Acum câteva zile, am publicat în cotidialul Fãclia urmãtorul editorial.
---
Prinsi în menghina cotidianului, la care adăugăm o
avalanșă de informație media, e greu să mai avem reperele exacte. Cum e viața
noastră? Nu, nu... Nu doresc să fie acest editorial o terapie de grup, în care
atingem concluzia, fatidică și atât de românească, cum că viața nu e justă.
Este așa cum este. Iar faptul că nu ne plac anumite lucruri nu înseamnă că ele
nu există. Dar poate că întrebarea nu e „cum e viața?”, ci „cum o vedem noi?”.
Într-o epocă în care ne definim prin feed-uri, titluri apocaliptice și frânturi
de adevăr, e greu să mai distingem între realitate și percepție. Și aici
intervine una dintre cele mai mari provocări ale noastre ca români, dar și ca
europeni: să înțelegem că adevărul nu este absolut, dar asumarea lui este
esențială.
Totuși, merită să ne întrebăm: ce mai înseamnă astăzi
modul de viață european? Multă vreme, am echivalat Europa cu prosperitatea, cu
standardele ridicate, cu democrația funcțională și cu un stil de viață liber,
decent și civilizat. O imagine idealizată, poate, dar una care a tras după ea
generații întregi. Am avut aspirația — profund sinceră — de a fi ca „ei”.
Vestul era modelul, iar noi, elevii care voiam să-l prindem din urmă. În anii
’90, am dus o luptă de validare. Nu doar pentru apartenență instituțională, ci
pentru a ne justifica existența europeană. Le-am spus că suntem în Europa,
chiar dacă pentru ei, în multe privințe, eram „periferia”. Am încercat să-i
convingem că România nu este balcanică, ci central-europeană, invocând când era
cazul pe Cioran, pe Eliade, pe Brâncuși — o elită intelectuală exilată, care
servea adesea drept pașaport de prestigiu cultural. Dar la 35 de ani de la
reabilitarea sistemică, ne întrebăm: cât din acea căutare de validare s-a
transformat într-o asumare de sine? Cei „Nouăsprezece trandafiri” nu se mai
studiază. Eliade e invocat mai degrabă în cercuri universitare, iar Cioran a
devenit un citat din meme-uri triste. Copiii noștri învață — aproape ca în
comunism — din aceleași liste de lecturi, fără prea multă deschidere spre ceea
ce înseamnă cu adevărat cultura europeană în diversitatea și dinamismul ei.
Este România europeană? Sau doar pare? Recomand, ca măcar
în anul crucial 2025, să descărcăm totul din camion. Să dăm jos lozincile,
vorbele frumoase și discursurile bine ambalate. Să ne întrebăm sincer: are
românul o viață europeană sau doar folosim niște termeni care sună bine la
suprafață? Contrar așteptărilor, nu voi vorbi aici despre instituții sau
apartenență la Uniunea Europeană. Nu despre locuri, ci despre oameni. Despre ce
gândim, cum simțim, ce valori trăim în fiecare zi.
Identitatea europeană nu e o etichetă. E un proces — un
mozaic de culturi, istorii, tensiuni și valori care încearcă să găsească
echilibrul dintre diversitate și unitate. Faptul că România face parte din
acest proiect e o oportunitate, dar și o responsabilitate.
Întrebarea „Este România europeană?” pare simplă. Dar în
profunzime, e o provocare. Răspunsul scurt e: da, suntem europeni — geografic,
istoric, cultural și politic. Dar la dimensiunea sufletească, lucrurile devin
mai complicate. Pentru că foarte mulți români nu se simt europeni. Nu pentru că
nu ar vrea. Ci pentru că Europa, pentru ei, pare încă un spațiu exterior.
Românul e obișnuit să-și construiască identitatea în
raport cu „ceilalți”: cu Vestul, cu străinul, cu modelul „ideal”. De multe ori,
Europa e percepută ca un corp rece, birocratic, abstract. Nu ca o comunitate
afectivă. Nu ca un „noi”.
Și totuși, România e aici. A contribuit. A evoluat. A
plătit prețul. Și continuă să creadă. Dar avem nevoie de mai mult decât
apartenență declarativă. Avem nevoie ca românii să simtă că Europa nu e doar o
direcție, ci un mod de a trăi: în respect, în libertate, în demnitate.
Poate că 2025 ar trebui să fie anul în care nu mai căutăm
răspunsuri în afară, ci în oglindă. Europa suntem și noi. Atât cât credem în
asta.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu