Vã mai amintiţi de “Momentul
1991”? Atunci liderii europeni (din Vest, desigur) se întrebau în ce
direcţie sã meargã Europa. S-a decis deschiderea spre Est, şi au urmat,
treptat, aderãrile la uniune a fostelor ţãri comuniste… Merci Monsieur Mitterrand! Danke,
Herr Kohl!
De ce actualii conducãtori europeni nu pot
sã emitã (încã) pretenţii de lideri?
Emmanuel
Macron are o problemã enormã. Ales triumfal în 2017, cu un discurs pro-european,
îşi trãieşte acum realitatea complexã: un preşedinte liberal într-o “ţarã de Stânga”,
cu doi vulpoi care stau la pândã pentru blocarea realegerii sale în 2022
(Marine Le Pen şi Jean-Luc Mélenchon), cu un parteneriat franco-german la nivel
european mai mult de imagine decât de consistenţã, cu o industrie care aşteaptã
încã digitalizarea realã, cu un profil energetic ancorat la greu în energia
nuclearã. Iar peste toate mai sunt şi probleme în a numi un comisar european
francez care sa dea drumul industriei aparãrii în UE…
Îmi place
Macron, dar trebuie sã schimbe ceva. Dacã el gãseşte în ţãrile din Balcani problema
dezvoltãrii europene actuale e nevoie de o reevaluare a situaţiei.
Raspunsul la naţionalism, nu este mai mult
naţionalism, ci o nouã viziune. În martie 2019, preşedintele
francez propunea ca în 2020 sã se organizeze o Conferinţã pentru
Europa, cu scopul de a reinventa proiectul politic european. Aceastã
iniţiativã se regãseşte în programul de guvernare propus de preşedinta Ursula
von der Leyen, fiind deja alocatã comisarei Dubravka Suica responsabilitatea în
a dezvolta subiectul. Perfect! Transformaţi Conferinţã pentru Europa într-o
dezbatere inclusivã. Nu doar cele 27 de ţãri trebuie invitate, ci şi cele
în curs de negociere precum Serbia sau Muntenegru. Iar pentru a da un mesaj clar trebuie chemate şi Macedonia
de Nord şi Albania la dezbateri, pe picior de egalitate cu celelalte ţãri
europene.
S-a realizat
acest mecanism cu prilejul Convenţiei
Europene de la începutul anilor 2000, de ce sã nu repetãm procedura din
nou. Asta desigur dacã dorim cu adevãrat sã locuim împreunã în UE.
Pentru Franţa,
dosarul african este mai strategic decât pare la prima vedere. Africa este
continentul care aşteaptã o apropiere de Europa, dar nu în cadrul unei politici
de Dezvoltare, ci prin lansarea unui adevãrat Plan Marshall pentru Africa,
aşa cum recent au
menţionat unii politicieni. Politica
de apãrare a UE trebuie dezvoltatã şi extinsã chiar şi la continentul
african.
Sã privim acum retrospectiv la Uniunea
Europeanã. Construcţia
recentã, începutã doar în anii ’50, are rezultate bune. Proiectul
îndraznet al reunificãrii europene pornit
în 1989 a fost încununat de succes. Pierderea teritoriului britanic nu
poate sã bucure, iar pentru a face faţã cu succes globalizãrii extinderea
UE trebuie sã continue spre Balcanii de Vest si, de ce nu,
spre Est dacã se poate. Uniunea Europeanã are şansa istoricã
de a îşi extinde influeţa şi spre alte teritorii, consolidându-şi rolul de
putere mondialã.
Dan LUCA / Bruxelles