Preteriţiunea la români

Interesant cum, modul de exprimare, de abordare a unui subiect, în mod voluntar (sau uneori de ce nu, chiar inconştient) creează valoare adăugată. Un exemplu este preteriţiunea. Pe care mulţi o folosesc, chiar dacă nu cunosc exact definiţia acestei variante de expunere – “Procedeu de retorică prin care oratorul, atrăgând atenţia asupra unui lucru ce trebuie trecut sub tăcere, vorbeşte totuşi despre el”.

La fel de sugestivă este şi explicaţia dată de dicţionarul francez Petit Larousse – ″figură retorică prin care declarăm că nu vrem să vorbim despre un lucru, despre care vorbim totuşi prin această modalitate”. Sinonime mai des utilizate ale acestui termen sunt paralipsa sau pretermisia.

Sunt autori care spun că preteriţia este o ″veche figură de stil înrudită cu ironia, una dintre figurile subtilităţii însuşite prin educaţie sistematică″. Deşi originea cuvântului s-ar traduce cu ″acţiunea de a trece peste″, ″preteriţia nu face decât să simuleze această trecere peste, ea nu o face în realitate, dimpotrivă, insistă cu energie pe ceea ce pretinde că omite″.

Aşa parcă, acum îţi vine să reanalizezi multe dintre discursurile care “evită” insistarea pe anumite subiecte...

Dan LUCA / Bruxelles