Un element foarte important adus de Tratatul de la Maastricht (intrat în vigoare în 1993) este principiul subsidiarităţii. Aşa cum am mai spus, acesta presupune următoarele: deciziile politice trebuie delegate la nivelul cel mai inferior posibil, deci forurilor politice naţionale, regionale sau locale din ţările membre. Uniunea Europeană nu oferă altceva decât asistenţa necesară, în cazul în care nivelurile decizionale inferioare nu au posibilitatea de a soluţiona problemele singure şi într-un mod adecvat. Dacă parlamentele naţionale sunt de părere că anumite propuneri nu trebuie să fie aplicate la nivel european, se pot adresa Comisiei Europene, Parlamentului sau Consiliului European. Şi implicit, conform celui de-al doilea principiu, cel al proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit. Pentru o mai bună înţelegere a aplicării acestora se poate revedea exemplul Olandei.
Însă, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, după mulţi ani de negocieri, relaţionarea între Parlamentul European şi parlamentele naţionale este alta. Rolurile lor sunt mult mai consolidate. Parlamentul European este ales direct de cetăţeni, iar prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie, acesta se află pe o poziţie de egalitate cu Consiliul în elaborarea unei mari părţi a legislaţiei europene, iar pe de altă parte, parlamentele naţionale pot participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, conform principiului subsidiarităţii.
Fără a înlocui Tratatele Uniunii Europene deja adoptate, noul Tratat îşi propune, prin cadrul legal şi instrumentele juridice puse la dispoziţie, să facă faţă provocărilor viitoare, să răspundă aşteptărilor cetăţenilor şi să ofere Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii din întreaga lume.
Dan LUCA / Bruxelles
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu