Dan LUCA – articol în Ziarul Financiar: “Dogma bugetului apãrãrii europene proprii”

Am semnat astăzi în Ziarul Financiar un material despre bugetul europen consolidat, adaptat unei apărări europene autonome.

 

---

 

Instituțiile actuale ale Uniunii Europene sunt rezultatul unor decenii de ajustări și compromisuri între statele membre. Deși ele au reușit să gestioneze numeroase crize și să mențină stabilitatea, apare întrebarea: sunt acestea cu adevărat adaptate cerințelor societății europene de astăzi? Sau, dimpotrivă, evităm schimbările majore de teama dezechilibrelor politice și economice?

 

De-a lungul istoriei, Uniunea Europeană a trecut prin mai multe etape de dezvoltare, având diverse denumiri, atribuții și un număr variabil de membri. În 1951, a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), având ca state fondatoare Belgia, Franța, Germania de Vest, Italia, Luxemburg și Olanda. Scopul principal era asigurarea cooperării economice pentru prevenirea conflictelor, prin gestionarea comună a industriilor de război – cărbune și oțel. Șase ani mai târziu, în 1957, Tratatul de la Roma a dus la înființarea a două noi entități: Comunitatea Economică Europeană (CEE), menită să creeze o piață comună, și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), destinată cooperării în domeniul energiei nucleare. În 1967, prin fuziunea CECO, CEE și EURATOM sub o administrație comună, s-a format entitatea cunoscută sub numele de Comunitățile Europene. Aceasta a reprezentat un pas important spre integrarea europeană. Momentul decisiv a venit în 1993, odată cu Tratatul de la Maastricht, care a transformat Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE), consolidând integrarea politică și economică.

 

Nu orice problemă societală necesită o schimbare instituțională. Adesea, soluțiile pot veni din adaptarea mecanismelor existente, o mai bună implementare a politicilor sau chiar din colaborarea dintre state, fără a fi nevoie de noi tratate și reforme greoaie. Schimbările instituționale sunt lente și complicate, iar istoria ne arată că multe astfel de inițiative se confruntă cu blocaje politice, veto-uri naționale și perioade de incertitudine. În loc să ne concentrăm mereu pe modificări structurale, poate ar trebui să vedem cum pot fi optimizate resursele și competențele deja existente.

 

Schimbările majore din Europa după 1993 au transformat Uniunea Europeană dintr-un proiect economic într-un actor geopolitic complex. Valurile succesive de aderare cãtre Est au consolidat UE, dar au adus și provocări legate de coeziunea economică și politică. Plecarea Marii Britanii a fost un moment definitoriu, punând sub semnul întrebării unitatea europeană. Adoptată de majoritatea statelor dezvoltate, euro a întărit integrarea economică, dar a generat și vulnerabilități în perioade de criză.

 

Aceste evoluții au culminat cu necesitatea unei apărări comune europene, accentuată de dinamica geopolitică globală: Statele Unite și-au mutat focusul strategic către Asia-Pacific și au cerut Europei să-și asume mai multe responsabilități în materie de Securitate, iar Rusia a devenit o amenințare directă după anexarea Crimeei și invazia Ucrainei, forțând UE să își regândească securitatea colectivă.

 

Liderii europeni, fie că se află la Bruxelles sau în capitalele statelor membre, au realizat că o apărare europeană robustă nu mai este doar o opțiune, ci o necesitate vitală pentru viitorul Uniunii. Integrarea militară devine astfel un nou test al unității europene, comparabil cu cele ale extinderii și monedei unice.

 

Uniunea Europeană a avut mereu o abordare complexă privind apărarea, oscilând între cooperare cu NATO și dezvoltarea unor capacități proprii. De-a lungul timpului, eforturile pentru o apărare europeană comună au fost sporite, mai ales în contextul noilor amenințări de securitate. Tratatul de la Lisabona din 2009 introduce clauza de apărare mutuală (Articolul 42.7 TUE): dacă un stat UE este atacat, celelalte trebuie să-l sprijine. De asemnea creștea rolul Agenției Europene de Apărare (EDA) în coordonarea investițiilor militare. În 2017 se înfiinţa Cooperarea Structurată Permanentă (PESCO), lansată pentru a dezvolta proiecte comune în domeniul apărării. Iar în 2021, Fondul European de Apărare (EDF) dispunea de un buget de 8 miliarde de euro pentru cercetare și dezvoltare în domeniul militar.

 

E nevoie de o viziune asupra unei apãrãri europene, independentã faţã de puterile mondiale. Credem cã apărarea europeană nu trebuie sã cuprindã doar țările din UE, ci se extinde la cele care aderã la cauzã. Desigur, parteneriate puternice cu Marea Britanie, Norvegia, și chiar Canada, par evidente în actualul context geopolitic. Un model flexibil, similar Schengen ar permite acestor state să coopereze fără a fi obligate să adere la UE, ceea ce ar elimina obstacolele politice ale unei integrări forțate. Sã nu uitãm cã o acţiune comună pe palierul militar ar duce și la o mai bună dezvoltare economică, fără necesitatea ca aceste țări să adere la UE. Discuția cu țările în curs de aderare la UE trebuie să aibă și o componentă a apărării europene proprii, mai ales cã unele dintre acestea sunt deja membre NATO.

 

Momentul actual nu ne permite să avem o consultare publică și să avem un nou tratat UE care să schimbe arhitectura Europei contemporane. Nu e nevoie formal nici de înființarea unei noi organizații axată pe apărarea europeană autonomă. Însă e fundamental, ca până la sfârșitul mandatului actualei Comisii Europene, în 2029, să avem o Coaliție de țări care consolidează apărarea europeană autonomă. Un punct fundamental al acestei construcții este bugetul necesar și provenienţa sa. Este evident că avem nevoie să decidem împreună asupra implicării țărilor membre în “noul budget european”, care să acopere contribuţia la bugetul UE, dar concomitent și la bugetul apărării comune europene. Rămâne de văzut dacă UE va reuși să-și creeze un buget suficient pentru a deveni un actor strategic independent.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Ministrul Diasporei și Reîntoarcerii”

Ce rol mai are un Ministru al Diasporei? Despre acest subiect în matarialul semnat astăzi în Făclia.

 

Cam acum vreo 15 ani am fost implicat în mișcările politice de la Bruxelles care prezentau forța diasporei românești și necesitatea de a o considera strategică pentru dezvoltarea României. Dinamica a fost favorabilă și progresiv a apărut Ministrul Diasporei în câteva guverne care urmaserã. Dacă analizăm însă rezultatele acestui proiect politic puține lucruri sunt de spus. Încercãm însã sã nu cãdem în ispita pesimismului, să nu fim derutați de trecerea timpului și să privim spre viitor.

Haideţi sã ne hazardãm un pic! Imaginați-vã că mâine veți prelua portofoliu de Ministru al Diasporei. Ce veți face? Cui ne adresăm? Doar celor 5 milioane de români care trăiesc în afara teritoriului statului român? Sau e un proiect de țară în care diaspora e parte a României complete?

Nu avem timp acum de sondaje de opinie, și nici măcar să întrebăm 100 de români, deci să ne punem pe treabã. Românii din diaspora așteaptă sprijin de la țară pentru învățarea limbii şi culturii române. Există de ani buni un program guvernamental, bine gândit, de a putea avea cursurile de limba română în școlile din alte țări. Chiar există parteneriate prin care guvernele țărilor europene pun la dispoziție sălile de curs din incinta instituţiilor de învățământ pentru a derula activități românești. Desigur, mulți români din Diaspora aud acum pentru prima dată despre această oportunitate. Scopul acestui editorial este însă de a da semnalul politic, nu de a da lecții de implementare a unui program guvernamental.

 

Vrem coerenţã politicã, nu doar slogane. Românul din Diaspora este conectat la țară mai mult decât cred românii din țară. Nu e nevoie de nici o facilitate de reîntoarcere, ci doar o stare de normalitate. Un ghișeu unic de reîntoarcere este ceea ce se pretează pentru întrebările pragmatice ale celor care vor să reintre în spațiul românesc. Dacă funcționează eGovernment în România cu siguranță este ceva care românii de pretutindeni vor aprecia. Cred cã activitatea ministrului trebuie sã fie mai mult axatã pe simplificarea proceselor administrative, decât pe facilități economice sau locuri de muncă. Un ghișeu unic pentru întoarcerea românilor din diaspora ar putea simplifica foarte mult procesul de revenire în țară, eliminând birocrația excesivă și oferind sprijin concret pentru reintegrare. Acesta ar putea funcționa atât online, cât și fizic, oferind servicii esențiale într-un singur loc. Noutatea ar putea veni în angajarea românilor din diaspora, la revenirea în țară, la aceste ghișee. Ei cunosc deja cum funcționează administrațiile din alte țări, unde au petrecut ani buni, și înțeleg mentalitatea “clientului”, a românului care a trăit în afara țării. Prin ei acest ghișeu unic ar face întoarcerea mai ușoară și mai atractivă pentru românii din diaspora, eliminând multe dintre barierele birocratice care îi descurajează.

 

Dacă observăm această fișã a postului, descrisă în paragrafele precedente, putem zice că un Ministru al Diasporei ar avea şi un rol de călăuză, de reîntoarcere. Poate chiar un titlu de Ministrul Diasporei și Reîntoarcerii este mai indicat.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Propria apărare europeană”

Cele 8 puncte ale unei posibile doctrine a apărării europene “autonome” în editorialul meu de astăzi din Făclia.

 

-----

Întrebările vin de pretutindeni și dilemele persistă dacă ne raportăm la actualul context de apărare europeană. Desigur, nu sunt lucruri abstracte, dar parcă ne bălăcim prea mult în necunoscut, lăsând speculațiile să inunde spațiul public.

Sub presiunea termenilor folosiți la suprafață, încercăm să structurăm câteva elemente ale contemporanului. Inițial, mă gândisem să redactez acest editorial prin a lansa câteva întrebări, ca teme de gândire, dar timpul nu mai are răbdare cu noi. De aceea, permiteți-mi să prezint o doctrina, în opt puncte, a unei posiblie apărări europene proprii.

1. Uniunea Europeană este o zonã a securității, neavând pe teritoriul sãu nici un conflict militar de la fondare până acum. Această dogmă trebuie să fie prioritară și în viitor.

2. Uniunea Europeană are ca valoare fundamentală solidaritatea, iar echivalentul articolului 5 din carta NATO trebuie să fie inserat în acțiunile apărării europene.

3. Discuția cu țările în curs de aderare la UE trebuie să aibă și o componentă a apărării europene, procedeu asemănător cu cel al aderării la NATO.

4. Apărarea europeană nu cuprinde doar țările din UE, ci se extinde la cele care aderã la cauzã. Desigur, parteneriate puternice cu Marea Britanie, Norvegia, și chiar Islanda, par evidente. E un concept asemănător cu aderarea la spațiul Schengen a unor țări care nu sunt membre UE. O acțiune comună pe palierul militar ar duce și la o mai bună dezvoltare economică, fără necesitatea ca aceste țări să adere la UE.

5. Contextul actual permite remilitarizarea Germaniei, iar acest fapt trebuie integrat în strategia apărării comune europene.

6. Franța deține arme nucleare și acest element este important în arhitectura de apărare europeană.

7. Finanțarea apărării europene proprii e un subiect important, de abordat pragmatic în contextul contribuției la sistemul NATO, unde multe țări UE sunt deja incluse.

8. Să nu fim în contradicție cu timpul pe care îl trăim. România are nevoie o implicare majoră în domeniul securității europene. Vorbim aici de creșterea capacității de producție pentru industria de apărare, contribuție cu cadre militare pentru a forma posibilul contingent al armatei europene, implicarea proactivă în elaborarea strategiilor comune. Geografia ne obligă să fim în nucleul dur al apărării europene. Aici nu merge cu jumătăți de măsură.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Euromanager”

Despre resursa umanã a UE în editorialul meu de astãzi din Fãclia.

 

----

 

Existã o discuţie serioasã la nivel european despre educație și competențe. E bine cã se întâmplã asta! Are legătură mare cu economia, cu societatea în care trãim. Personal, ceea ce m-a fascinat, iar ani petrecuți în Asociația Studenților Europeni (AEGEE) au avut un impact enorm, a fost conceptul de EUROMANAGER. Adică, mai direct spus, ce abilități sunt necesare pentru a conduce structuri europene, în special cele din sectorul privat. 

 

Analizând acest subiect în ultimii 30 de ani, recomand o abordare integrată, vizualizând în permanenţã cele trei paliere ale educației: formală, nonformală și informală. În sistemul educațional clasic, e nevoie de o ofertã mai articulatã, care prezintă noțiunile de bazã: instituții, sisteme politice, istorie, economie, legislație și chiar elemente de cultură.

 

Sistemul educațional trebuie să realizeze conexiuni permanente între ecosistemul european și țesutul național, atât la nivel de administrație, cât și în sectorul privat și la nivel de societate civilă. Într-o lume din ce în ce mai globalizată, e esențial să avem o viziune deschisă asupra Europei și a lumii, dar fără să ne neglijăm propria identitate națională. Fără rădăcini, fără repere, fără identitate clară, un astfel de om poate fi ușor influențat de curente externe, fără să aibă o bază solidă pe care să se sprijine. Și mai este ceva important! Este nevoie să ne actualizăm constant cunoștințele despre propria țară, la fel cum facem cu informațiile despre lume. O națiune este în continuă schimbare – economic, cultural, social și tehnologic – și a rămâne conectat la aceste evoluții înseamnă să fim în realitatea națională.

 

Puțini înțeleg în mod real aportul educației nonformale în construcția Europei. A lucra în rețele deschise, în care interacționezi încă de la o vârstă fragedă cu alte culture, te schimbă. A înțelege că toate națiile Europei sunt minorități în simfonia europeană necesită o schimbare de atitudine, necesară, cred eu, pentru a avea cu adevărat un euromanager. 

 

Educația informală cuprinde învățarea continuă din experiență, interacțiuni și autodidactism. E nevoie de lectură constantă despre economie, afaceri și tendințe europene.

 

Într-o lume în care suntem mereu bombardați cu informații și evenimente, e ușor să te simți prins într-o spirală de reacții emoționale. Însă, adoptarea unei perspective mai calme și analitice poate ajuta enorm la înțelegerea situațiilor într-un mod mai echilibrat. Merită sã încercam Europa realã! E plãcut să fim manageri europeni!

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – în direct la emisiunea “Impact global˝ de la TVR Moldova

Mi-a făcut mare plăcere să revin astăzi la emisiunea “Impact global˝ de la TVR Moldova. Mi-am exprimat opinia despre contextul european actual, prin prisma declaraţiilor remilitarizãrii masive a Germaniei, posibila extindere a umbrelei nucleare franceze, dar și a ajutorului pentru Ucraina din partea  fondului suveran de investiții norvegian.

 

Întâlnirile liderilor europeni arată urgența unei Uniuni Europene a Apărării, o Europã mai suverană și mai responsabilă pe propria apărare.

 

Am concluzionat intervenția mea cu mesaje despre agenda viitoare a UE, a României și a Republicii Moldova.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

 

Dan LUCA – curs academic despre Sfera Publică Europeană la SNSPA

De câteva săptămâni a fost reluat anul academic și îmi face o deosebită plăcere discuția cu masteranzii de la SNSPA. Cursul despre sfera publică europeană este deosebit de interactiv, mai ales în contextul Europei contemporane, când valorile noastre sunt puse la încercare.

 

Este al 13-lea an consecutiv când susţin această prelegere în anfiteatrele prestigioasei școli de administrație românești. Mă bucur că teme precum europopulismul, încredere în politicieni sau influența media în euroentuziasm trezesc un interes special studenților.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Doctrina Monroe pentru UE”

Despre necesitatea unei Doctrine Monroe pentru UE în editorialul semnat astăzi în Făclia.

 

----

 

Deși președintele Trump și-a promovat o imagine de lider anti-intervenționist, în realitate politica sa externă are numeroase elemente de presiune economică și politică asupra altor state. În unele cazuri, acest tip de influență este perceput ca o formă modernă de colonialism, prin care SUA controlează indirect economia, resursele și guvernele altor țări.

 

Dacă ne referim la Rusia, narațiunea promovată, în special de Vladimir Putin, este de pace injustă, văzând sfârșitul Războiului Rece și prăbușirea Uniunii Sovietice ca pe o „catastrofă geopolitică”. Din perspectiva Moscovei, ordinea internațională stabilită după 1991 nu a fost corectă, iar extinderea influenței occidentale în fostul spațiu sovietic este percepută ca o amenințare existențială.

 

Desigur, NATO rămâne puternică, dar discuțiile recente arată că alianța trebuie să se adapteze la noile realități geopolitice. Donald Trump a sugerat în trecut că SUA ar putea părăși NATO dacă aliații nu contribuie mai mult financiar. Pe de altă parte, dacă UE dezvoltă propria armată și structuri de apărare, NATO ar putea deveni mai puțin relevantă.

 

Uniunea Europeană se află într-o poziție complicată, prinsă între marile puteri globale. Deși a făcut progrese imense în integrarea economică, persistă probleme serioase care îi limitează influența geopolitică și capacitatea de a acționa ca un actor unitar. Probleme structurale împiedică UE să fie un jucător global puternic. Fără NATO și protecția SUA, UE nu are o apărare proprie eficientă. Franța și Germania vorbesc despre o „autonomie strategică”, dar Europa nu are o armată comună puternică. Dacă Uniunea Europeană nu își dezvoltă capacități strategice reale, riscă să rămână un „uriaș cu potențial economic, dar un pitic politic și militar.”

 

În acest context, este bine de menționat Doctrina Monroe, fundamentul politicii externe americane în emisfera vestică. Enunțată de președintele James Monroe la 2 decembrie 1823, a fost una dintre cele mai influente declarații de politică externă ale SUA. Scopul său inițial a fost să prevină interferența puterilor europene în America Latină, dar, de-a lungul timpului, a evoluat într-un instrument de justificare a intervențiilor americane în regiune. Doctrina Monroe a fost un principiu defensiv împotriva colonialismului european.

 

Poate nu este rău ca la nivel european să se fundamenteze o Doctrina Monroe, care, în premieră, definește viziunea de independențã a Uniunii Europene. Realist vorbind, dacă Uniunea Europeană ar încerca să adopte o doctrină similară Doctrinei Monroe, ar însemna o limitare a influenței SUA în Europa, atât pe plan militar, cât și economic și geopolitic. Totuși, fără o armată comună și o economie mai puțin dependentă de tehnologiile americane, Europa va rămâne într-un parteneriat strâns cu SUA, cu sau fãrã voia sa.

 

Dan LUCA / Bruxelles