Despre
alegerea liderilor europeni, în materialul semnat
astăzi de mine în Republica.
---
Acum 10 ani, Jean-Claude
Juncker a fost ales preşedintele Comisiei Europene. “La presiunea străzii”, cum
se zicea atunci. Nici cei mai fanatici federalişti nu credeau cu un an înaintea
alegerilor europene din 2014 că alegerile primare vor desemna şeful
executivului european. E paradoxal, dar nici chiar după alegerile europene
din 25 mai 2014, şansele nu erau mai mari de 50% ca învingătorului să i se
acorde titlul. Cu siguranţă anul 2014 va întra în istoria comunicării europene
ca punct de referinţă. Printr-un procedeu democratic cetăţenii impun liderul
european pentru următorii ani.
Dar chiar așa a fost? O
persoană a intrat în lupta pentru șefia Europei, câștigă democratic alegerile
și impune apoi prioritățile politice pentru următorii 5 ani? Iar dacă a fost un
astfel de experiment reușit atunci, ce se întâmplă acum, la ceasul de cumpănã
al alegerii noilor lideri europeni?
Pentru a da răspunsul la
aceste întrebări, vã propun o analiză factuală la nivelul anilor de grație
2014, 2019 și 2024.
Alegerile primare sunt un
proces prin care membrii unui partid politic își aleg candidații pentru
diferite funcții publice, precum președinte, parlamentari sau alți
reprezentanți locali. Aceste alegeri primare sunt bine încetãţenite mai ales la nivelul Statelor Unite ale
Americii, când o dată la patru ani avem alegerile pentru viitorul președinte
american. Traspus în limbajul alegerilor pentru Parlamentul European, alegerile
primare europene implică o procedurã în care la nivelul partidului politic
european să aibă loc alegeri pentru desemnarea candidatui pentru președinția
Comisiei Europene.
După alegerile primare
europene, în colaborare cu diverse trusturi de presă sau instituții, se
organizează dezbaterile Spitzenkandidat. De obicei avem trei astfel de
evenimente televizate, în luna care precede alegerile pentru Parlamentul
European.
După alegerile europene, avem
propunerea de nou președinte al Comisiei Europene. Urmează, consecutiv,
validarea sa de către Consiliul European și Parlamentul European. Se trece apoi
la alegerea noii Comisii Europene, adică alegerea celor 27 de comisari
europeni. Iar ca punct culminant avem prezentată o agenda europeană care
creionează prioritățile pentru următorii cinci ani.
Dacă ne referim la atmosfera
anului 2014 e interesant de analizat contextul de atunci. Preocupările pentru
creşterea conexiunii între sistemul european şi cetãţeni au condus spre formula
alegerilor primare, în care partidele europene îşi prezentau listele cu
candidaţii pentru funcţiile de vârf în instituţiile europene. După o serie de
divergenţe, axate mai mult pe “mândrii ideologice” decât pe reale insuficienţe
ale sistemului, în final s-a decis – s-au organizat alegeri primare în vederea
desemnării candidaţilor pentru preşedinţia Comisiei Europene în 2014. Astfel
s-a dorit ca metoda de selecţie şi promovare a liderilor la nivel comunitar să
se realizeze printr-o campanie internă, care să ofere “feţele umane” de care au
nevoie cetăţenii pentru un vot democratic real, care să ofere legitimitate
liderilor europeni.
Controverse au existat de-a
lungul acestor ani la nivel european privind organizarea alegerilor primare,
însă eforturile celor implicaţi nu au fost zadarnice, şi, încă din iunie 2013 -
la Consiliul Partidului Socialiştilor Europeni (PES) de la Sofia (21-22 iunie
2013) – s-a anunţat propunerea PSE pentru Preşedenţia Comisiei Europene în
2014: Martin Schulz. De fapt s-a vorbit mult de alegeri primare la întâlnirile
socialiştilor europeni, dar în realitate a fost de la început doar un singur
candidat, fără ca cetăţenii europeni sau activiştii de Stânga să aibă un cuvânt
de spus. Noutatea faţă de 2009 a fost că acum PSE a avut o faţă umană în
bătălia europeană, dar fără alegeri primare în adevăratul sens al cuvântului.
La liberalii europeni, conform
unui acord intern, fără organizarea unor alegeri primare de impact, Guy
Verhofstadt a candidat pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene, în
timp ce colegul de partid Olli Rehn s-a poziţionat pentru una dintre celelalte
posturi de conducere ale UE.
Conform tradiţiei, douã
persoane, José Bové şi Ska Keller, au condus campania Partidului Verde European
pentru alegerile europene, după ce au câştigat “primarele on-line”. Chiar dacă
au fost cele mai democratice alegeri primare la nivel de UE, nici verzii nu au
reuşit să mobilizeze electoratul, doar câteva zeci de mii de persoane
participând la vot.
Alexis Tsipras a fost asigurat
de nominalizarea pentru Stânga Radicală Europeană. Un candidat marginal atunci,
regional chiar, purtând mai mult simbolul Greciei şi al crizei financiare,
decât trecut prin alegeri primare europene.
Conştient de potenţialul său
la nivel european, Partidul Popular European (PPE) s-a abţinut în a întra în
jocul alegerilor primare, totuşi menţionând că îşi va alege un candidat care să
îi ia locul lui José Manuel Barroso,
la congresul PPE din 6-7 martie 2014, la Dublin. Fără prea multă glorie, şi
desigur fără niciun impact asupra cetăţenilor europeni, Jean-Claude Juncker
câştiga o bătălie de salon cu un candidat fără şanse de nominalizare nici măcar
de către Franţa, Michel Barnier. Însă consolidarea alegerilor primare a venit
când Angela Merkel a intrat în jocul nominalizărilor pe culoarul PPE. Lidera de
la Berlin a înţeles că Europa are nevoie de conexiunea cu proprii cetăţeni, iar
primarele europene pot oferi falia de lumină necesară pentru a reconstrui
Uniunea Europeană după 2015.
Cu aceşti 5 candidaţi, de fapt
6, căci Verzii au avut o co-nominalizare, s-a intrat într-o competiţie pentru a
câştiga scaunul de Preşedinte al Comisiei Europene. Desigur, realitatea acestor
alegeri primare era trecută prin filtrul celor 28 de alegeri naţionale de
atunci, organizate în aceeaşi săptămână, sub umbrela “alegeri europene”.
Candidaţii doresc votul cetăţenilor europeni, dar doar conaţionalii lor pot
să-i voteze cu adevărat, iar în unele ţări nici măcar nu există posibilitatea
votului uninominal.
Ne așteptam ca alegerile
europene să câștige teren, dar a urmat o deziluzie. În 2019, alegerile europene
au fost practic inexistente. Aici nu mã refer la dezbaterile Spitzenkandidat,
care au fost din nou bine organizate. Pe scurt însã...
Mai rapid şi mai clar decât
preconizat Manfred Weber l-a învins uşor, la Congresul PPE, pe
Alexander Stubb, iar Frans Timmermans a câştigat prin neprezentarea
adversarului… socialiştii neaşteptând congresul PES din decembrie 2018 pentru a
“alege”. Grupul ECR l-a ales, de fapt nominalizat, pe cehul Jan
Zahradil candidat pentru presedinţia viitoarei Comisii Europene. Fiasco…
acesta este cuvântul pentru alegerile primare europene 2019 derulate, nici
măcar verzii sau liberalii nereușind să organizeze alegeri primare adevãrate.
Am prezis în septembrie
2018, că nu cred cã doamna Angela Merkel îl place pe Manfred Weber. Toate
studiile de bun simţ în comunicarea politicã europeanã precizeazã cã elementul
surprizã, de ultim moment, este posibilitatea de a câştiga la nivel comunitar o
funcţie puternicã. În 2009, Prof. Peter Van Aelst analiza campania
de alegere a primului Preşedinte al Consiliului European, Herman
Van Rompuy, sublinind clar faptul că regulile de bază ale
campaniilor politice nu s-au aplicat. Din contră, am asistat la o inversare a
logicii de campanie. Întreaga campanie a fost după logică “Van Rompuy nu a fost
un candidat pentru a deveni preşedinte, ci doar un candidat pentru a fi
eventual rugat să preia funcţia”. Angela Merkel ştia acest lucru şi de aceea
l-a nominalizat pe Jean-Claude Juncker doar cu douã luni înainte de
alegerile europene din 2014.
Candidatul surpriză din 2019 a
fost Ursula von der Leyen, care nu a avut nici o legătură cu alegerile
primare europene, și nici măcar cu dezbaterile Spitzenkandidat de atunci.
Alegerea Ursulei von der Leyen ca preşedinte al Comisiei Europene a surprins
desigur, dar erau câteva semnale pe acest palier. Era preconizatã victoria PPE
în alegerile europene din mai 2019, dar candidatul Manfred Weber lãsa semne de
întrebare, chiar dacã mascarada unor alegeri primare europene îi
dădea notorietate. Vã amintiţi probabil penibila lansare a
candidaturii sale pe holul Parlamentului European.
Am crezut, în marja anului
2019, cã Angela Merkel va accepta o funcţie europeanã. Preşedintele Emmanuel
Macron spunea cã sprijinã o astfel de idee. Dar o “mini Merkel” a fost
nominalizatã. Ursula von der Leyen era un nume din anturajul cancelarului, deci
surpriză nu era aşa mare. Credeam însã, în 2018, cã Ursula von der Leyen
va deveni viitorul cancelar german, dar se pare cã o cale europeanã a fost
preferatã pentru protejata doamnei Angela Merkel.
Încă din 2019, ne aşteptam deja la douã mandate
consecutive pentru Ursula von der Leyen, existând încă de atunci un scenariu
deosebit de favorabil de 10 ani cu actuala preşedintã a Comisiei Europene, dupã
formula Jacques Delors sau José Manuel Barroso. Iar tot ceea ce s-a întâmplat
în ultimii cinci ani, inclusiv alegerile primare si dezbaterile Spitzenkandidat de anul
acesta, confirmă această ipotezã, cu același președinte al Comisiei Europene
până în 2029.
Alegerile europene au
confirmat victoria previzibilã a PPE, partidul Ursulei von der Leyen, iar
rezultatele din Franţa şi Germania vin
chiar sã consolizede pozitionarea favorabilã a actualului preşedinte.
Dan
LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu