Politica europeanã – de rasã şi de clasã...

1)    Acum câteva sãptãmâni, lansam ideea ca viitorul preşedinte al Comisiei Europene sã fie Angela Markel. Reacţiile au fost fantastice, dar totuşi unii prezentau contra-argumente: ca e o greşealã tacticã, cã are o vârstã, cã e obositã, cã riscã sã îşi distrugã cariera... Totuşi, dacã punem în balanţã istoria construcţiei europene, şi chiar supravieţuirea proiectului european, cu posibilul eşec al unui lider politic, discuţia e irelevantã. Cred însã cã aceastã candidaturã nu se va face publicã decât dupã alegerile europene din mai şi asta din douã motive principale: Merkel nu a intrat în competiţia Spitzenkandidat şi – mai ales – datoritã paradoxului de comunicare politicã în alegerea liderilor europeni (prezentat încã din 2010).

2)    Referitor la Spitzenkandidat... s-a pierdut o ocazie enormã de a conecta politica europeanã cu cetãţenii. Partidele politice europene nu s-au ridicat la nivelul şansei istorice acordate, pulverizând procesul alegerilor primare. În 2010 am crezut împreunã cu lideri precum Martin Schultz cã suntem pe direcţia bunã, iar în 2016 discutam la concret despre finanţatea alegerilor primare europene din 2018, dar totul s-a nãruit. Alegeri primare ratate echivaleazã cu subminarea Spitzenkandidat-ului.

3)    Presedinţele Franţei, precum un think tank european, a lansat un nou mesaj despre viitorul UE. Conform celor stabilite prin strategia Tratatului de la Aachen, Germania s-a grãbit sã susţinã propunerile ţãrii partenere. De urmãrit însã care e narativa între Summit-ul de la Sibiu din 9 mai şi Conferinţa pentru Europa de la sfârşitul anului.

4)    Reinterez mesajul de acum 9 luni, eurodeputaţii lui Merkel şi cei ai lui Macron se vor regãsi cel mai probabil în acelaşi grup politic dupã 1 iulie 2019, un fel de EPP 2.0.

5)    Nu am nici o emoţie în a afirma cã eurodeputaţii FIDESZ se vor alatura grupului ECR în urmatoarea legislaturã. Sã nu uitãm cã înca din iunie 2014 Viktor Orban, alãturi de David Cameron, s-a opus unei direcţii politice europene cu Juncker preşedinte al Comisiei Europene.

6)    În toamna trecutã prezentam o nouã polarizare a viitorului Parlament European, pe axul pro şi anti-european. Exact aceasta teorie e susţinutã acum în bazinul electoral polonez.

7)    Povestea cu negociatorul mic între douã puteri mondiale reapare. Pânã acum câţiva ani aveam Serbia care ajuta relaţionarea UE-Rusia, chiar şi Republica Moldova pulsa veleitãţi de intermediar. Acum, cine reapare cu aceeaşi teorie? Lukashenko din Belarus… Cel care la moartea lui Boris Yeltsin, în 2007, venea cu idea unei confederaţii ruso-belaruse cu el preşedinte. Sã clarificãm, UE şi Rusia nu au nevoie de ţãrişoare micuţe sã le asigura relaţionarea. Germania preia treptat rolul, fiindcã poate…

Dan LUCA / Bruxelles