțiilor majore de transformare. Lipsesc, în continuare, o viziune coerentă,
o capacitate instituțională de anticipare și mecanisme funcționale de decizie
strategică.
Este momentul în care România trebuie să treacă de la logica improvizației
reactive la o logică anticipativă. O eventuală structură națională – un
consorțiu permanent între guvern, mediul academic și sectorul privat – ar putea
îndeplini rolul de radar al schimbărilor globale, cu capacitatea de a
identifica, filtra și implementa direcții de acțiune adaptate contextului
românesc.
Nu suntem prea mici pentru a juca un rol. Nu suntem prea săraci pentru a
construi. Avem toate premisele să devenim o țară agilă, capabilă să piloteze
soluții, să învețe rapid din greșeli și să scaleze ce funcționează. Ceea ce ne
lipsește nu este potențialul, ci disponibilitatea de a lucra cu răbdare,
inteligență și coordonare în jurul unor priorități clare.
Dacă în anul 2055 se va vorbi despre o generație care a înțeles momentul, este
pentru că în 2025 am avut luciditatea să ne întrebăm: ce va face cu adevărat
diferența pentru România în a doua jumătate a secolului XXI?
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu