În articolul de astăzi: idealuri mari, bucurii amânate și adevărul simplu — viața nu are variantă de probă.
----
Nu e obligatoriu să atingi idealul. Sună bine. Dă bine. Problema apare când
idealul e atât de sus încât nu mai e reper, ci decor. Îl invoci, dar nu-l
atingi. Și, între timp, pari mai degrabă un visător simpatic decât un om
eficient.
Ne place să spunem că important e drumul, nu destinația. În realitate, trăim ca
și cum drumul ar fi o corvoadă: „să treacă”, „să scap de”, „să ajung odată”.
Practic, ne grăbim să consumăm viața ca să ajungem la momentul în care,
teoretic, vom începe să o trăim.
Bucuria? O amânăm. Perseverența? O confundăm cu încăpățânarea de a merge în
gol.
Apoi vine scuza universală: „fac pentru ai mei”. Nobil, desigur. Dar folosit
prea des, sună a alibi. De multe ori nu te sacrifici pentru alții, ci eviți
să-ți asumi alegeri pentru tine. Iar combinația dintre frustrare și datorie nu
produce nici oameni fericiți, nici familii echilibrate.
Copiii duc greul. Le livrăm idealurile noastre, ambalate frumos, dar
apăsătoare. Le spunem ce ar trebui să devină, în loc să vedem ce sunt. Și ne
mirăm că nu sunt fericiți pe un drum care nu le aparține.
La scară mare, facem același lucru. Avem o țară ideală în cap – importată din
poveștile altora. „Acolo se poate”. „La noi nu”. Multă teorie, puțină
construcție. Ne place mai mult să explicăm cum ar trebui să fie decât să facem
ceva, oricât de mic, ca să fie.
Concluzia? Idealul e util doar dacă e utilizabil. Bucuria e valoroasă doar dacă
nu e amânată la infinit. Iar viața nu e un draft care se tot corectează până
iese bine. E varianta finală, chiar dacă nu arată ca în plan.
Dan
LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu