Cititorii Cadran
Politic au putut afla mai multe despre intriga europeană privind
construcţia comunitară şi implicarea românească în dezbaterea privind viitorul
instituţiilor europene, lansată prin conferinţa-dezbatere de la Cluj, dintr-un
recent articol apărut în această publicaţie.
………
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona
în 1 decembrie 2009, au intervenit schimbări în arhitectura instituţională a
Uniunii Europene, cu impact asupra proceselor decizionale în sferă
politico-legislativă. Este însă neclar deocamdată în ce măsură această
reaşezare este definitivă, semnificativă, oportună ori eficace.
I. Starea de fapt – O Europă „în construcţie”
Între „inovaţiile” Tratatului de la Lisabona – propuse
încă din perioada experimentului eşuat al Tratatului Constituţional – un preşedinte al Consiliului European, ales
pentru un mandat de doi ani şi jumătate şi chiar un şef al diplomaţiei
europene. Aceste roluri sunt jucate în prezent de Herman van Rompuy şi
respectiv de Catherine Asthon. Cea mai vizibilă şi influentă personalitate UE
rămâne însă preşedintele Comisiei Europene, pentru încă un an José Manuel Durao
Barroso. Nici rolul Uniunii în plan internaţional nu pare a fi intrat într-un
scenariu de „boom” cu un Serviciu de Acţiune Externă de sine stătător, cu o
organigramă compozită, limitată în atribuţii şi suferindă motivaţional.
Deşi apare ca o certitudine, sporirea
rolului Parlamentului European, prin extinderea domeniului de aplicare a
„procedurii ordinare” legislative – a bătrânei „co-decizii”, legitimitatea lui
pare să se afle în scădere. Lipsa unui proces transparent asociat campaniei
electorale, conduce, alături de alţi factori la dezinteresul manifestat în
continuare de cetăţean – inclusiv prin absenteism – faţă de clasa politică
europeană şi de liderii ei care par incapabili să găsească o soluţie comună în
faţa unei probleme comune: criza economică.
La 1 ianuarie 2013, Tratatul
bugetar european a intrat în vigoare. O condiţie impusă de acest document este
ca şefii de stat şi de guvern ai zonei euro să se întâlnească de cel puţin două
ori pe an, în cadrul summit-urilor zonei euro, la care vor fi invitaţi şi
reprezentanţii Comisiei Europene. Preşedinţii Băncii Centrale Europene şi ai
Parlamentului European pot fi, de asemenea, invitaţi la aceste summit-uri. Cel
puţin o dată pe an şi oricând se consideră necesar, liderii statelor non-euro
care au aderat la tratat pot participa la aceste întâlniri. S-ar putea spune că
e un semnificativ pas înainte, caracterizat prin participativitate şi
deschidere. Totuşi, Republica Cehă şi Marea Britanie vor lipsi de la aceste
summit-uri, întrucât nu au semnat tratatul.
II. Intriga europeană
Fundamentate de aceste
incertitudini, la scurt timp după implementarea noului tratat, au apărut deja
revendicări în sensul modificării prevederilor acestuia, dând naştere unei
crize instituţionale, care a continuat în ultima perioadă cu divergenţele
legate de soluţionarea crizei în special din zona euro.
Europa pare tot mai
fragmentată între adepţii diferitelor variante de redresare propuse de liderii
europeni, deşi pentru toţi, “cuvântul de ordine” este “o mai bună integrare europeană”. Vorbim
tot mai mult despre uniune politică şi uniune fiscală ca piste de ieşire din
criză.
Negocierile pentru bugetul
comunitar 2014-2020 vor alimenta dezbateri animate pe parcursul anului 2013.
Simultan, mai cu seamă în ţările mari europene, alegerile europene din mai 2014
par a se contura ca o luptă între tabere pro-europene sau eurosceptici. Tot
anul viitor se va decide şi asupra succesorului sau a succesoarei lui Herman
van Rompuy în fruntea Consiliului European.
Această decizie va fi luată la
nivel de şefi de stat şi de guvern, emanaţi la rândul lor din procese elective
naţionale. Alegerile din Italia (februarie) şi Germania (septembrie) vor
influenţa cu certitudine “pulsul european”. Mai întâi, întrucât criza economică
nu poate fi combătută doar cu mijloace proprii de statele afectate: Grecia,
Spania sau Portugalia, iar după “înecarea” motorului franco-german după
părăsirea scenei politice pariziene de către Nicolas Sarkozy, Berlinul a
cooperat mai intens cu Roma lui Mario Monti. Apoi, pentru că intenţiile de la
Bruxelles şi Berlin de accelerare a integrării par a avea un periculos efect
centrifug pentru Marea Britanie, Premierul Cameron ameninţând cu spectrul “la
termen” al unui referendum pentru rãmânerea ţării sale în UE.
III. Dezvoltări europene
În următorii 3 ani vom asista la o dezbatere
intensă despre viitorul UE, care ar putea culmina probabil cu o Conferinţă
Interguvernamentală (IGC) în 2015, în pregătirea unui nou tratat constitutiv.
Poziţionarea statelor membre în ecuaţia europeană este determinantă pentru
această dezbatere.
În mediile europene se conturează idei noi: o
structură instituţională nouă cu un posibil Guvern de tip federal, o a doua
Cameră a Parlamentului European (actualul Consiliu?), alegeri primare la
nivelul principalelor partide europene şi candidaturi deschise pentru poziţiile
de vârf din Uniunea Europeană.
Vicepreşedintele Comisiei,
Viviane Reding, a anunţat schiţa unui viitor tablou instituţional: “Ne vom păstra diversitatea culturală şi
lingvistică. Dar avem nevoie de un Guvern puternic şi de un Parlament altfel
structurat – eventual bicameral. Poate ar fi bine să existe un Parlament ales
prin referendum şi o cameră a ţărilor, în care fiecare stat să fie reprezentat
în mod egal. Şeful Guvernului European ar trebui ales în mod direct de către
reprezentanţii popoarelor. Aceasta ar fi democraţia parlamentară de care avem
nevoie în Europa”.
Ca noutate, recent numele viitorilor membri ai
Comisiei au fost legate de membrii aleşi în Parlamentul European, de aici şi intenţia
de a decala datele alegerilor programate pentru vara 2014 – după alegerea
preşedintelui Parlamentului, ceea ce ar permite suficient timp până la
desemnarea preşedintelui Comisiei Europene.
În oricare dintre variante,
campania pentru “europenele” din 2014 va începe încă din toamna acestui an. Tot
atunci, partidele europene îşi vor desemna, după proceduri mai degrabă interne,
decât prin alegeri primare, candiaţii pentru poziţia de preşedinte al Comisie
Europene (Martin Schulz pentru socialiştii europeni?, Donald Tusk pentru
popularii europeni? şi Guy Verhofstadt pentru liberalii europeni?).
Martin Schulz declara că vede
“integrarea europeană”, ca soluţie la problemele cu care se confruntă Uniunea
în ultimii ani. Parlamentul European s-a dovedit preocupat de întărirea
cooperării cu parlamentele naţionale şi prevenirea riscului fragmentării,
sistemul fiind mult îngreunat de creşterea numărului actorilor politici. În
privinţa democraţiei, Preşedintele legislativului european declara că procesul
decizional european ar trebui să fie mult mai transparent, ceea ce ar conduce
la crearea unei sfere publice europene.
Bugetul european comun, un
preşedinte al Comisiei Europene ales în mod direct şi o campanie electorală cu
adevărat europeană, ar îndrepta tot mai mult Europa spre un sistem de tip
“Statele Unite ale Europei”. În acest context, viitorul stabil al UE nu s-ar
rezuma doar la Uninea Fiscală, ci şi la cea Politică.
Deşi e posibil să se opteze
pentru soluţii precum un Minister de Finanţe European, pentru competenţe
lărgite pentru Parlamentul European şi pentru controlul financiar al
Bruxelles-ului asupra instituţiilor naţionale, totuşi democraţia reală nu va fi
asigurată decât prin legitimitatea dată de organizarea alegerilor populare.
Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului European, ales de liderii politici
ai statelor europene, este de părere chiar că alegerile directe ar fi
„contraproductive” fără lărgirea concomitentă a competenţelor Comisiei.
Există voci care consideră
federalismul în Europa ca fiind o direcţie greşită. De ce? Exemplul succesului
modelului american din perioada hamiltoniană implică existenţa pârghiilor
instituţionale necesare şi a delegării şi repartizării clare a competenţelor
pentru gestionarea resurselor financiare. Or liderii europeni puternici şi/sau
liderii statelor membre importante îşi păstrează poziţiile, excepţiile şi
interesele naţionale. Câtă vreme acestea primează, Europa rămâne fragmentată
între adepţii diferitelor variante de redresare propuse.
Marea Britanie pare să se
simtă “incomodată” de situaţiile în care nu poate decide, atunci când trebuie
să urmeze hotărârile Bruxelles-ului. Discuţiile pentru renegocierea poziţiei
Marii Britanii în UE vor influenţa semnificativ “faţa” Uniunii. Ministrul
britanic pentru Afaceri Europene, preciza recent că rolul pe care îl are
Uniunea Europeană pentru ţara sa este: “arhitectura europeană, suportul
colaborării cu partenerii noştri cei mai apropiaţi, pe probleme
transfrontaliere precum schimbările climatice, dezvoltarea internaţională,
migraţia şi activităţile infracţionale. Mai mult, ne permite să avem o voce mai
puternică pentru a promova în întreaga lume valorile democraţiei, piaţa liberă
şi drepturile omului”. De partea cealaltă, recent, personalităţi “cu greutate”
istorică, precum Jacques Delors, au considerat că Marii Britanii i s-ar putea
oferi statutul de „membru asociat al UE”.
În context, Berlinul este din
ce în ce mai angajat pentru calea “europeană”. Discursul cancelarului Angela
Merkel abordează tot mai frecvent tema integrării, cu accent pe beneficiile
cetăţeanului european. Germania este una din marile susţinătoare ale
Noului Tratat European. Consideră că dacă situaţia o cere integrarea “pe mai
multe viteze” nu trebuie exclusă ca soluţie. Există un raport de directă
proporţionalitate între angajamentul guvernului ţării cu cea mai importantă
economie din Europa şi viitorul Uniunii. De aceea cursul evoluţiilor
următoare la nivel european este strâns legat de rezultatele alegerilor
organizate în 2013 în Germania. George Friedman afirma, în „Următorul deceniu”,
chiar faptul că “dacă Franţa şi Germania îşi continuă cooperarea, ele rămân
centrul gravitaţional european. Dacă Franţa şi Germania intră într-un conflict,
coliziunea va sfâşia întreaga Europă, lăsând naţiunile libere să se despartă şi
să se alinieze într-o nouă configuraţie”.
Conform declaraţiilor
Ministrului Afacerilor Externe, Didier Reynders, Belgia susţine şi ea măsurile
care orientează Uniunea Europeană spre un model de organizare de tip federal.
Ideea constituirii unei instituţii financiare europene, care să deţină
controlul suprem, ar fi acceptată şi de statul spaniol, deşi Ministrul de
Externe al Spaniei, Jose Manuel Garcia-Margallo, s-a declarat nemulţumit de
absenţa unei “guvernări economice, care să fi fost în măsură să reducă
diferenţele dintre ţările care formează Zona Euro”.
Preconizările pentru
următoarele decenii în privinţa ascensiunii economice şi politice în Europa,
sunt legate, conform analiştilor, şi de evoluţiile din Turcia şi Polonia,
aceasta din urmă impresionând plăcut la multe capitole prin prestaţia din
ultimii ani.
IV. Poziţionări naţionale
Convingerile diferite privind integrarea
europeană de la nivelul statelor membre, constituie indicii înspre dezvoltarea
unei Europei “cu mai multe viteze”, în care se disting cel puţin 4 mari grupuri
de ţări:
Ø
Statele din zona euro, în special
conduse de Germania, interesate de o uniune politică mai adâncă,
Ø
Statele din afara zonei euro adepte
ale statu-quo-ului (de exemplu Marea Britanie, Polonia, Ungaria, Republica
Cehă) care se mulţumesc cu un parteneriat limitat la Piaţa Unică,
Ø
State membre şi statele candidate
(Turcia, Islanda, Serbia, Muntenegru, Macedonia) şi potenţialele candidate
(Balcanii de Vest) entuziaste în raport cu proiectul european,
Ø
Statele AELS (Asociatia Europeană a
Liberului Schimb) din afara UE, dar legate de aceasta printr-o cooperare
economică strânsă, fundamentată pe acorduri comerciale şi parteneriate bazate
pe libertăţile de circulaţie.
Odată cu urgenţa necesităţii
depăşirii crizei financiare, atenţia se îndreaptă spre integrarea europeană.
Ţările europene, din zona euro, din afara ei şi statele non-UE, îşi reevaluează
relaţia cu Uniunea Europeană.
Ø
Germania forţează soluţia unei
integrări economice şi politice mai aprofundate şi doreşte mai multă putere
pentru Uniunea Europeană;
Ø
Franţa împărtăşeşte în principiu
această poziţie. Există totuşi tensiuni cu Germania în privinţa măsurilor de
austeritate şi temeri faţă de pierderea influenţei franceze în UE;
Ø
Marea Britanie reevaluează în general
implicarea sa. Este împotriva tuturor creşterilor bugetare a UE, insistând
pentru păstrarea unei Europe care să aibă în centru piaţa internă, fără mai
multă integrare în direcţia unei uniuni fiscale sau politice;
Ø
Turcia ţara vecină importantă care
riscă să continue sine die parcursul spre statutul de membru cu dreptul depline
al unei Uniuni nepregătite politic şi economic;
Ø
Rusia încercă să se poziţioneze ca un
partener economic de încredere, în special în domeniul furnizării energiei.
Alături de Ucraina, caută o relaţie bazată pe acorduri economice privilegiate
cu Uniunea Europeană.
Mai mulţi actori vor duce
dezbaterea cu privire la viitorului Europei. Think-tank-urile şi mulţi alţii au
început să lanseze numeroase idei şi scenarii. Factorii de decizie europeni cu
experienţă, corporaţiile multi-naţionale, partidele politice şi oamenii
politici naţionali vor evalua subiectul.
V. România şi viitorul european
România este unul dintre cele
25 de state membre UE care au decis să semneze Tratatul Fiscal. Unde se
plasează însă România în dezbaterea despre viitorul instituţiilor europene şi
al Uniunii Europene în general? Care este rolul cheie al României în acest
proces de transformare, ce am putea câştiga şi care ar putea fi pierderile? Ce
idei, ce bune practici ar putea sugera România pentru ameliorarea arhitecturii
instituţionale şi a funcţionarii UE? Ce dificultăţi a întâmpinat în scurta
perioadă de 6 ani de membership? Ce soluţii ar fi pentru surmontarea lor? Cât
poate influenţa interesul românesc dezbaterea despre viitorul Europei? Cum şi
în ce mod? Care este acest interes în context european? Acestea sunt doar
câteva întrebări care suscită interesul unei dezbateri la nivel intern în
contextul descris anterior.
Ce va însemna pentru România,
ca şi stat membru, un nou Tratat al UE? Vasile Puşcaş consideră că ar fi “o
nouă şansă de a se europeniza intern sau o altă simulare de schimbare, doar
pentru ca anumiţi lideri români să se asocieze cu unul sau altul dintre
puternicii Europei”.
Noua guvernare din România a
lansat deja dezbaterile pe tema unei noi Constituţii în România, dar şi în
privinţa regiunilor de dezvoltare. Care vor fi aceste schimbări vom vedea poate
deja în 2013. Calibrarea actuală a portofoliilor din Cabinetul Ponta, axat, aşa
cum spunea şi premierul, pe structura Comisiei Europene, denotă deja o nouă
abordare, sectorială, atât de necesară stadiului actual al ţării noastre.
Credem că este foarte
important ca dezbaterea despre România şi regiunile sale, ca orice dezbatere
internă să fie racordată la actuala dezbatere despre viitorul instituţiilor
europene. Pentru că Europa nu mai este de mult politică externă, ci parte a
politicii interne a fiecărui stat membru. De aceea invităm la reflecţie şi
dezbatere!
Am încercam sã gãsim rãspuns la aceste întrebãri formând
un consorţiu pe axul Bruxelles – Bucureşti – Cluj, implicand atât societatea
civilã organizatã, cât şi lumea academicã interesatã de acest subiect.
Partenerii acestui proiect atipic, care încearcã sã ţinã ancoratã România la
dezbaterea contemporanã sunt: Facultatea de Studii Europene Cluj, SNSPA
Bucureşti, Institutul de Cercetãri Europene Cluj, GrupRomânia Bruxelles, Clubul
“România-UE” Bruxelles şi “Casa Europei” Cluj. Prima dezbatere
publicã a avut loc pe 15 februarie 2013, la Cluj, în incinta Facultaţii de
Studii Europene. Urmatoare,
în prezenta lui Titus CORLĂŢEAN, Ministrul Afacerilor Externe, va
avea loc la sfârsitul lunii mai 2013, la Bruxelles.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu