Dan LUCA – articol in Ziarul Financiar: “Ce au în comun FIFA și asociațiile europene de la Bruxelles? Lecția unui posibil model de finanțare pentru organizațiile non-profit”

Am scris astăzi în Ziarul Financiar despre procedura de monetizare a activelor unei structuri nonprofit, propusă recent și de FIFA.

 

---

Propunerea prezentată de FIFA în urmă cu câteva zile privind reorganizarea modului în care își administrează activele comerciale a generat numeroase reacții și dezbateri. Dincolo de interpretările apărute în spațiul public, subiectul merită analizat la rece, din perspectivă de business, ca un posibil model de structurare și finanțare a activelor dezvoltate de o organizație non-profit.

 

Discuția nu este despre a da un verdict privind oportunitatea propunerii FIFA, ci despre a înțelege mecanismul economic din spatele ei. Modelul analizat nu reprezintă o abordare complet nouă, ci unul care există deja, sub diferite forme, în alte sectoare economice și care presupune separarea activităților comerciale de activitatea principală a unei organizații non-profit.

 

În ultimii 25 de ani am lucrat cu asociațiile europene de la Bruxelles, analizând modele de management, impact organizațional și mecanisme de finanțare sustenabilă. Din această experiență, una dintre tendințele tot mai vizibile este transformarea unor activități dezvoltate inițial pentru susținerea misiunii organizației în adevărate active economice, cu potențial comercial propriu.

 

Bruxelles-ul găzduiește aproximativ 3.000 de asociații europene, care reprezintă aproape toate sectoarele economice importante: industrie, energie, agricultură, farmaceutică, tehnologie, transporturi sau servicii. Rolul lor principal este de a reprezenta interesele membrilor în dialogul cu instituțiile europene, de a urmări evoluțiile legislative și de a facilita coordonarea pozițiilor comune ale industriei.

 

Modelul tradițional de finanțare al acestor organizații se bazează în principal pe cotizațiile membrilor – federații naționale, companii sau alte organizații profesionale. Acest mecanism a funcționat timp de decenii, însă presiunea asupra bugetelor și complexitatea tot mai mare a activităților au determinat multe asociații să caute surse suplimentare de venit.

 

Astfel au apărut noi direcții de dezvoltare: conferințe internaționale, expoziții, programe de certificare, baze de date specializate, platforme digitale, servicii de analiză sau programe de formare profesională. În multe cazuri, aceste activități au depășit rolul de instrumente de comunicare și au devenit produse economice cu propriul model de business.

 

Recent, am fost implicat într-un proiect care a analizat zece asociații europene ce dețineau astfel de active și a evaluat diferite variante prin care acestea puteau fi dezvoltate, finanțate și administrate pe termen lung.

 

Un exemplu relevant vine din sectorul european al producătorilor de mașini-unelte. O organizație reprezentativă pentru acest sector desfășura, pe lângă activitatea de reprezentare industrială, și evenimente internaționale dedicate industriei. Aceste manifestări generau venituri prin taxe de participare, închirierea spațiilor expoziționale, sponsorizări și servicii asociate.

 

Din punct de vedere economic, un astfel de eveniment poate fi privit ca un produs distinct, cu o structură proprie de venituri, costuri și oportunități de dezvoltare.

Una dintre soluțiile analizate în cadrul proiectului presupunea separarea activității comerciale într-o companie dedicată. Asociația non-profit rămânea acționarul principal și păstra controlul strategic, în timp ce compania nou creată putea atrage parteneri sau investitori care să contribuie cu capital, expertiză și capacitate de extindere.

 

Avantajul unei astfel de structuri este separarea clară între activitatea de reprezentare și activitatea economică. Organizația non-profit își păstrează misiunea și guvernanța, iar activul comercial este administrat printr-o structură capabilă să funcționeze cu instrumente specifice mediului de afaceri.

 

Aceasta este și logica de business care poate fi observată în propunerea discutată de FIFA.

 

FIFA este o organizație non-profit, însă Cupa Mondială reprezintă unul dintre cele mai valoroase active comerciale din sportul mondial. Drepturile de televiziune, sponsorizările globale, licențele comerciale, vânzarea de bilete și numeroasele activități conexe generează venituri de ordinul miliardelor de dolari.

 

Din informațiile prezentate public, mecanismul analizat de FIFA presupunea crearea unei structuri comerciale separate care să administreze aceste active economice. Organizația ar fi rămas acționarul majoritar, păstrând controlul asupra direcției strategice, în timp ce noua companie ar fi avut posibilitatea de a atrage capital și parteneriate pentru dezvoltarea activităților comerciale.

 

Din perspectivă economică, punctul central al unei astfel de structuri este că investiția nu vizează organizația non-profit în sine și nici activitatea sa de guvernanță, ci exploatarea comercială a unor active create și dezvoltate de aceasta.

 

Acest tip de model este utilizat de mult timp în alte economii.

 

În Statele Unite, universitățile folosesc frecvent companii specializate pentru administrarea proprietății intelectuale și comercializarea rezultatelor cercetării. Organizațiile sportive separă drepturile comerciale de activitatea instituțională, iar instituțiile culturale folosesc entități comerciale pentru administrarea licențelor, magazinelor sau evenimentelor.

 

Elementul comun este același: organizația non-profit păstrează proprietatea și controlul strategic asupra activelor sale, în timp ce activitățile comerciale sunt gestionate prin structuri specializate.

 

În Europa, astfel de modele sunt încă mai puțin răspândite, dar interesul pentru ele este în creștere. Numeroase asociații profesionale și organizații sectoriale dețin active care au o valoare economică semnificativă, însă nu întotdeauna dispun de structurile necesare pentru a le dezvolta la potențial maxim.

 

Experiența proiectelor analizate la Bruxelles arată că active precum expozițiile internaționale, bazele de date, standardele tehnice, platformele digitale sau programele de formare pot funcționa ca produse economice independente. Întrebarea principală nu este existența acestor active, ci modul în care ele sunt organizate, finanțate și guvernate.

 

Din această perspectivă, cazul FIFA reprezintă un exemplu interesant al unei tendințe mai largi: organizațiile non-profit dezvoltă tot mai multe active comerciale și caută modele prin care acestea să poată fi valorificate sustenabil, fără ca organizația să își piardă identitatea sau controlul asupra misiunii sale.

 

Pentru ecosistemul asociațiilor europene de la Bruxelles, această dezbatere nu este una complet nouă. Ea reflectă o schimbare de paradigmă în modul în care organizațiile non-profit privesc relația dintre misiune, active economice și instrumente de finanțare.

 

În viitor, diferența dintre o organizație care doar reprezintă interesele unui sector și una care își construiește o platformă economică sustenabilă ar putea fi determinată tocmai de capacitatea de a identifica, administra și dezvolta aceste active.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – articol publicat în Cluj24: “Destinații cu istorie – o perspectivă de călător clujean asupra lumii”

Portalul Cluj24 m-a invitat să-mi exprim câteva reflecții despre turismul în locuri încărcate de istorie — multe dintre ele marcate de conflicte, tragedii și momente care au schimbat destine. Materialul este acum publicat online.

 

----

Sunt clujean și, din anul 1997, activez ca expert european la Bruxelles. De-a lungul anilor, curiozitatea de a descoperi lumea m-a purtat în numeroase țări. Am întâlnit oameni, am vizitat locuri și am descoperit povești care dau identitate unor spații aparent obișnuite. Din aceste călătorii am rămas cu o convingere: unele dintre cele mai puternice experiențe nu vin neapărat din locurile spectaculoase, ci din acelea care păstrează memoria unor momente dificile, a unor conflicte, a unor tragedii sau a unor perioade în care oamenii au fost obligați să reziste și să reconstruiască.

 

Trăim într-o perioadă în care putem descoperi aproape orice colț al lumii înainte de a ajunge acolo. Imagini, documente, filme și mărturii sunt la îndemâna oricui. Avem acces la o cantitate impresionantă de informație, chiar dacă rămâne provocarea de a selecta ceea ce este relevant și autentic. Acest material nu este un ghid turistic clasic și nici o analiză istorică exhaustivă. Este mai degrabă o invitație de a privi altfel locurile pe care le vizităm, prin poveștile lor, prin memoria lor și prin urmele lăsate de oameni.

 

În călătoriile mele recente am ales să caut astfel de locuri. Unele m-au impresionat prin frumusețe, altele prin forța poveștii pe care o transmit. Sunt spații în care trecutul nu a dispărut, ci continuă să vorbească prin clădiri, monumente, muzee sau simple urme rămase în peisaj.

 

 

Sarajevo – între gloria olimpică și memoria războiului

 

Plănuiam de mult timp să vizitez Sarajevo. Orașul m-a impresionat prin combinația dintre frumusețea sa multiculturală și urmele unei istorii dramatice. Este unul dintre acele locuri în care simți trecutul la fiecare pas, unde contrastele dintre viața de astăzi și amintirile războiului sunt extrem de puternice.

 

Sarajevo a intrat în istorie prin două momente complet diferite. În 1984, orașul găzduia Jocurile Olimpice de Iarnă, un simbol al cooperării, al speranței și al unei regiuni în care comunități diferite conviețuiau împreună. Doar câțiva ani mai târziu, imaginea orașului s-a schimbat radical. În timpul asediului din anii ’90, Sarajevo a devenit un simbol al suferinței civile și al rezistenței umane.

 

Una dintre cele mai tulburătoare experiențe a fost vizita la pista de bob olimpică. Construită pentru competiție și bucurie în 1984, aceasta a devenit, în timpul războiului, o poziție militară de unde lunetiștii trăgeau asupra orașului. Astăzi, acoperită de graffiti și înconjurată de vegetație, pista păstrează această contradicție dureroasă: un loc creat pentru pace și sport transformat temporar într-un spațiu al conflictului.

 

La Tunelul Speranței, transformat în muzeu, am descoperit povestea oamenilor care au folosit această cale subterană pentru aprovizionare și supraviețuire în timpul izolării orașului. Sarajevo nu este doar un oraș al trecutului, ci un exemplu impresionant despre capacitatea oamenilor de a rezista și de a reconstrui.

 

 

Laos – cea mai bombardată țară din lume

 

În Laos am descoperit una dintre cele mai puțin cunoscute tragedii ale secolului XX. Capitala, Vientiane, a devenit centrul noii puteri politice în 1975 și păstrează încă simboluri ale trecutului, precum Arcul de Triumf Patuxai, inspirat de modelul parizian, astăzi un monument care reflectă transformările prin care a trecut țara.

 

Însă adevărata lecție despre istoria Laosului am găsit-o la COPE Visitor Centre. Acolo am înțeles dimensiunea unei tragedii care continuă și astăzi. Între 1964 și 1973, Laos a fost bombardat masiv în timpul războiului din Indochina, devenind cea mai bombardată țară din lume raportat la populație.

 

Ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că războiul nu s-a terminat complet pentru mulți locuitori. Milioane de bombe lansate atunci nu au explodat și au rămas ascunse în sol. Astăzi, oameni simpli, inclusiv copii, sunt încă victime ale acestor muniții abandonate. Terenuri agricole rămân inutilizabile, iar dezvoltarea unor comunități este afectată de un conflict încheiat oficial cu zeci de ani în urmă.

 

 

Erevan – memoria unui popor

 

La Erevan am vizitat Armenian Genocide Memorial, unul dintre locurile esențiale pentru înțelegerea istoriei și identității Armeniei. Aflat pe colina Tsitsernakaberd, memorialul păstrează memoria victimelor genocidului armean din 1915–1917.

 

Vizita acestui loc este una profund emoționantă. Monumentul din bazalt, flacăra eternă și muzeul cu documente, fotografii și mărturii ale supraviețuitorilor creează un spațiu al reflecției și al memoriei.

 

Dincolo de dezbaterile istorice și politice, experiența vizitei transmite un mesaj universal despre consecințele urii, intoleranței și violenței asupra oamenilor și generațiilor care urmează. Este un loc care te obligă să privești istoria nu doar ca pe o succesiune de date, ci ca pe o experiență umană.

 

 

Rio de Janeiro – dincolo de imaginea de carte poștală

 

Una dintre cele mai interesante experiențe din Rio de Janeiro a fost vizita în Favela Rocinha, cea mai cunoscută dintre cele peste o mie de favele ale orașului. Dincolo de imaginea turistică a plajelor și carnavalului, Rio are și o altă realitate, cea a cartierelor construite la marginea marilor orașe.

 

Însoțit de un ghid autorizat, am putut înțelege mai bine complexitatea vieții într-o favelă. Aceste comunități, apărute în special după abolirea sclaviei, au dezvoltat în timp propriile structuri sociale și propriile mecanisme de organizare. Am aflat despre relația complicată cu grupările de crimă organizată, despre influența acestora și despre rolul politic pe care comunitățile din favele îl pot avea într-o țară unde votul este obligatoriu.

 

Experiența nu trebuie privită simplist. Pentru vizitatori, atmosfera poate fi calmă și sigură, însă ghidul atrage atenția asupra anumitor zone unde fotografiatul nu este permis, pentru a evita surprinderea membrilor înarmați ai grupărilor care controlează anumite teritorii.

 

 

Pretoria – simbolul luptei împotriva apartheidului

 

În Pretoria am descoperit un oraș care poartă memoria uneia dintre cele mai importante lupte pentru drepturile omului din secolul XX. Mult timp, orașul a fost centrul politic al regimului de apartheid, sistemul de segregare rasială care a afectat milioane de sud-africani.

 

Vizita la Union Buildings, sediul guvernului sud-african, are o puternică încărcătură simbolică. Aici se află statuia lui Nelson Mandela și locul unde acesta a depus jurământul în 1994, devenind primul președinte ales democratic al Africii de Sud.

 

Am simțit aici forța unui loc care a trecut de la simbolul opresiunii la simbolul reconcilierii. Pretoria arată că unele spații pot păstra memoria trecutului, dar în același timp pot deveni puncte de plecare pentru schimbare.

 

 

Vietnam – Paralela 17, linia care a despărțit o țară

 

Vizita în zona Paralela 17 din Vietnam a fost una dintre cele mai puternice experiențe legate de istoria războiului. Această fostă zonă demilitarizată a separat Vietnamul de Nord de Vietnamul de Sud între 1954 și 1976 și a devenit unul dintre simbolurile conflictului care a marcat profund secolul XX.

 

Astăzi, peisajul este liniștit, dar locurile păstrează memoria războiului. Tunelurile, vestigiile militare și podul Dakrong amintesc de anii în care oamenii au trăit permanent sub amenințarea violenței.

 

Vizitând această zonă, am avut sentimentul că istoria nu este doar în manuale. Ea rămâne prezentă în locuri, în comunități și în memoria celor care au trecut prin experiențe dramatice.

 

 

Riga – memoria unei epoci a fricii

 

În Riga am vizitat Corner House, fostul sediu al KGB-ului, un loc care păstrează memoria unei perioade dificile pentru Letonia și pentru întreaga regiune baltică.

 

Clădirea nu este impresionantă prin arhitectură, ci prin povestea pe care o poartă. Aici au avut loc anchete, detenții și acte de intimidare împotriva celor considerați adversari ai regimului sovietic. Vizitarea acestui spațiu oferă o perspectivă directă asupra unei epoci în care frica și controlul făceau parte din viața de zi cu zi.

 

Astăzi, Corner House este un muzeu al memoriei, un loc care ajută vizitatorii să înțeleagă cât de fragilă poate fi libertatea atunci când instituțiile sunt folosite pentru represiune.

 

 

Călătorind pentru a vedea, asculta și înțelege

 

După aceste experiențe, cred că merită să alegem uneori locuri cu povești, identitate și valoare istorică. Nu toate destinațiile trebuie să fie doar despre relaxare sau frumusețe vizuală.

 

Unele dintre cele mai puternice călătorii sunt cele care ne provoacă să înțelegem oamenii și trecutul lor. Locurile marcate de conflicte, suferință sau transformări profunde ne oferă lecții despre rezistență, memorie și responsabilitatea de a nu uita.

 

O călătorie adevărată înseamnă mai mult decât a vedea. Înseamnă a asculta, a înțelege și a descoperi poveștile care dau sens lumii în care trăim.

 

 

Dan LUCA / Bruxelles

10 zile în Balcanii de Vest: Bosnia& Herțegovina, Muntenegru și Serbia

Ce frumos e să călătorești și să te bucuri de viață!

Pentru vara aceasta mi-am spus că ar prinde bine vreo 10 zile de vacanță în Balcanii de Vest, mai ales prin țări care încă nu fac parte din UE. Un plan început cu aproximativ 6 luni înainte s-a transformat într-o excursie plină de conținut, descoperiri și experiențe memorabile.

1. Sarajevo

Plănuiam de mult timp să vizitez Bosnia. Sarajevo e un oraș impresionant și brutal, care poartă urmele unei istorii dramatice.

Sarajevo a intrat în istorie prin două momente majore: Jocurile Olimpice de Iarnă din 1984, simbol al speranței și unității, și asediul din anii ’90, când orașul a devenit simbol al suferinței și rezistenței.

Astăzi, contrastele sunt fascinante: un oraș modern alături de ruine istorice și celebra pistă de bob, acum acoperită de graffiti, creează un peisaj cu totul aparte.

Tunelul Speranței, transformat în muzeu, păstrează memoria curajului și luptei pentru supraviețuire a locuitorilor din Sarajevo în timpul războiului.

În partea de est a Bosniei, în Republica Srpska — entitate componentă a Bosniei și Herțegovinei — se observă prezența investițiilor rusești, în special în domenii precum infrastructura și energia.

Deosebit de interesantă este și istoria podului din Višegrad, oraș bosniac aflat pe râul Drina (nu trebuie confundat cu Višegradul din Ungaria, cunoscut pentru tratatul din 1991). Acest pod, simbol al întâlnirii dintre culturi și epoci diferite, a inspirat celebrul roman „Podul de pe Drina”, opera lui Ivo Andrić, scriitor distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1961.

În Sarajevo, la Podul Latin, pe 28 iunie 1914, Gavrilo Princip l-a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand al Austro-Ungariei și pe soția sa, Sophie. Atentatul, cunoscut ca Atentatul de la Sarajevo, a fost cauza imediată a izbucnirii Primului Război Mondial.

Interesantă povestea actualei monede naționale din Bosnia și Herțegovina: marca convertibilă, introdusă în 1998 după război, a preluat stabilitatea mărcii germane, fiind legată inițial de aceasta și păstrând până astăzi disciplina monetară inspirată de modelul german.

Câteva cuvinte despre mâncarea bosniacă:
Cevapi, niște mici mai mici chiar decât micii românești, sunt delicioși și merită încercați. De asemenea, nu trebuie ratată mâncarea tradițională, în special burekul. Am gustat și ciorbele bosniace — foarte bune, ajungând la performanțe comparabile cu cele românești. Majoritatea acestor preparate se găsesc în restaurantele din Bazarul Central, unde poți descoperi o parte importantă din gusturile autentice ale Bosniei.

Alergare de dimineață prin Sarajevo! Merge! Un traseu ales spontan, de-a lungul râului Miljacka, printre podurile și străzile pline de istorie ale orașului.

2. Mostar

Stari Most din Mostar este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Balcanilor: podul otoman construit în secolul al XVI-lea, distrus în timpul războiului din 1993 și reconstruit fidel în 2004, a devenit un monument UNESCO emblematic pentru renașterea și reconcilierea orașului. Astăzi, este celebru nu doar pentru arhitectura sa spectaculoasă, ci și pentru tradiția săriturilor în râul Neretva, un adevărat ritual de curaj și măiestrie.
Ca o mică picanterie geografică: Mostar se află în Herțegovina, regiune care, împreună cu Bosnia, dă numele complet al țării — Bosnia și Herțegovina.

3. Bosnia – scurtă cronologie

În aceste mesaje de blog am evitat prezentarea unor date istorice, dar identitatea celor din Bosnia impune clarificarea câtorva aspecte tehnice.
• 1483–1878 – sub Imperiul Otoman (după cucerirea otomană a Bosniei în secolul al XV-lea); perioadă de influență islamică și dezvoltare a orașelor precum Sarajevo.
• 1878–1918 – administrată, apoi anexată de Austro-Ungaria (anexarea oficială în 1908).
• 1918–1992 – parte a Iugoslaviei (Regatul Iugoslaviei, apoi Republica Socialistă Federativă Iugoslavia după 1945).
• 1992–1995 – Războiul din Bosnia și Herțegovina după declararea independenței.
• 1995 – Acordul de pace de la Dayton pune capăt războiului și stabilește actuala structură politică a Bosniei și Herțegovinei.

4. Serbia

E interesant de vizitat Serbia, chiar și pentru o zi. Descoperi frontiera terestră dintre Bosnia și Serbia, o natură fantastică, dar și multe lucruri surprinzătoare.

Printre ele se numără și povestea colapsului sistemului feroviar din Balcanii de Vest. Odinioară exista trenul „Iugoslava”, care lega Sarajevo de Belgrad. Astăzi a mai rămas doar un fel de mocăniță, care circulă o dată pe zi și plimbă turiștii pe o distanță de aproximativ 50 km. Ghidul chiar ne-a aranjat să mergem „cu nașu’”, dacă vă mai amintiți expresia din timpul studenției...

Un tur al Bosniei de Est și al vestului Serbiei este o experiență deosebit de interesantă. În doar câteva ore poți înțelege mai bine realitățile create după destrămarea fostei Iugoslavii: cetățenii din fostul spațiu iugoslav (cu excepția Sloveniei și Croației, care au urmat alte trasee de integrare) pot traversa frontierele doar cu cartea de identitate, în timp ce cetățenii Uniunii Europene au nevoie de pașaport.

În vestul Serbiei, atracțiile sunt la fel de numeroase: mănăstirile ortodoxe, spectaculosul oraș de lemn construit de regizorul Emir Kusturica și peisajele naturale ale Parcului Național Tara oferă o perspectivă aparte asupra regiunii și a patrimoniului său cultural.

5. Muntenegu

Mă bucur să vizitez și Muntenegru, un stat deosebit de interesant prin istorie, peisaje și poziție strategică. Este o țară cu aproximativ 600.000 de locuitori, fostă republică iugoslavă, care și-a declarat independența în anul 2006. Moneda utilizată este euro, deși Muntenegru nu face parte oficial din zona euro și nu are o monedă națională proprie. Din punct de vedere strategic, țara este membră NATO din 2017, având o poziție importantă în regiunea Adriaticii și a Balcanilor de Vest.

Cu o infrastructură rutieră excelentă și peisaje care amintesc de Elveția, Muntenegru are un farmec aparte, îmbinând liniștea occidentală cu energia vibrantă a Mării. Este o țară cu un potențial remarcabil și merită, fără îndoială, să facă pași cât mai rapizi spre aderarea la Uniunea Europeană.

6. Podgorica

Este interesant să descoperi Podgorica. Câteva obiective de vizitat: Biserica Ortodoxă Sf. Gheorghe, Parcul Gorica, Galeria de artă, Turnul cu Ceas și Podul Millennium.

Nu puteam rata ocazia unei alergări în Podgorica. Nu a avut același aer exotic ca alergările din Beijing, Rio, Pretoria sau Brisbane, dar a fost o experiență frumoasă.
Desigur, am ales ora 7:00 pentru alergare, deoarece la amiază aici au fost 39 de grade Celsius.

7. Titograd

Prin anii ’80 auzisem pentru prima dată de echipa Budućnost Titograd, undeva din fosta Iugoslavie. Astăzi, Iugoslavia nu mai există, iar orașul care purta atunci numele de Titograd se numește Podgorica și este capitala Muntenegrului. Am încercat să regăsesc câteva imagini și urme ale trecutului. Sunt discrete, dar vizibile.

8. Kotor

Kotor, orașul medieval așezat la poalele munților, rămâne una dintre cele mai spectaculoase destinații ale Muntenegrului. Priveliștea asupra golfului este impresionantă, cu peisaje care amintesc de celebrul golf din Rio de Janeiro, Brazilia — o combinație spectaculoasă între munți, ape și istorie.

9. Coasta Adriatică

Coasta Adriatică a Muntenegrului este una dintre cele mai fenomenale zone de litoral din Europa: golfuri cu ape turcoaz, munți care se ridică direct din mare, orașe medievale pline de farmec și plaje ascunse printre stânci.

Budva este cea mai cunoscută stațiune de pe litoral, iar Sveti Stefan reprezintă imaginea emblematică a Muntenegrului, cu celebra sa insuliță legată de țărm.

Plajele sunt absolut spectaculoase, cu apă limpede, de un albastru incredibil, transparentă până la adâncime, oferind un peisaj de neuitat.

10. Am lucrat cu Muntenegru. Cu media din Muntenegru.

Deși vizitez pentru prima dată Muntenegru, am avut ocazia să colaborez în două rânduri cu presa din această țară.

În 2011, EurActiv a făcut echipă cu publicația online Portal Analitika pentru a aduce politicile europene mai aproape de publicul din Muntenegru, un proiect apreciat inclusiv de prim-ministrul de atunci.

Iar în 2022, în calitate de coach în cadrul proiectului Stars4Media (Merci, Christophe!), am avut plăcerea de a interacționa timp de șase luni cu agenția de presă MINA (un fel de Agerpres al Muntenegrului). Tema proiectului: monetizarea brandurilor media în Balcanii de Vest.

Dan Luca / reîntors în Belgia

Unsprezece întrebări pentru timpul nostru

Într-o lume aflată într-o continuă schimbare, întrebările importante ne ajută să înțelegem mai bine prezentul și să privim cu mai multă claritate spre viitor.

 

Unu. Există un conflict real între generații?

Nu există un conflict fatal între generații, ci o polarizare alimentată de lipsa dialogului și de prejudecăți. Blamarea tinerilor pentru superficialitate sau lipsa valorilor este o abordare greșită, care creează rupturi. Fiecare generație privește lumea prin experiențele proprii, iar schimbările tehnologice și sociale pot genera neînțelegeri. Trecutul nu trebuie idealizat, iar viitorul nu trebuie privit cu teamă. Soluția este colaborarea între generații: experiența celor maturi trebuie combinată cu energia și adaptabilitatea tinerilor. O societate sănătoasă se construiește prin respect și înțelegere reciprocă.

 

Doi. Mai avem control asupra deciziilor noastre?

Trăim într-o perioadă în care suntem permanent influențați de informații, tehnologii, rețele sociale și presiuni din jur. De multe ori ne pierdem atenția, timpul și capacitatea de a decide liber, fără influențe externe. A ne aparține înseamnă să fim mai atenți la alegerile pe care le facem, să gândim critic și să nu acceptăm automat opinii sau comportamente impuse. Într-o lume în care suntem bombardați cu mesaje, adevărata provocare este să rămânem conectați la propriile valori și să avem control asupra direcției în care mergem.

 

Trei. Ce fel de educație ne pregătește pentru viitor?

Educația viitorului trebuie să fie conectată la transformările lumii, la progresul tehnologic și la experiențele internaționale. Investiția în cunoaștere și dezvoltarea personală rămân esențiale, iar profesorul trebuie să fie mai mult decât un transmițător de informații – un mentor și un formator de caractere. Avem nevoie de o educație deschisă, flexibilă și europeană, care să dezvolte competențe practice, gândire critică și capacitatea de adaptare. Educația autentică nu trebuie să pregătească doar oameni pentru o meserie, ci persoane capabile să înțeleagă lumea și să contribuie activ la societate.

 

Patru. Cum trebuie abordată inteligența artificială?

Dezvoltarea inteligenței artificiale trebuie abordată cu echilibru, luciditate și responsabilitate. AI-ul este exemplul perfect al unei schimbări care trebuie înțeleasă dincolo de extremele mediatice. Nu tehnologia în sine produce transformarea, ci modul în care oamenii și organizațiile aleg să o folosească. Nu poți construi automatisme bune fără să cunoști profund problema, iar cei implicați în munca reală devin esențiali. AI trebuie privită ca un instrument de creștere a eficienței și creativității, nu ca un substitut automat al inteligenței umane.

 

Cinci. Care este viitorul cărților?

În viitor, cartea va rămâne punctul central al cunoașterii. Autorii vor putea folosi inteligența artificială pentru documentare și organizarea ideilor, dar conținutul și responsabilitatea vor rămâne ale lor. Cartea tipărită va da credibilitate ideilor, iar mediul online le va ajuta să ajungă la mai mulți oameni. Nu va conta cine generează cele mai multe texte, ci cine oferă idei valoroase și de încredere.

 

Şase. De ce este atenția atât de valoroasă?

În societatea actuală, atenția a devenit una dintre cele mai valoroase resurse. Trăim într-o competiție continuă pentru timpul și interesul oamenilor, iar cei care reușesc să capteze atenția pot genera influență, valoare și rezultate economice. Informația există din abundență, dar adevărata provocare este selecția și capacitatea de a rămâne concentrați. Monetizarea atenției explică de ce platformele digitale, brandurile și organizațiile investesc atât de mult în comunicare. În această nouă economie, atenția trebuie privită ca o resursă personală prețioasă, care trebuie protejată și folosită inteligent.

 

Şapte. Cum putem readuce sportul aproape de oameni?

Sportul nu înseamnă doar performanță, medalii sau infrastructură modernă, ci mai ales acces, comunitate și educație. Problema nu este doar numărul de săli și terenuri, ci „animarea acestor infrastructuri” prin cluburi și organizații care să ofere copiilor și tinerilor șansa de a practica sportul aproape de casă. Soluția este dezvoltarea cluburilor de cartier, implicarea foștilor sportivi și crearea unor programe accesibile. Sportul trebuie readus în viața comunității, ca lecție de disciplină, sănătate și caracter.

 

Opt. Cum transformăm vacanța în experiență?

Trăim vremuri privilegiate, în care lumea este mai accesibilă ca niciodată. Putem descoperi continente și culturi diferite, dacă ne planificăm inteligent și ne gestionăm responsabil resursele. Important este să ieșim din rutina vacanțelor scurte și a destinațiilor repetate și să privim călătoria ca pe o experiență de cunoaștere. Merită să alegem locuri cu povești, cu identitate și cu valoare istorică. Uneori, „locurile grele, cu istorii brutale” sunt cele care ne oferă cele mai profunde lecții despre trecut și despre prezent. O călătorie adevărată nu înseamnă doar relaxare sau bifarea unor obiective, ci curiozitate, deschidere și dorința de a înțelege lumea în care trăim.

 

Nouã. Există produse gastronomice românești unice în lume?

Bucătăria românească nu înseamnă doar rețete tradiționale, ci o parte importantă din memoria, cultura și identitatea noastră. Produse și preparate precum sarmalele, micii, ciorbele tradiționale, papanașii sau zacusca au o valoare aparte prin gust, tradiție și poveștile pe care le transmit. Poate că unele rețete au elemente comune cu alte bucătării, dar combinația dintre ingrediente, obiceiuri și modul de preparare le oferă un caracter autentic românesc.

 

Zece. Cum ar trebui gestionată problema înmulțirii urșilor în România?

Subiectul înmulțirii urșilor în România nu poate fi tratat prin emoție, populism sau reacții de moment. Sunt necesare date științifice, decizii ferme și politici publice coerente. Protejarea biodiversității trebuie să meargă în paralel cu protejarea comunităților locale, iar autoritățile au obligația să gestioneze responsabil populația de urși, nu să alimenteze o dezbatere sterilă și polarizată.

 

Unsprezece. Ce reprezintă Untold pentru Cluj?

Untold este rezultatul unei viziuni strategice care a început odată cu desemnarea Clujului drept Capitală Europeană a Tineretului în 2015. Festivalul a pornit ca parte a unui proiect mai amplu de promovare a orașului și a fost transformat inteligent într-un eveniment anual de anvergură internațională.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

 

 

 

 

Locuri grele, istorii brutale

Turismul nu înseamnă doar relaxare, ci și descoperirea poveștilor locurilor, inclusiv a celor marcate de violență, conflicte și suferință.

Vientiane, Laos – 2023
Un loc care m-a impresionat profund este COPE Visitor Centre. Muzeul spune povestea dureroasă a Laosului, considerată cea mai bombardată țară din lume raportat la populație. Zeci de mii de oameni continuă să fie afectați de bombele neexplodate rămase după războaiele din trecut, iar centrul arată atât tragedia istorică, cât și eforturile actuale de recuperare.

Paralela 17, Vietnam – 2023
O experiență copleșitoare a fost vizita în zona Paralela 17, fosta zonă demilitarizată care a separat Vietnamul de Nord de Vietnamul de Sud între 1954 și 1976. Aici istoria războiului este încă prezentă prin tuneluri, vestigii militare și locuri precum podul Dakrong, care amintesc de anii în care sute de oameni au trăit în mijlocul conflictului.

New York, SUA – 2022
National September 11 Memorial este un loc plin de simbolism și emoție. Vizita de la locul fostelor Turnuri Gemene oferă o perspectivă asupra tragediei din 11 septembrie 2001 și asupra impactului pe care acel moment l-a avut asupra lumii.

Tervuren, Belgia - 2010
Aici, în Belgia, la doi pași de Bruxelles, se află Muzeul Africa din Tervuren — un loc care poartă memoria unei istorii dureroase: perioada colonială belgiană din Republica Congo și consecințele ei tragice.

Berlin, Germania - 2013
Lângă Poarta Brandenburg se află unul dintre cele mai impresionante și tulburătoare memoriale în aer liber din lume: Memorialul Holocaustului din Berlin. Întinderea sa vastă și conceptul arhitectural profund creează o experiență copleșitoare, invitând la reflecție asupra uneia dintre cele mai tragice pagini ale istoriei umanității.

Erevan, Armenia – 2024
Tsitsernakaberd Armenian Genocide Memorial Complex este un loc care impresionează prin sobrietate și încărcătura emoțională. Memorialul păstrează memoria genocidului armean și reprezintă un simbol al suferinței, dar și al identității unui popor.

Riga, Letonia – 2019
În Riga am vizitat Corner House, fostul sediu al KGB-ului. Clădirea, cunoscută drept „The Corner House”, păstrează memoria unei perioade dificile pentru statele baltice, când represiunea și frica făceau parte din realitatea de zi cu zi.

Tirana, Albania – 2019
În Tirana am descoperit buncărele antinucleare construite în perioada comunistă, astăzi transformate în muzee. Sunt exemple interesante despre cum structuri create pentru război pot deveni spații de educație și reflecție asupra trecutului.

Beijing, China – 2025
Piața Tiananmen este un loc impresionant prin dimensiune și simbolism. Vizita din 2025 a fost o întâlnire cu unul dintre cele mai importante spații istorice și politice ale Chinei, un loc care poartă o istorie complexă.

Pretoria, Africa de Sud - 2018
Am descoperit Voortrekker Monument, un loc important pentru înțelegerea istoriei și culturii sud-africane. Muzeul din interior oferă informații interesante despre trecutul țării și despre viața primilor coloniști.

Caucaz – Armenia și Georgia, 2024
În 2024 am ajuns în apropierea unor zone geografice sensibile. În Armenia, am fost la câțiva km de frontieră cu Iran, dar am trecut pe șosea pe lângă frontiera cu Azerbaidjan. Era calm, fără mișcări în zona Nargorno-Karabakh. În Georgia, am fost la câțiva km de frontieră rusă, dar și la buza Turciei în Batumi. Am trecut cu mașină la câțiva km și de Osetia de Sud și mai apoi de Abkhazia, cele două republici separatiste.

Rio de Janeiro, Brazilia – 2024
Una dintre cele mai interesante experiențe a fost vizita în Rocinha, una dintre cele mai cunoscute favele din Rio. Cu ajutorul unui ghid autorizat am descoperit o comunitate complexă, formată din oameni care trăiesc, muncesc și își construiesc viața într-un mediu dificil. Turul a oferit o perspectivă dincolo de stereotipurile despre favele, dar a arătat și realitățile legate de criminalitate și controlul anumitor zone.

Gibraltar - 2026
Dominat de impunătoarea Stâncă a Gibraltarului, acest loc unic îmbină rigoarea britanică cu energia Mediteranei. În interiorul stâncii se află zeci de kilometri de tuneluri, astăzi transformate în muzeu — o mărturie a războaielor, sacrificiilor și unei istorii mult mai complexe decât ne-am dori să o privim. Nu întâmplător, Gibraltar rămâne și astăzi o importantă bază militară britanică.

Camberra, Australia - 2025
O poveste mai puțin brutală, dar fascinantă, vine din Australia: Canberra, capitala țării, s-a născut din rivalitatea dintre Sydney și Melbourne. Pentru a găsi un compromis, australienii au construit un oraș nou, de la zero, într-o zonă neutră, inspirat de capitale precum Washington D.C. Astăzi, Canberra este simbolul unității federale australiene, iar din anii 1920–1930 găzduiește centrul puterii politice. Da, am vizitat cladirea Parlamentului Australiei.

Dan Luca / Bruxelles

Țări dispărute, dar vizitate…

M-am gândit să scriu despre câteva țări care astăzi nu mai există în aceeași formă, dar pe care am avut șansa să le vizitez. Nu este un subiect spectaculos pentru toată lumea, dar pentru mine este o colecție interesantă de amintiri și de întâlniri cu istoria.

În 1985 vizitam DDR – Republica Democrată Germană, Germania de Est. Am ajuns chiar la Berlin, bineînțeles doar în partea estică, iar de lângă Poarta Brandenburg priveam luminile Berlinului de Vest. Era o priveliște care părea atunci din altă lume. Eu stãteam însă într-un hotel imens, lângă Turnul Televiziunii, unul dintre simbolurile Berlinului comunist. După reunificarea Germaniei din 1990, am revenit de zeci de ori în această țară. Printre momentele memorabile se numără întâlnirea cu cancelarul german în 2022, dar și meciul Belgia–România de la Köln, din cadrul Campionatului European de fotbal din 2024.

Tot în 1985 am vizitat Cehoslovacia: Praga și Bratislava. În 1993, această țară s-a despărțit pașnic, iar pe hartă au apărut Republica Cehă și Slovacia. Am revenit apoi la Praga în 2019, pentru un turneu de handbal cu echipa copiilor mei, iar Bratislava am vizitat-o în 2010, într-o călătorie de business, când coordonam rețeaua Euractiv din 15 țări europene.

În vara lui 1989 am petrecut trei săptămâni în URSS, mai exact în ceea ce este astăzi Ucraina. Am rămas cu amintiri frumoase din Cernăuți și Kiev. În ultimii ani am vizitat câteva foste republici sovietice devenite state independente: Estonia și Letonia în 2019, apoi Georgia și Armenia în 2024.

Deși era la doi pași, nu am ajuns în Iugoslavia. Am vizitat însă ulterior trei dintre republicile care au rezultat din fosta federație: Slovenia în 1994, Serbia în 2010 și Croația în 2018.

Pentru puțin exotism, am inclus și țări care și-au schimbat regimul sau destinul politic în timpul vieții mele. Am vizitat superba Namibia în 2018, o țară independentă doar din 1990. Vietnamul l-am văzut în 2023, la aproape jumătate de secol după reunificarea din 1975.

Am ajuns și în Egipt în 2006, în perioada lui Hosni Mubarak, cu câțiva ani înainte de Primăvara Arabă care a schimbat cursul istoriei acestei țări.

Israelul l-am vizitat în decembrie 2022, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea conflictului major din regiune.

Am văzut Moscova în 1998, într-o Rusie aflată încă sub conducerea lui Boris Elțîn, într-o perioadă profund diferită de realitățile de astăzi. Negocierile purtate cu echipa lui Mihail Gorbaciov pentru obținerea patronajului acordat Asociației Studenților Europeni (AEGEE) au reprezentat o experiență cu adevărat unică. Am avut atunci ocazia să discutăm direct despre conceptul „Casei Comune Europene”, viziunea care a marcat gândirea fostului lider sovietic privind viitorul continentului.

În toamna aceluiași an, 1998, am participat la Adunarea Generală AEGEE desfășurată la Ankara. Era o Turcie diferită, orientată ferm către apropierea de Uniunea Europeană și animată de perspectiva aderării. Întâlnirea cu președintele Süleyman Demirel mi-a oferit o mai bună înțelegere a aspirațiilor europene ale tinerilor turci și a modului în care aceștia își imaginau viitorul țării lor în familia europeană.

Dan Luca / Bruxelles

Dan LUCA – articol în Ziarul Financiar: “Românii care emancipează țara”

Emanciparea unei țări are nevoie de catalizatori. Sunt românii din Bruxelles unul dintre ei? Răspunsul, în articolul meu publicat astăzi în Ziarul Financiar.

 

----

Recent am redescoperit o informație care m-a pus pe gânduri. Ne amintim cu toții lecțiile de istorie despre România secolului al XIX-lea și despre generația pașoptistă – acea elită care a schimbat destinul țării. Personalități precum Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti sau Vasile Alecsandri au studiat în marile centre universitare europene, vorbeau mai multe limbi străine, cunoșteau cultura occidentală și își construiseră relații solide în mediile politice și intelectuale ale vremii. Întorși acasă, au devenit promotorii modernizării României.

 

Puțini și-au pus însă întrebarea: câți erau, de fapt, acești pașoptiști? Este dificil de identificat o cifră exactă, dar estimările istorice vorbesc despre cel mult o sută de persoane. Un grup restrâns, dar suficient de influent pentru a orienta România către Europa și către modernitate.

 

Pornind de la această observație, putem construi o paralelă peste aproape două secole. Nu cumva românii care lucrează astăzi în Bruxelles-ul european reprezintă o generație contemporană de „emancipatori” ai României? Câți sunt aceștia și ce rol joacă ei în apropierea țării noastre de nucleul decizional european?

 

De aproape 30 de ani urmăresc cu interes evoluția comunității românești din Bruxelles-ul european. Din această preocupare s-a născut și Clubul „România-UE”, înființat oficial în anul 2003.

 

Merită să ne reamintim contextul începutului anilor 2000. România se afla în plin proces de negociere a aderării la Uniunea Europeană, iar comunitatea românilor din Bruxelles era încă foarte restrânsă. Românii nu lucrau încă în instituțiile europene, deoarece țara noastră nu devenise stat membru al Uniunii Europene. În schimb, exista un nucleu de profesioniști activi în reprezentanțe ale mediului de afaceri, organizații europene, firme de consultanță, think tank-uri, organizații internaționale și companii private care urmăreau îndeaproape evoluția politicilor europene. Erau pionierii unei prezențe românești în capitala Europei.

 

În acei ani, întâlnirea unui compatriot devenea aproape un eveniment. Fiecare conversație era o oportunitate de a discuta despre România, despre negocierile de aderare și despre modul în care experiența acumulată la Bruxelles putea contribui la apropierea țării noastre de Uniunea Europeană.

 

Printr-o conjunctură favorabilă, aveam întâlniri frecvente cu domnul Vasile Pușcaș, pe atunci Ministru Delegat la Ministerul Integrării Europene și Negociator-șef al României cu Uniunea Europeană. Îi povesteam că nu sunt singurul român care activează în sectorul privat din Bruxelles-ul european și că există deja o comunitate de profesioniști care ar putea reprezenta o resursă importantă pentru România.

 

Din aceste discuții s-a conturat o idee simplă, dar cu efecte importante: construirea unui prim pod de comunicare între România instituțională și românii care activau în Bruxelles-ul european.

 

Prima întâlnire a avut loc la 23 aprilie 2002 și poate fi considerată prima reuniune formală dintre românii din mediul afacerilor europene de la Bruxelles și reprezentanții Guvernului României. Inițiativa a fost bine primită, iar întâlnirile au continuat ulterior, aproximativ o dată la trei luni.

 

La reuniunea din februarie 2003 au participat doi miniștri – Vasile Pușcaș și Vasile Dâncu –, precum și șeful Misiunii României pe lângă Uniunea Europeană, Lazăr Comănescu. Cred că ne-am strâns atunci în jur de 60 de persoane. În realitate, comunitatea era deja mai numeroasă. În anii anteriori adunasem peste o sută de contacte într-o bază de date care devenise cunoscută neoficial drept „lista lui Dan”.

 

La început nu consideram necesară o structură formală. Comunitatea funcționa firesc, pe baza relațiilor profesionale și personale. Totuși, pe măsură ce interesul creștea, am realizat că succesul inițiativei trebuia organizat. Era nevoie de un instrument care să faciliteze comunicarea, schimbul de informații și consolidarea relațiilor dintre românii din capitala Europei.

 

Astfel, la 4 aprilie 2003, transmiteam primul mesaj oficial prin care anunțam înființarea Clubului „România-UE” Bruxelles.

 

În 2006 am lansat probabil cel mai ambițios proiect al Clubului de până atunci. Pornind de la rezultatele unui sondaj de opinie desfășurat în perioada 12 martie – 22 aprilie 2006 asupra imaginii României în Bruxelles, ne-am propus să identificăm locul pe care România îl ocupa în Europa extinsă și să formulăm direcții concrete pentru consolidarea contribuției țării noastre la proiectul european.

 

Nu anticipasem interesul extraordinar pe care colegii europeni îl vor manifesta pentru această cercetare. Chestionarul a fost completat de un număr impresionant de respondenți, demonstrând că România era deja o țară despre care se vorbea și asupra căreia exista o opinie bine conturată.

 

Rezultatele au fost prezentate oficial la 28 iunie 2006, în Parlamentul European, prin lansarea studiului „Amprenta României” („Footprint Romania”), eveniment care a generat o dezbatere consistentă despre imaginea și rolul României în cadrul Uniunii Europene.

Privind acum în urmă, este evident cât de mult s-a schimbat situația.

 

Astăzi, instituțiile europene reunesc aproximativ 2.000 de cetățeni români. Se poate spune că România și-a ocupat pe deplin „cota de țară”, existând chiar analize recente în presa europeană care vorbesc despre o ușoară suprareprezentare a românilor în administrația comunitară.

 

Mai interesant este însă un alt fenomen.

 

Mulți dintre românii care au intrat în instituțiile europene pe poziții de debutanți în 2007 au crescut profesional odată cu instituțiile în care lucrează. După aproape două decenii de experiență, numeroși colegi ocupă astăzi funcții de șefi de unitate, coordonând echipe și gestionând dosare europene de mare complexitate.

 

Avem deja câteva zeci de compatrioți aflați pe poziții de management în executivul european, ceea ce reprezintă o realizare remarcabilă. La nivelul funcțiilor de director suntem încă insuficient reprezentați, însă este foarte probabil ca această diferență să fie recuperată în următorii ani. Evoluția profesională este firească și depinde, în mare măsură, de timp și de acumularea experienței.

 

Important este să înțelegem că România dispune astăzi de o resursă umană de excepție, iar provocarea este să știm cum să valorificăm această expertiză.

 

Un rol esențial îl joacă, desigur, Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană, adevărata proiecție a Guvernului României la Bruxelles. După experiența exercitării Președinției Consiliului Uniunii Europene, instituția și-a consolidat capacitatea administrativă și funcționează astăzi ca o veritabilă curea de transmisie între administrația românească și sistemul instituțional european.

 

Provocările României nu se află însă la Bruxelles, ci mai degrabă la București. Capacitatea administrativă a ministerelor de linie de a lucra eficient cu instituțiile europene rămâne insuficient dezvoltată, iar aceasta este o temă care merită o analiză separată.

 

Există însă o altă categorie de profesioniști, mult mai puțin vizibilă în spațiul public, dar extrem de valoroasă pentru România.

 

Sute de români lucrează astăzi în Bruxelles reprezentând interesele marilor companii multinaționale, ale asociațiilor europene sectoriale, ale organizațiilor societății civile și ale firmelor de consultanță specializate în public affairs, comunicare și managementul proiectelor europene.

 

Este suficient să privim lista angajatorilor pentru a înțelege nivelul de expertiză atins. Românii ocupă poziții importante în companii precum Shell, Novartis, ExxonMobil, E.ON, Google, General Electric, Lego, Bristol Myers Squibb, PPC, Siemens sau Eli Lilly. Această prezență demonstrează că specialiștii români au devenit competitivi într-una dintre cele mai sofisticate piețe profesionale din lume, acolo unde competența tehnică, capacitatea de negociere și înțelegerea mecanismelor europene reprezintă condiții obligatorii.

 

Dacă adunăm funcționarii europeni, diplomații, experții din organizațiile europene, reprezentanții companiilor și consultanții specializați în afaceri europene, putem estima că aproximativ 2.500 de români lucrează astăzi în Bruxelles-ul european.

 

Privită în ansamblu, această comunitate reprezintă probabil cea mai concentrată resursă de expertiză europeană pe care România a avut-o vreodată în afara granițelor sale.

Poate că nu vorbim despre o generație de revoluționari, așa cum au fost pașoptiștii. Contextul istoric este diferit, iar provocările sunt altele. Dar, asemenea lor, acești români au acumulat experiență în centrul deciziei europene, au construit rețele profesionale solide și înțeleg mecanismele prin care se modelează viitorul continentului.

 

Istoria ne arată că uneori câteva zeci sau câteva sute de oameni bine pregătiți pot schimba direcția unei țări. Astăzi nu mai vorbim despre o sută de oameni, ci despre aproximativ 2.500 de profesioniști români aflați în inima Europei.

 

Materialul de față nu își propune să ofere concluzii definitive și nici să formuleze politici publice. El reprezintă, înainte de toate, o fotografie a unei evoluții remarcabile. O imagine a drumului parcurs de comunitatea românilor din Bruxelles-ul european, în pragul aniversării a 20 de ani de la aderarea României la Uniunea Europeană.

 

Este util să înțelegem de unde am plecat. Numai astfel vom putea aprecia unde am ajuns și, mai ales, cum putem valorifica în viitor această extraordinară resursă umană pe care România a construit-o în centrul Europei.

 

Dan LUCA / Bruxelles