Am dedicat editorialul de astăzi din Făclia celor 18 ani de când am lansat blogul Casei Europei.
----
Am descoperit, de multă vreme, că a comunica public nu e doar un gest de
vizibilitate, ci un act de asumare. Atunci când alegi să îți formulezi o opinie
și să o împărtășești cu ceilalți, te expui inevitabil. Poți fi aplaudat sau contestat,
poți fi înțeles sau criticat. Dar, dincolo de emoțiile amestecate, această
expunere construiește ceva mai valoros: încrederea.
Publicul nu te crede pentru că ești perfect, ci pentru că ești autentic. Când
vorbești despre lucruri pe care le cunoști și le stăpânești, când pui pe masă
experiența și nu doar teoretizarea, atunci mesajul tău capătă greutate.
Comunicarea publică cere curaj nu fiindcă ar presupune mereu confruntări
spectaculoase, ci pentru că presupune vulnerabilitate. Iar vulnerabilitatea,
paradoxal, este cea care consolidează credibilitatea.
Astăzi, trăim într-o lume unde fiecare dintre noi are potențialul de a fi
„influencer”. Cuvântul a devenit aproape un clișeu, dar realitatea este că
fiecare mesaj, fiecare postare, fiecare articol lăsat pe internet lasă urme.
Ele pot inspira, pot forma opinii, pot deschide sau închide uși. Am învățat
asta pe propria piele, începând din anii ’90, când primele mele intervenții
publice au apărut în presa locală clujeană, cu ocazia conferinței Asociației
Studenților Europeni de la Budapesta, în toamna lui 1993. Mai apoi,
corespondențele de la Bruxelles pentru „Făclia”, încă din primăvara lui 1997,
m-au învățat ce înseamnă să ai responsabilitatea cuvântului scris pentru o
comunitate întreagă.
Au urmat alte experiențe. Blogul pe care l-am lansat acum 18 ani – „Casa
Europei” – a fost o platformă unde am adunat idei, opinii, dezbateri. La
televiziunea românească, de câte ori am fost solicitat, am ales să răspund. Și
nu pentru că ar fi fost simplu sau confortabil, ci pentru că mi-am dat seama că
tăcerea este, uneori, mai riscantă decât cuvântul rostit. Dacă ai ceva de spus
și alegi să nu spui, ratezi șansa de a construi punți.
Trăim într-o epocă în care imaginea publică a devenit o formă de capital.
Politica, de pildă, este adesea definită ca o „vânzare de imagini”. Însă nu
doar politicienii își joacă destinul prin comunicare. Oricine are astăzi un
profil online, iar acel profil poate influența acceptarea în anumite cercuri,
oportunitățile profesionale, chiar și modul în care ești perceput ca lider sau
partener de proiect. Ceea ce scrie Google despre tine – sau ce poate povesti un
ChatGPT despre prezența ta publică – devine parte din identitatea ta. De aceea,
e nevoie nu doar de curaj, ci și de luciditate: să îți monitorizezi imaginea,
să vezi ce s-a scris, să ai grijă ce lași în urmă.
Eu am ales să fiu deschis încă de la început. Să împărtășesc experiențe,
cunoștințe, idei. Nu doar pentru mine, ci pentru că am crezut și cred în
puterea comunității. Comunicarea publică nu este un drum pe care îl parcurgi
singur. Ea este un dialog permanent cu ceilalți, un schimb de încredere și
responsabilitate. Și, dacă e să fiu sincer, nu am considerat niciodată că acest
drum s-a încheiat. Fiecare editorial, fiecare apariție, fiecare intervenție
adaugă o nouă filă în această poveste.
Curajul de a comunica public nu înseamnă doar a vorbi tare, ci a vorbi clar și
sincer. Înseamnă să îți păstrezi coerența, să îți asumi greșelile și să rămâi
fidel valorilor tale. E un exercițiu de lungă durată, care te învață că vocea
ta nu este doar a ta, ci devine, inevitabil, parte dintr-un cor mai larg al
comunității. Iar atunci când reușești să fii prezent în acest cor cu
autenticitate, descoperi că nu doar îți comunici opiniile, ci și construiești,
pas cu pas, o punte de încredere care poate dura o viață.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu