Mi se pare notabil
cazul Germaniei, care a reuşit să fenteze criza, dar şi să rămână un actor
important în UE şi în lume, profitând de oportunităţile care i s-au ivit. Despre acest lucru scriam în cel mai recent material pe care l-am pregătit
pentru Jurnal
de Dâmboviţa.
Redau în
continuare articolul apărut vineri, 6 iunie :
...........
„O fantomă
bântuie din nou Europa – spectrul puterii germane”, scria istoricul Brendan
Simms acum un an într-un articol intitulat „Problema germană” în revista New
Statesman. Publicaţia evidenţiază că, în ultimii cinci ani, a fost observată o
„remarcabilă creştere” a influenţei germane, în contextul în care Berlinul a
făcut faţă cu bine crizei economice şi a împiedicat Banca Centrală să se
angajeze în achiziţionarea de bonduri ale statelor europene falimentare situate
la periferie, cărora, în schimb, le-a prescris o dietă severă de „reglementări”
fiscale.
Prin urmare, nu
este deloc surprinzător că în această perioadă a fost observată o accentuare a
germanofobiei pe plan politic şi la nivelul popoarelor de pe continent”.
Istoricul şi editorialistul Dominic Sandbrook, scria în Daily Mail că un număr
din ce în ce mai mare de europeni cred că, „pentru a treia oară în mai puţin de
100 de ani, Germania încearcă să preia controlul asupra Europei”. Trebuie să
recunoaştem că jocul Germaniei în criza europeană a fost şi rămâne factorul
determinant în orientarea cârmei Uniunii Europene într-o direcţie sau alta.
Criza s-a
dovedit pentru Germania mai degrabă o oportunitate decât un pericol.
Oportunitatea a venit desigur la pachet cu responsabilitatea, căci variile
capitale europene s-au uitat, cu ochi mari, dulci şi sinceri la Berlin pentru
ajutor, iar Berlinul a trebuit să joace mai multe jocuri la pachet: jocul
intern german, jocul la Bruxelles (cel în plan european), respectiv jocul
extern cu partenerii din afara UE.
Jocul intern
german este unul cheie, căci indiferent de viziunea unui lider, dacă vrea să
supravieţuiască, trebuie să ţină cont de opinia publică din ţara sa. Nu poţi în
acest context să ceri eforturi bugetare cetăţenilor tăi, ca să-i salvezi pe
alţii, fără să pui condiţii dure în schimb. Astfel se poate explica
„intransigenţa” de care a fost acuzată Angela Merkel în criza eurozonei. Faptul
că Merkel a jucat politic intern cum trebuie, prudent - pe măsura
asentimentului cetăţenilor germani, e dovedit în rezultatul electoral record
pentru CDU în 2013.
Tot parte din
jocul intern, la limita celui european, sunt deciziile sistemului juridic
german, care i-a făcut să aştepte cu sufletul la gură pe restul partenerilor
europeni în criza eurozonei. Totodată, să nu uităm că Banca Centrală
Europeană, de la Frankfurt, e modelată pe sistem german, neinflaţionist. Jocul
de la Bruxelles este principala caracteristică a crizei: Bruxelles-ul a devenit
de facto al doilea Berlin ,
atât formal cât şi informal. În primul rând, sunt mai mulţi germani ca oricând
în poziţii cheie, cantitatea îmbinându-se cu calitatea în termeni de influenţă
asupra deciziilor instituţiilor europene.
În al doilea rând,
din ce în ce mai des, viziuni sectoriale sau globale cu privire la Europa se
lansează la Berlin .
În al treilea rând, motorul franco-german nu mai e un motor între egali,
Parisul urmează în cele mai multe cazuri Berlinul, iar acesta din urmă îşi
permite să joace la mai multe capete: de exemplu cu Marea Britanie şi Olanda
pentru reformarea - în sensul debirocratizării - Uniunii Europene.
Nu în ultimul rând,
jocul faţă de partenerii externi: Berlinul a devenit răspunsul de facto la
întrebarea lui Kissinger cu privire la „eu pe cine sun când vreau să discut cu
Europa?”. Deşi, recent, atât preşedintele SUA cât şi cel al Chinei au fost la
Bruxelles, vizitele lor în Berlin în ultimii ani şi numărul telefoanelor de
coordonare cu Angela Merkel le-au depășit pe cele cu Barroso şi/sau Van Rompuy.
În consecinţă, dacă România vrea să îşi promoveze interesele externe cât mai
înţelept, e util să se coordoneze mai des cu Berlinul.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu