Relaţionarea parlamentarilor europeni cu Parlamentul Naţional

Relatam recent despre importanţa recordării României la mecanismul european şi la realitatea europeană actuală. Această necesitate intervine inevitabil dacă analizăm relaţia dintre Parlamentul naţional şi Parlamentul European.

Parlamentarii europeni trebuie să ştie ce se întamplă la nivel european, dar în aceeaşi măsură trebuie să cunoască foarte bine situaţia din ţară. Este mult mai uşor de discutat pe cazuri concrete, iar Camera Reprezentanţilor Parlamentului Olandez, explică foarte bine cum lucrează cu Parlamentul European.

Pentru a exercita o influenţă cât mai mare în procesul de luare a deciziilor europene, membrii celor două instituţii se întâlnesc în fiecare an: membrii Parlamentului naţional vizitează frecvent Parlamentul European, în Bruxelles; participă la conferinţele care au loc de două ori pe an, întâlniri la care se discută cu membrii Comitetelor pe Afaceri europene, din celelalte state UE; se organizează vizite de muncă, pentru păstrarea unei bune legături cu membrii din celelalte parlamente naţionale; Parlamentul olandez are desemnat un reprezentat în Parlamentul European, care în acelaşi timp are rol de observator în cele două camere; Parlamentul European menţine contacte strânse cu membrii partidelor lor, la nivel naţional, cu Comitetele Camerei Reprezentanţilor şi mai mult, participă şi la dezbaterile politice din Olanda.

Dreptul de intervenţie al parlamentarilor europeni în Parlamentul naţional a fost discutat în Olanda încă din 1999 şi implementat în anul 2000. Astfel, de exemplu, un parlamentar european poate să participe la întâlnirile Comisie de Afaceri Europene.
Deciziile luate la nivel european trebuie să îndeplinească condiţiile impuse de principiul subsidiarităţii şi cel al proporţionalităţii, deci trebuie să fie acceptate de membrii parlamentelor naţionale. Principiul subsidiarităţii, aplicat în politica UE prin Tratatul de la Maastricht, spune că deciziile politice trebuie delegate la nivelul cel mai inferior posibil, deci forurilor politice naţionale, regionale sau locale din ţările membre. Uniunea Europeană nu oferă altceva decât asistenţa necesară, în cazul în care nivelurile decizionale inferioare nu au posibilitatea de a soluţiona problemele singure şi într-un mod adecvat. Dacă parlamentele naţionale sunt de părere că anumite propuneri nu trebuie să fie aplicate la nivel european, se pot adresa Comisiei Europene, Parlamentului sau Consiliului European.
Al doilea principiu, cel al proporţionalităţii spune că orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit. Camera Reprezentanţilor participă la dezbaterea anuală la care se discută cu Comisia Europeană propunerile legislative şi agendele de lucru pentru anul următor.
Parlamentul naţional monitorizează deciziile luate la nivel european şi analizează, anual, măsura în care acestea sunt în interesul ţării. O infuenţă indirectă a membrilor Parlamentului naţional se resimte totuşi, deşi nu este una precizată expres, în negocierile de la Bruxelles, unde se ţine seama de opinia membrilor Camerei Reprezentanţilor.

Dacă aşa stau lucrurile, e corect ca membrii Parlamentului European să fie consideraţi doar nişte anexe ale politicii naţionale? Pentru că, din păcate, cam asta se întâmplă la noi.


Dan LUCA / Bruxelles