O dată la două săptămâni semnez un editorial în Făclia de
Cluj. În cel de astăzi
povestesc despre romanul globalizat.
---
Mi-am
propus să abordez o temă care revine obsesiv în mass media românească. Este
vorba de faimoasa plecare în din ţarã a românilor. Posibilităţile actuale de a
studia şi a munci în străinătate, la care contribuie programele de mobilităţi
avute la dispoziţie, fac acum din experienţa plecării din ţară, un lucru
aproape banal.
Înainte de anul 1989 era vorba de
ceva de genul „fie în ţară, fie plecat˝. Nu exista fluiditatea de a veni şi a
te întoarce. Această traumă o avem încă în limbajul colectiv al României.
Vorbim de românul care pleacă în străinătate, de parcă asistăm la ceva total,
fără scăpare, fără întoarcere. Românii au fost obişnuiţi să călătorească, în
acest context trebuie amintite faimoasele plecări ale ţăranilor transilvãneni de la începutul secolului al XX-lea, la muncă în Statele
Unite. Aceştia lucrau în abatoare, în Chicago sau Detroit, iar după 2-3 ani se
întorceau, iar cu venitul agonisit îşi cumpărau o pereche de boi pentru a lucra
mai eficient pamântul. Dar nimeni nu zicea că ei au plecat din ţară.
Închistat de dictatura comunistă,
românul a pierdut sensul mobilităţii europene sau mondiale. Împinşi de
oportunităţile oferite de globalizare, britanicul, olandezul, francezul şi alte
naţii libere au căutat binele chiar şi departe de ţara lor. Nimeni însă nu
consideră că un olandez care lucrează pentru o firmă de extracţie a
petrolului în Rusia a plecat din ţară. Neamţul
care lucrează în sectorul financiar din New York nu a părăsit de fapt Germania.
Ei au căutat să îşi pună în
valoare calităţile de care dispun pentru a avea o viaţă mai bună unde s-a ivit
oportunitatea.
Avem şi noi astfel de exemple, de
compatrioţi pe care cu greu poţi să-i închistezi într-un spaţiu geografic. Nadia Comăneci navighează fără
probleme între Statele Unite şi România. A plecat Nadia din România? S-a
întors? Da, a plecat din ţară pe vremea comuniştilor, dar acum e şi în ţară şi
în afara ei, în acelaşi timp. Ion Țiriac e la fel. E şi în ţară şi în loja de
la Roland Garros, fără să îţi dai seama.
Dar sunt şi alţi tineri care au
ales să studieze, să se perfecţioneze şi să se dezvolte profesional continuu
dincolo de graniţele ţării, deşi prea puţini compatrioţi le cunosc realizările.
Sunt mii de studenţi care pleacă anual în străinătate, să zic obţin o licenţă
la o universitate din Franţa, apoi urmează un master în Danemarca, un stagiu de
pregătire la Barcelona, şi ajung să lucreze într-o companie japoneză în
Munchen. E normal, asta înseamnă globalizarea şi sistemul rezultat.
Nu mai putem vorbi de români
plecaţi şi români care au ales „să reziste în ţară˝, „sacrificându-se pentru
ţară, că trebuie să facă şi asta cineva˝. În momentul de faţă vorbim de
români globalizaţi, care şi-au făcut curajul, pentru că nu este uşor, să
încerce lumea largă, să îşi facă un rost pe alte meleaguri, să înveţe să gândească
în alte limbi, să descopere cu adevărat ce înseamnă toleranţa culturală. Aceşti
români îi întâlnim în Germania, în Spania, în Canada, Statele Unite şi chiar în
Bruxelles. Ei nu sunt statici, acum sunt în Noua Zeelandă, mâine cu serviciul
şi viaţa în Marea Britanie. Călătoresc, descoperă, acumulează cunoştinţe, sunt
utili în locuri greu de imaginat. Cunosc mii de astfel de români, implantaţi în
firme farmaceutice din Brazilia, IT-işti la companii grele americane, oameni de
finanţe în polul financiar londonez sau coordonând proiecte de infrastructură
în Germania.
Studiul şi practica în
străinătate deschid românului noi orizonturi, noi culturi, noi relaţii. În
contextul actual, când piaţa este dominată de fenomenul globalizării,
experienţa în străinătate este benefică.
Dan LUCA / Bruxelles
