Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Venezuela”

În editorialul de astăzi analizez impactul situației din Venezuela asupra noii ordini mondiale.

 

---

Am așteptat să se așeze puțin lumea înainte să scriu despre situația apărută recent în Venezuela. Nu de alta, dar în ultimele zile au apărut, ca din senin, enorm de mulți experți pe acest subiect. Toți știu exact ce se întâmplă, cine e vinovat și ce urmează.

Factual însă, lucrurile sunt simple și dure. Regimul Maduro, moștenit direct din epoca Chávez, a dus țara într-un colaps economic și social greu de contestat. Sărăcie masivă, migrație uriașă, stat slăbit, droguri, corupție și, paradoxal, unele dintre cele mai mari rezerve de petrol din lume. Un paradox clasic, aproape didactic: bogăție sub pământ, sărăcie la suprafață.

Uitați-vă pe hartă, totuşi! Venezuela nu e undeva la capătul lumii, pierdută între ghețuri și deșert. Este aproape de Statele Unite, la doi pași de destinațiile de vacanță americane din Mexic sau Caraibe. Prea aproape ca să fie ignorată la nesfârșit. Se vede, se simte, miroase a problemă geopolitică serioasă. Noua Cubã, spun unii, dar fără farmecul nostalgic și cu mult mai mult volum. După moartea lui Fidel Castro, Cuba a intrat într-o amorțeală lentă; Venezuela pare că a preluat poziția fruntașă pe acest segment, dar într-o variantă mult mai zgomotoasă și mai instabilă.

Pungile de sărăcie sunt enorme. Nu vorbim de statistici sterile sau grafice colorate, ci de oameni care nu găsesc mâncare, de spitale care arată mai degrabă ca decoruri din filme post-apocaliptice, de orașe în care electricitatea și apa sunt un lux ocazional. Peste toate, un stat care supraviețuiește mai mult prin inerție și forță decât prin legitimitate reală sau performanță administrativă.

Am spus public încă din februarie 2019 că o posibilă intervenție americană în Venezuela nu este deloc exclusă și că ar putea avea și un calcul electoral, așa cum Irak-ul a avut pentru George W. Bush. Istoria recentă ne arată că o criză externă gestionată „ferm” poate ajuta enorm un președinte aflat în căutare de realegere. Atunci, în 2019, brusc, media anglo-saxonă a descoperit Venezuela: spitale oribile, mizerie, copii subnutriți, Caracasul prezentat ca un infern urban. Nu era nimic nou acolo; doar interesul devenise, dintr-odată, actual.

Apoi, în octombrie 2025, cu ocazia acordării Premiului Nobel pentru Pace, am spus din nou clar: se pregătește acțiunea. Nu pentru că Nobelul ar fi o armă în sine, ci pentru că vizibilitatea globală contează enorm. Premiul acordat opoziției venezuelene a pus reflectorul exact unde trebuia, într-un moment în care confruntarea politică devenise inevitabilă. Pace, desigur, dar istoria ne-a învățat că pacea este adesea preludiul unei repoziționări strategice, nu finalul conflictului.

După 1950 nu se mai cuceresc țările clasic, cu tancuri și steaguri înfipte pe cladirea prezindenţialã. Patentul contemporan e cunoscut: schimbi liderul, preferabil prin alegeri „democratice”, apoi controlezi managementul resursele naturale. E mai ieftin, mai elegant și mult mai ușor de gestionat. Africa e plină de astfel de exemple. E mult prea complex să preiei un stat întreg, cu sisteme de sănătate, educație, infrastructură și milioane de oameni nemulțumiți. Costurile sunt enorme, iar expunerea politică, riscantă. Mult mai simplu este să influențezi vârful și să lași sistemul să se reașeze singur, chiar dacă scârțâie ani buni.

Viitorul nu mai este despre cine are cea mai mare armată desfășurată pe teren, ci despre cine controlează industriile de vârf, tehnologia și fluxurile economice globale. Puterea economică este baza, iar pentru această putere energia ieftină devine noua monedă. Petrolul, gazul, litiul, apa – resursele naturale revin spectaculos în centrul jocului. Cine le controlează are un avantaj strategic uriaș, indiferent ce discurs moral afișează la televizor.

Sigur, totul se face sub umbrela „gestionării situației”. Nimeni nu mai vorbește deschis despre legea junglei, dar ea funcționează impecabil: câștigă cel mai puternic, cu condiția să explice frumos ce face și de ce „nu exista alternativă”.

Asta e situația. Politică reală, geopolitică dură, interese mari și principii flexibile. Ne place sau nu, lumea funcționează așa. Venezuela nu e un accident al istoriei, ci o lecție în desfășurare. Iar lecțiile, în jungla geopolitică de azi, nu sunt niciodată gratuite.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Palatabilitate digitală”

Tehnologia nu este bună sau rea prin ea însăși — palatabilitatea ei depinde de noi. Am scris despre asta în editorialul de astăzi.

 

---

La fiecare început de an, ne place să ne uităm în urmă cu o nostalgie selectivă și să privim înainte cu o teamă aproape ritualică. România, și nu doar, a parcurs un drum tehnologic amețitor: de la computerele 286 care costau cât o garsonieră, la Internetul prin dial-up care bloca linia telefonică, până la realitatea de azi, unde purtăm în buzunar o putere de procesare care ar fi trimis rachete pe Lună în anii '60. Cu toate acestea, rezistența la nou rămâne o constantă umană, un fel de „imunitate” în fața progresului pe care o numim, adesea eronat, conservatorism sau păstrare a valorilor.

Ne amintim cu un zâmbet îngăduitor de cei care refuzau telefonul mobil la începutul anilor 2000 pentru a nu fi „găsiți” sau de puriștii care considerau că mașina de scris oferă o noblețe pe care procesorul de text o ucide definitiv. Astăzi, aceleași voci se ridică împotriva Inteligenței Artificiale cu o ferocitate similară. Argumentul central este, de regulă, pierderea controlului și degradarea spiritului uman. Însă, să fim sinceri: este mult mai comod să critici algoritmul de pe margine decât să înveți să-l strunești.

Palatabilitatea tehnologiei nu ține de gadgetul în sine, ci de flexibilitatea noastră mentală. Este bizar să refuzi accesul instantaneu la fluxul de știri mondial, ușurința rezervărilor globale sau democratizarea informației, doar de dragul unei nostalgii față de vremurile când trebuia să depui un efort colosal pentru o informație banală. Nostalgia după mirosul paginilor de carte sau după farmecul unui almanah vechi este legitimă și frumoasă, dar a refuza eficiența digitalului sub pretextul „profunzimii” este, de cele mai multe ori, doar o formă de lene intelectuală mascată în virtute.

Există o categorie aparte de oameni care domină spațiul public actual: cei care stăpânesc domenii întregi prin ignoranța celorlalți. Aceștia sunt profeții apocalipsei, falșii „guru” care ne avertizează că civilizația va dispărea sub asediul roboților. Este, probabil, cea mai mare păcăleală a secolului. Omul devine expert în trecut pentru că prezentul îi scapă printre degete și preferă să fie „profet al viitorului” pentru că viitorul nu îl poate contrazice în timp real. Civilizația nu dispare din cauza tehnologiei, ci din cauza incapacității noastre de a filtra conținutul pe care aceasta ni-l livrează. Dacă ai picat un examen important pentru că ai crezut orbește în răspunsurile oferite de ChatGPT, problema nu rezidă în codul sursă al programului, ci în discernământul celui care a confundat un instrument de calcul cu un oracol infailibil.

Tehnologia este o unealtă, nu o destinație. A da vina pe ea pentru eșecurile personale este o dovadă de imaturitate civică. Viitorul va fi exact atât de „digerabil” pe cât ne permitem noi să fie. Nu este necesar să devenim fanatici ai inovației, dar este vital să nu ne baricadăm în spatele unor principii prăfuite din simplă frică de necunoscut. Trebuie să fim adaptabili: să păstrăm plăcerea de a citi o carte tipărită, dar să avem agilitatea de a folosi noile tehnologii pentru a ne simplifica existența. Lumea nu se va sfârși mâine sub povara biților. Profeții prapastioși vor continua să facă zgomot, la fel cum tehnologia va continua să evolueze. Diferența dintre un om depășit de vremuri și unul modern stă în capacitatea de a filtra. Avem rațiune nu doar pentru a procesa date, ci pentru a decide ce este util și ce este doar balast digital în drumul nostru spre progres.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Fundația”

Despre trecut, dar mai ales despre viitor, în editorialul semnat astăzi în Făclia.

---

Unii văd trecutul ca pe o plastilină: îl modelezi cum vrei, îl colorezi după gust, iar când te enervează, îl arunci pe geam. Frumos, nu? Dar dacă tot ce construiești azi se clatină pentru că ai uitat să verifici fundația, plastilina nu mai e atât de amuzantă. Realitatea nu se lasă modelată la voie; ea cere repere, nu povești inventate.

La cealalta extremã, există cei care poartă ochelari pe vârful nasului și spun lucrurilor pe nume: fără trecut nu există viitor solid. Europa întreagă este o fundație uriașă: cu victorii, tragedii, erori și lecții învățate cu greu. Poți să te prefaci că nu a existat, dar străzile, clădirile și ideile nu mint.

Sunt bune strategiile pe termen lung, dar viitorul apropiat bate la ușă mereu: azi trebuie să platesti facturile, mâine să-ți calculezi bugetul la sânge, iar luna viitoare să strângi eventual ceva pentru concediu. Puţin spatiu pentru o viziune 2040... fie ea chiar şi europeanã.

Și totuși, nu totul e sumbru. La început de an, este momentul să privim realist: trecutul ne oferă repere, viitorul ne provoacă să planificăm, iar prezentul ne cere acțiune concretă.

Adevărata putere stă în a învăța din ce a funcționat și ce nu în anul care a trecut și a construi, pas cu pas, o fundație solidă pentru ce urmează. Fiecare decizie bine cântărită, fiecare lecție aplicată devine cărămidă, iar responsabilitatea noastră este să le așezăm cu grijă, astfel încât planurile să fie realizabile și provocările să fie gestionabile. În acest fel, începutul de an devine nu doar un simbol, ci un punct de pornire pragmatic pentru un viitor stabil și coerent. 

 

Dan LUCA / Bruxelles