Viitorul UE – opinia Centrelor de Gândire din Bruxelles

Un raport publicat recent de think tank-ul bruxellez CEPS (Philippe de Schoutheete şi Stefano Micossi) schiţează înfăţişarea viitoare a Uniunii Europene. Eseul îşi propune să analizeze modul în care evoluţiile recente au modificat alocarea existentă a sarcinilor între nivelul UE şi cel naţional, precum şi mecanismele de legitimare în luarea deciziilor de către instituţiile UE.

Pornind de la expresia “uniune politică”, menţionată în cadrul Consiliului European în anii 1990 şi 1991, iar apoi readusă în discuţie în 1992, în finalul negocierilor de la Maastricht, aceasta nu a fost menţionată totuşi în Tratat. Conceptul dispărut apoi din dezbaterea europeană pentru 20 de ani, a fost intens dezbătut în ultima perioadă, reintrodus de discursul doamnei Merkel şi al preşedintelui Barroso. 

Între timp au apărut întrebările fundamentale pentru viitorul Uniunii, reprezentate de creşterea participării statelor membre în politicile comune sau, din contră, separarea acordurilor interguvernamentale. În timp ce multe adaptări instituţionale încep să apară pragmatic, provocarea este de a păstra echilibrului instituţional existent în cadrul instituţiilor europene.

Măsurile pentru redresare şi păstrarea eurozonei despart după cum am văzut Europa între adepţii diferitelor variante propuse de statele membre cu statut diferit, de unde o nouă abordare – „Europa cu mai multe viteze”, „Europa cu mai multe nivele”.

Legitimitatea instituţiilor şi a deciziilor luate este din nou pusă în discuţie în cazul în care rolul Parlamentului European nu ar rămâne acelaşi. Se caută soluţii pentru asigurearea unei structuri mult mai stabile şi previzibile pentru elaborarea politicilor economice. Un traseu posibil începând cu unificarea preşedenţiei Consiliului European cu cea a Comisiei, ceea ce ar oferi acestei persoane o puternică şi largă legitimitate, un ministru european al finanţelor şi economiei, în acelasi timp, preşedinte al Consiliului Ecofin şi membru (vice-preşedinte) al Comisiei Europene, responsabil cu afacerile economice. Comisia rămânând în continuare la o oarecare distanţă de Consiliul European.

În aceste condiţii concluziile celor doi autori sunt următoarele privind instituţiile europene – dacă Consiliul European rămâne puterea executivă de top în UE, cu Comisia Europeană  ce joacă un rol central în punerea în aplicare a politicile comune, metoda comunitară rămâne principala tehnică legislativă a Uniunii, dar nu este probabil să fie extinsă, de asemenea, la deciziile privind politicile economice.

Participarea directă a parlamentelor naţionale în luarea deciziilor la nivel european trebuie să manifeste o rezistenţă puternică. În contextul prezentat alegerea directă a preşedintelui Comisiei nu pare a fi o idee prea bună, creşterea rolului Comisiei în implementarea politicilor comune, funcţia pare incompatibilă cu politizarea ei, ca alternativă fiind propusă transmiterea legitimităţii democratice către preşedintele Consiliului.

Câteva elemente ale uniunii politice au fost astfel puse în scenă, în principal în abordările privind integrarea financiară şi fiscală. Cu siguranţă este vorba de o mare provocare. Pentru creştere şi prosperitate sunt necesare ingrediente precum, poetic spus, „un sentiment de scop, o nouă încredere, o rază de sperantă”, pe care trebuie să le restabilească liderii politici.

Dan LUCA / Bruxelles