Interesant cum,
modul de exprimare, de abordare a unui subiect, în mod voluntar (sau uneori de
ce nu, chiar inconştient) creează valoare adăugată. Un exemplu este preteriţiunea. Pe
care mulţi o folosesc, chiar dacă nu cunosc exact definiţia acestei variante de
expunere – “Procedeu de retorică prin care oratorul, atrăgând atenţia asupra
unui lucru ce trebuie trecut sub tăcere, vorbeşte totuşi despre el”.
La fel de sugestivă
este şi explicaţia dată de dicţionarul francez Petit Larousse – ″figură
retorică prin care declarăm că nu vrem să vorbim despre un lucru, despre care
vorbim totuşi prin această modalitate”. Sinonime mai des utilizate ale acestui
termen sunt paralipsa sau pretermisia.
Sunt autori care spun că
preteriţia este o ″veche figură de stil înrudită cu ironia, una dintre
figurile subtilităţii însuşite prin educaţie sistematică″. Deşi originea cuvântului s-ar traduce cu ″acţiunea de a trece peste″, ″preteriţia
nu face decât să simuleze această trecere peste, ea nu o face în realitate,
dimpotrivă, insistă cu energie pe ceea ce pretinde că omite″.
Aşa parcă, acum
îţi vine să reanalizezi multe dintre discursurile care “evită” insistarea pe
anumite subiecte...
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu