De ce un nou NU în Irlanda?

De 11 ani lucrez în Bruxelles-ul european, dar încerc să fiu, cât mai mult posibil, racordat la realitatea europeană din afara capitalei Europei. Realizez conexiunea cu România prin EurActiv România, un adevărat exerciţiu de localizare (nu traducere) a informaţiei europene pe structura românească, prin intermediul Casei Europei, cu Clujul, cu lumea academică prin cursurile pe care le ţin la Bucureşti, Gorizia şi Bruxelles, cu românii din Bruxelles prin intermediul Clubului “România-UE” Bruxelles. Activitatea mea este pe axul principal Bruxelles – România, şi tot ce ţine în principiu de “comunicarea UE”.

Am prezentat toate acestea pentru a sublinia că îmi pasă foarte mult cum s-a votat acum câteva zile în Irlanda la referendum, că nu sunt un eurosceptic, dar nici un “îndoctrinat” de “limbajul de lemn de la Bruxelles”. Eram tânar la NU-ul danez din 1992, iar în 2001 la primul NU irlandez am fost luat şi eu de val, fiind şocat de impact. Ce au decis francezii şi olandezii în 2005 a venit ca o confirmare a realităţii de la Bruxelles. Iar acum momentul 2008 împinge din nou sistemul comunitar în criza de identitate.

Cu o zi înaintea referendumului irlandez moderam o dezbatere cu 60 de ziarişti, şi cu reprezentanţi de la instituţiile europene. Am început provocativ atunci – e bine să provoci pentru a trezi interesul în UE – citând din Jackie Davis, primul redactor sef (în 1995) de la European Voice: Uniunea Europeană are nevoie de lideri adevăraţi pe care cetăţenii să îi recunoască. UE şi presa are o problemă în a “vinde” personalităţi care nu au notorietate pan-europeană. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi acum. Cine poate să îmi zică numele comisarului (deci un fel de ministru european) de la sănătate? Vă puteţi imagina poza doamnei din Cipru pe prima pagină în România, în presa mare? E motivat suficient cetăţeanul român să cumpere acel ziar fiind atras de politicianul european? Nu puteţi să vă imaginaţi ce teorie (corecţie chiar!) am ascultat de la un panelist - cum că noi nu avem nevoie de lideri europeni, că la noi avem o “grămadă” de lideri şi că nu contează că avem teoretic vreo 3 “feţe” care ne conduc, venind de la Parlament, Comisie sau Preşedenţia ţării (rotativă şi aceasta).

Eu cred că aici se joacă “cartea” comunicării către cetăţenii europeni, asta desigur dacă trecem de la turaţia “Europă a elitelor” la “Europa cetăţenilor”. Nimeni nu neagă faptul că UE nu este o construcţie inteligentă care a oprit “măcelăria europeană” din secolul trecut, care a adus dezvoltarea, chiar şi a “săracilor” irlandezi.

Dar hai să nu ne mai îmbătăm cu apă rece. Acum câteva luni scriam că ştim numele preşedintelui american mai bine ca pe cel al nostru, al europenilor. Admiram de asemenea campania pentru alegerea noului preşedinte şi îi invidiam pe americani pentru că au un sistem în care cei care vor să aibă puterea luptă pentru ea. Prea mulţi, la nivel comunitar, cred că puterea li se cuvine fiindcă au făcut multe pentru ţara lor şi pentru că sunt cunoscuţi de politicienii Europei. Vă mai amintiţi cum a fost ales preşedintele Comisiei Europene, Barroso? Să vă aduc aminte - după alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2004, au început să circule în presă tot felul de nume. Şi brusc, ne-am trezit că prim-ministrul portughez este preşedintele Comisiei Europene. Nu tu campanie pentru alegerile din Parlamentul European, nu tu coaliţii politice pan-europene. Că apoi Parlamentul European a dat votul echipei Barroso şi într-un fel zicem că a fost ales de cetăţeni fiindcă europarlamentarii îi reprezintă pe ei, hai să fim serioşi! Aşa se alege liderul unui mecanism care “generează” 70% din legislaţia naţională?

Nu spun că actualii lideri, inclusiv preşedintele Barroso, nu sunt buni şi că nu au o activitate demnă de poziţia pe care o ocupă. Vreau să le iau chiar apărarea. Dar daţi-le puterea politică acestor lideri! Că din expresii de genul “Trebuie să fim foarte atenţi cu opinia tuturor ţărilor şi familiilor politice” sau că “Totul se poate interpreta de nu ştiu ce lideri” nu mai ieşim. Blocăm un sistem, repet, bun ca idee de bază, în echilibristica politică sau în jonglerii de-a democraţia. E bine să avem alegeri adevărate sau referendumuri pan-europene, atât din punct de vedere intern, cât şi extern. Îmi amintesc o conferinţă de presă de la Bruxelles, pe undeva prin 2002, a preşedintelui american Bush şi a preşedintelui Comisiei din acea vreme, Romano Prodi. Când un ziarist i s-a adresat d-lui Prodi cu “domnule preşedinte”, George Bush a reacţionat: el nu e preşedinte şi există o diferenţă între noi ca preşedinţi. Eu am luptat şi am ieşit învingător din campania pentru locul de la Casa Albă, domnul Prodi a fost numit unde este acum.

Hai să intrăm pe acest document, respins de irlandezi, Tratatul de la Lisabona, şi să vedem ce aducea nou din punct de vedere al “liderului european”. Apare încă o “inginerie de sistem”, în sensul că este prevăzută poziţia de “Preşedinte al UE”, cu un mandat de doi ani şi jumătate, dar din nou fără alegeri. Şi nu întâmplător, încă de anul trecut aveam deja pretendenţi, ca Blaire, Jean-Claude Juncker sau chiar Jose Manuel Barroso, la “scaunul” menţionat. Dar nimic de cetăţeni, de vot sau alegeri. Şi ne mirăm că în unele ţări apare opoziţie la astfel de abordări.

Tot zicem că 1% din populaţia UE (irlandezii) ne blochează construcţia europeană. Păi hai să facem referendumuri europene cu adevărat europene, cu vot simultan în cele 27 de ţări membre. Iar dacă iese majoritatea în ansamblu, avem confirmarea că există suportul cetăţenilor, iar dacă nu iese cum s-a propus, cel puţin nu ne frustrăm că nu e corect şi poate chiar ne dăm demisia din funcţia respectivă. Politicienii ştiu că un referendum câştigat dă putere, iar cazul Preşedintelui Băsescu la nivelul sistemului politic românesc este concludent. Cetăţenii îţi dau ceva ce construcţiile de culise îţi sugerează doar că este posibil.

Comisia Europeană nu cred că are prea mult de făcut după acest “şoc irlandez”. E timpul însă ca marile familii politice europene, cu liderii lor naţionali – menţionez cu toţi marii lor lideri – să acţioneze. E nevoie de 3-4 partide politice europene, pe liniile doctrinare existente. E nevoie ca aceste partide să aibă lideri care să se poată “bate” în alegeri, în orice stat membru, nu să fie nişte “umbre” (sau chiar “umpluturi”) ale liderilor naţionali. Şi atunci să înceapă show-ul în disputa pentru a câştiga Parlamentul European, dar repet, cu cap de listă liderul european. Iar atunci, dacă este cazul, câştigătorul să devină lider european. Da, vreau ca un lider danez, să le vorbească slovenilor şi bulgarilor, secondat desigur de liderul naţional, dar nu invers. Cu siguranţă că vom avea mai multă dezbatere reală despre UE şi despre avantajele sistemului, decât să fim ca acum, victime ale unor “scamatorii de comunicare europeană”.

Dan LUCA / Bruxelles