Un raport publicat recent de think tank-ul bruxellez CEPS (Philippe de Schoutheete şi Stefano
Micossi) schiţează înfăţişarea
viitoare a Uniunii Europene. Eseul îşi propune să analizeze modul în care evoluţiile
recente au modificat alocarea existentă a sarcinilor între nivelul UE şi cel naţional,
precum şi mecanismele de legitimare în luarea deciziilor de către instituţiile
UE.
Pornind de la expresia
“uniune politică”, menţionată în cadrul Consiliului European în anii 1990 şi 1991,
iar apoi readusă în discuţie în 1992, în finalul negocierilor de la Maastricht, aceasta nu a fost menţionată
totuşi în Tratat. Conceptul dispărut apoi din
dezbaterea europeană pentru 20 de ani, a fost intens dezbătut în ultima
perioadă, reintrodus de discursul doamnei Merkel şi al preşedintelui
Barroso.
Între timp au
apărut întrebările fundamentale pentru viitorul Uniunii, reprezentate de creşterea
participării statelor membre în politicile comune sau, din contră, separarea acordurilor
interguvernamentale. În timp ce multe adaptări instituţionale încep să apară pragmatic,
provocarea este de a păstra echilibrului instituţional existent în cadrul instituţiilor
europene.
Măsurile pentru redresare şi păstrarea
eurozonei despart după cum am văzut Europa între adepţii diferitelor variante
propuse de statele membre cu statut diferit, de unde o nouă abordare – „Europa
cu mai multe viteze”, „Europa cu mai multe nivele”.
Legitimitatea instituţiilor şi a deciziilor
luate este din nou pusă în discuţie în cazul în care rolul Parlamentului
European nu ar rămâne acelaşi. Se caută soluţii pentru asigurearea unei
structuri mult mai stabile şi previzibile pentru elaborarea politicilor
economice. Un traseu posibil începând cu unificarea preşedenţiei Consiliului
European cu cea a Comisiei, ceea ce ar oferi acestei persoane o puternică şi
largă legitimitate, un ministru european al finanţelor şi economiei, în acelasi timp, preşedinte al Consiliului
Ecofin şi membru (vice-preşedinte) al Comisiei Europene, responsabil cu
afacerile economice. Comisia rămânând în continuare la o oarecare distanţă de
Consiliul European.
În aceste condiţii concluziile celor doi
autori sunt următoarele privind instituţiile europene – dacă Consiliul European
rămâne puterea executivă de top în UE, cu Comisia Europeană ce joacă un rol central în punerea în aplicare
a politicile comune, metoda comunitară rămâne principala tehnică legislativă a
Uniunii, dar nu este probabil să fie extinsă, de asemenea, la deciziile privind
politicile economice.
Participarea directă a parlamentelor
naţionale în luarea deciziilor la nivel european trebuie să manifeste o
rezistenţă puternică. În contextul prezentat alegerea directă a preşedintelui
Comisiei nu pare a fi o idee prea bună, creşterea rolului Comisiei în implementarea
politicilor comune, funcţia pare incompatibilă cu politizarea ei, ca
alternativă fiind propusă transmiterea legitimităţii democratice către
preşedintele Consiliului.
Câteva elemente ale uniunii politice au fost
astfel puse în scenă, în principal în abordările privind integrarea financiară
şi fiscală. Cu siguranţă este vorba de o mare provocare. Pentru creştere şi
prosperitate sunt necesare ingrediente precum, poetic spus, „un sentiment de
scop, o nouă încredere, o rază de sperantă”, pe care trebuie să le
restabilească liderii politici.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu