Rolul sectorului academic în educaţia europeană

În teza de doctorat pe care am publicat-o în 2007, am subliniat şi conexiunea dintre educaţia europeană şi sectorul academic.

Dacă în Evul Mediu trăsătura principală a educaţiei academice era principiul „peregrinatio academica”, adică mobilitatea studenţilor şi a cercetătorilor, o limbă comună de predare şi recunoaşterea reciprocă a studiilor făcute, în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea educaţia a devenit un factor cheie în formarea naţiunilor şi mobilitatea a fost limitată. Chiar dacă aceste graniţe au dispărut parţial după cel de-al doilea război mondial, universităţile au început să dezvolte din nou strategii de colaborare internaţională doar în anii ’80, odată cu introducerea programului Erasmus.

În ultimii ani s-a pus accentul pe noi domenii, ca de exemplu acreditarea şi asigurarea calităţii, fapt care a dus la intensificarea concurenţei între universităţi la nivel european, conducând la îmbunătăţirea competitivităţii Europei pe piaţa mondială. Din păcate însă, la nivel european, încă mai observăm obstacole în faţa mobilităţii şi deficienţe în promovarea dimensiunii europene în educaţie.

În urma Declaraţiei de la Bologna, din iunie 1999, se recomanda ca studiile să se organizeze după un model european urmărind structura 3 – 5 – 8. Acesta implică forţarea acordării licenţei după 3 ani de studii în loc de 4 sau chiar 5 ani. Totuşi, prin acest procedeu se diminuează fundamental posibilitatea efectuării stagiului Erasmus de către studenţi.

Dan LUCA / Bruxelles