Stânga Europeană în derută?

(Oamenilor nu le pasă ce ştiţi, până în momentul în care ei află că vă pasă - John C. Maxwell)

Pe fondul rezultatului general nesatisfăcător al socialiştilor în alegerilor europene şi al câştigării alegerilor de către PSD în România, Delegaţia social-democrată română din Parlamentul European devine o adevărată forţă social-democratã, pe poziţia a cincea ca număr de parlamentari (11 MEPs), după Germania (23), Spania (21), Franţa (14) şi Marea Britanie (14). Aşa cum este normal, ne întrebăm ce implică această nouă dezvoltare - un proiect politic de centru-stânga este aşteptat la nivel european şi poate ar fi timpul să gândim încă de pe acum mecanismul electoral al anului 2014.

Aşa cum Uniunea Europeană, sui generis, se confruntă cu o necesitate a îmbunătăţirii mecanismelor eficiente (şi democratice) de implicare (şi selecţie) a liderilor, la fel şi pe Stânga politică europeană există o nevoie de îmbunătăţire, atât a strategiilor de coordonare inter-instituţionale, cât şi de o "re-configurare" a discursului politic. Acestea sunt două condiţii esenţiale pentru apariţia unei entităţi supra-structurale noi, pan-europene, o federaţie de stânga, cu influenţă explicită în plan concret. Trebuie schimbat mult şi rapid, asta desigur dacă trecem de la turaţia de tip “Europă a elitelor” la una de tip “Europa cetăţenilor”.

Nimeni nu neagă faptul că UE este o construcţie inteligentă, care a oprit “măcelăria europeană” din secolul trecut, care a adus dezvoltarea tuturor statelor (în special cele fondatoare), chiar şi a “săracilor” irlandezi, care ulterior s-au exprimat împotriva Tratatului de la Lisabona. Avem conştiinţa prezenţei (şi a numelui) preşedintelui american mai mult decât cea cu privire la liderii noştri europeni. Admirăm campania pentru alegerea preşedintelui american şi îi invidiem pe americani pentru că au un sistem în care cei care vor să aibă puterea, luptă pentru ea. Foarte mulţi lideri, la nivel comunitar, cred că puterea li se cuvine "by default" fiindcă au făcut multe lucruri bune pentru ţara lor şi pentru că sunt cunoscuţi pe scena internaţională. Este adevarăt că actualii lideri politici ai UE, în majoritatea lor, sunt de un calibru bun şi au o activitate demnă de poziţia pe care o ocupă. Însă, aceşti lideri au nevoie de forţa care vine din partea oamenilor care cred în ei. Credibilitatea se construieşte în timp, nu cu câteva luni înaintea alegerilor.

Trebuie să eliminăm abordările de tip naţionalist, exclusivist, aroganţa politică, relaţiile şi discursurile de tip clientelar (veşnicul "tribut" adus americanilor) şi să construim o relaţie bidirecţională, de reciprocitate, cu cetăţenii şi cu interesele generale ale Europei. Să încurajăm transparenţa decizională, să avem agende politice clare şi oneste, alegeri din ce în ce mai democratice, să nu ne fie teamă de referendumurile pan-europene pe de o parte, şi să nu ne fie teamă să ne afiliem politic, pe de altă parte. Să combatem corupţia şi să milităm pentru confruntările politice corecte şi concrete între Stânga şi Dreapta, oferind cetăţenilor Europei o imagine din ce în ce mai clară asupra posibilităţilor lor de alegere, atunci când votează, să terminăm cu campaniile de tip "asfalt pentru români" neconcretizate după alegeri şi să lucrăm împreună la politicile de sprijinire a finanţărilor macro-structurale, unde să includem, rând pe rând, statele membre, în funcţie de priorităţi strategice. Să începem cu îndrăzneală să "ieşim pe piaţă" cu oferta strategică reală a României şi să argumentăm clar importanţa investiţiilor şi dezvoltarea locală, din perspectiva şi în contextul UE.

Faptul că nu a existat în campania electorală contra-candidat pentru Preşedenţia Comisiei Europene e îngrijorător, din punct de vedere ideologic şi demoralizant din punct de vedere al cetăţenilor care erau aşteptaţi să meargă la vot. Credibilitatea forţelor politice de stânga a scăzut dramatic, în momentul în care s-a recunoscut la nivel oficial că "lupta e pierdută deja, nu avem de ce să ieşim cu un candidat". Această "veste" fiind dată, printre alţii, de către Primul Ministru (laburist) Gordon Brown, (Strasbourg, 24 martie 2009) şi care a constituit, fără doar şi poate, unul din motivele rezultatelor dezastruoase pe listele laburiştilor la alegerile europene din Marea Britanie.

În ceea ce priveşte Dreapta europeană, aceştia au reuşit să-şi "acopere" cu succes vina legată de generarea crizei economice europene, în materialele lor de campanie nemenţionând nimic de deregularizarea pieţelor şi utilizând un mesaj gen "criza este consecinta unor comportamente individuale necorespunzătoare, nicidecum a unui sistem economic defectuos". Similar, ei descriu criza mai degrabă din punct de vedere al valorilor şi mai puţin (sau deloc) din punct de vedere sistemic. În acelaşi timp, "ciupind" crâmpeie strategice din discursul Stângii, făcând apel, de exemplu, la "solidaritate" (concept stângist) şi mascând politicile xenofobe şi rasiste (de expulzare în masa) prin utilizarea conceptului generalizat de "luptă împotriva migraţiei ilegale". De asemenea, Dreapta se erijează în apărători şi susţinători ai reformelor care îi vor ajuta pe indivizi să economisească şi să investească, exprimând de fapt, într-o formă mascată, apărarea intereselor unor grupuri restrânse de indivizi (marilor oameni de afaceri), nicidecum ale mulţimii.

Stânga ar fi putut, în acel moment, să fi venit cu un discurs pe măsură, potrivit doctrinei: "investiţii? Da, însă în domeniul public, în aşa fel încât orice cetăţean să aibă dreptul egal de a beneficia, de exemplu, de învăţământul public, de lucrări publice, infrastructură, sănătate publică, protecţie socială, protecţia muncitorilor împotriva riscurilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă etc. "

Pe când, Dreapta se centra pe mesajul "Stânga doreşte să ocolească taxele adiţionale, împiedicând astfel iniţiativele!", Stânga ar fi trebuit să se orienteze pe un mesaj cuprinzător legat de pierderea locurilor de muncă, nevoia de ponderare a taxelor şi încurajarea întreprinderilor mici şi mijlocii, unde iniţiativa este valorizată şi spre economia funcţională.
Dacă studiem textul Tratatului de la Lisabona, respins de irlandezi prin referendum, observăm ce aduce de fapt el nou, din punct de vedere al “liderului european”: în primul rând se conturează o nouă “inginerie de sistem”, în sensul că se prevede poziţia de “Preşedinte al UE”, cu un mandat de doi ani şi jumătate, dar din nou fără alegeri. Şi poate nu tocmai întâmplător, încă de acum doi ani aveam deja pretendenţi la acest “scaun", precum Tony Blaire, Jean-Claude Juncker sau chiar Jose Manuel Barroso. Pe de altă parte, se conturează un rol crescut al Parlamentului European în procesul de decizie. Dar nu se mentionează nimic de cetăţeni, de vot sau de orice tip de alegeri democratice. Ne mirăm totuşi că în unele ţări apar opoziţie şi Euro-scepticism.

Se continuă dezbaterea, atât în lumea politică, dar şi în cadrul societăţii civile europene, în jurul procentului de 1% din populaţia UE (irlandezii) care "ne blochează construcţia europeană". Păi haideti să facem referendumuri cu adevărat europene, cu vot simultan în cele 27 de ţări membre (şi nu numai în cazul Tratatului de la Lisabona) şi apoi să acţionăm potrivit voinţei reale a majorităţii. Politicienii sunt reprezentanţii oamenilor, ei trebuie să "muncească" pentru oameni şi la semnalul real al oamenilor. Iar dacă avem confirmarea suportului (sau respingerii) cetăţenilor, continuăm proiectul politic respectiv în numele lor şi pentru ei, sau ne dăm demisia onorabil din funcţia politică respectivă, în momentul în care un "NU colectiv" devine o frustrare personală sau o lovitură fatală asupra sistemului propriu de valori.

Politicienii sunt conştienţi de faptul că un referendum câştigat aduce putere, iar cazul Preşedintelui Băsescu la nivelul sistemului politic românesc este concludent. Cetăţenii îţi dau ceva mult mai real decât construcţiile de culise, îţi sugerează doar că este posibil sau probabil.
Este timpul ca marile familii politice europene, în frunte cu liderii naţionali ai statelor membre, să acţioneze la un nou nivel. Avem nevoie de 3-4 partide politice europene, pe liniile doctrinare existente. E nevoie ca aceste partide să aibă lideri care să se poată “bate” în alegeri, în fiecare stat membru, nu să fie nişte “umbre” (sau chiar “umpluturi”) ale liderilor naţionali. Jocul forţelor politice trebuie să se facă în "câmp deschis", la modul vizibil pentru omul de rând, pe tot parcursul unei legislaturi, nu doar înaintea alegerilor. Apoi, în mod legitim, câştigătorul trebuie să fie recunoscut lider european. De ce nu un lider român să le vorbească slovenilor, bulgarilor şi danezilor, secondat desigur de liderul naţional? De ce continuă această prezenţă mentală a Zidului Berlinului şi această etichetare permanentă "ţări foste comuniste, aflate sub sfera de influenţă a ex-URSS", cu cele mai negative conotaţii? De ce "vechiul sistem" nu se converteşte mai repede în "noul sistem" mult mai funcţional, în numele binelui comun? Cât mai acceptăm, ca români, să stăm pe poziţia de stat "nou intrat" în UE, care abia se dezmeticeşte din "somnul raţiunii"? Când eurodeputaţii europeni, în genere, încetează să mai trateze Parlamentul European ca pe o alternativă amuzantă a pensionării sau a frustrărilor politice din ţările lor de origine? Când se va înceta cu cheltuielile în van pe recepţii opulente şi pe mişcările de personal, extrem de costisitoare, între Strasbourg şi Brussels? Când vor fi oamenii, într-adevăr, ţinta clara şi beneficiarii de facto a politicilor sociale (asta în contextul în care în UE, la momentul actual, se vorbeşte despre protecţie socială exclusiv în relaţie directă cu piata forţei de muncă, unde omul este furnizor direct de ore de muncă şi nimic mai mult!!).

Cu siguranţă că vom avea mai multă dezbatere reală pe subiectul UE şi mai multă analiză a avantajelor sistemului, să ieşim cât mai repede din rolul de victime ale unor “scamatorii de comunicare europeană” sau victime ale unui trecut faţă de care, e adevărat, că cei mai mulţi dintre noii nu suntem responsabili, însă de la care putem învăţa enorm. Comparativ cu vesticii, noi, cei de la Estul Zidului Berlinului avem alt simţ al realităţii, fiind capabili să menţinem pe alte nivele diferenţele dintre "bine" şi "rău", dintre "tolerant" şi "imbecilizat", dintre "diplomaţie" şi "slugărnicie", dintre "sărac" şi "bogat". Noi avem termenul de comparaţie proaspăt în memorie (dictatură şi izolare versus democraţie şi libertate). Avem multe alte calităţi (dormante momentan) pe care ni le putem canaliza în numele binelui comun, având şanse reale de a deveni lideri europeni în materie de ideologie şi de sisteme de valori.

Corelând explicaţiile teoreticienilor europenişti cu istoria Uniunii, şi urmărind realitatea actuală, se poate concluziona: e tot mai clar că suntem prinşi într-un triunghi sistemic format din stabilitatea adusă de construcţia comunitară, legitimitatea structurilor europene şi relatia cu cetăţenii (inclusiv comunicarea cu aceştia).

Ar fi de dorit ca cetăţenii să înceapă să înţeleagă de fapt ceea ce li se transmite şi să facă o “analiză personală” înainte de a-şi manifesta dreptul de vot. Această analiză personală depinde în mod direct de sistemul (naţiunea) din care individul face parte. Toate cele 27 de naţiuni ale UE trebuie să fie ajutate să găsească un numitor comun, clar definit, centrat pe valori care iau în calcul şansele egale la un loc de muncă şi la un salariu decent (nevoia de stabilitate materială a fiecărui individ), şansele egale la accesarea sistemului medical şi de învăţământ, asigurările sociale, un viitor mai sigur pentru tinerele generaţii, contracararea schimbărilor climatice, lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii internaţionale etc.

Acest "numitor comun" deocamdată este un vis, parţial realizabil pentru Europa lui 2014. Deocamdată, statele vestice nu prea "simt nevoia" să ajungă la un astfel de numitor comun de acest tip cu statele estice, iar pentru alte state membre (în special balcanice), el constituie o adevărată utopie.

Avem nevoie de lideri europeni puternici (atât din punct de vedere politic, dar mai ales moral) pentru a construi credibilitate.
Să nu uităm, UE este formată din statele membre şi din instituţii, însă "întregul" formează o entitate mai importantă (şi cu o funcţionalitate autonomă) decât părţile care îl constituie. UE nu poate, şi nu trebuie să acţioneze împotriva statelor membre, ci trebuie să ajute la dezvoltarea acestora. Pentru o eficientizare (şi câştigare în credibilitate) a Comisiei Europene de exemplu, fondurile obţinute din sancţiunarea "vinovaţilor" pentru încălcarea normelor europene ar trebui re-investite, în mod natural, în sisteme temeinice de asistenţă şi control pentru statele care au nevoie de sprijin şi mai ales în statele unde fondurile europene se "pierd" pur şi simplu prin cotloanele corupţiei locale.

Uniunea Europeană se joacă de-a puterea, iar comunicarea sa cu cetăţenii, destul de îndoielnică din punct de vedere calitativ, oscilează între “cucerirea puterii” şi “exercitarea puterii”.

Dan Luca şi Mihaela Meresi