Mâncarea românească nu se explică, se trăiește. Despre acest adevăr este editorialul de astăzi din Făclia.
---
Dacă România ar avea un profil nutrițional, cu siguranță nu s-ar încadra în
nicio dietă modernă. Gustul nostru nu este unul subtil, te ia pe nepregătite,
îți trage scaunul sub tine și îți spune răspicat: „Stai jos, mănâncă și mai vorbim
după ce terminăm farfuria”. Mai ales de Sărbători, românul – indiferent de
fusul orar sub care se află – suferă de o amnezie selectivă în fața caloriilor,
dar își amintește cu o precizie de ceasornic elvețian rețeta străbună și
ritmul meselor care nu se mai termină.
Mâncarea românească nu se explică, se trăiește. Ea cere, uneori, un stomac
antrenat și un spirit curajos. În avangarda mesei stau „diplomații”: salata de
boeuf, vinetele și zacusca. Ele sunt puntea noastră de legătură cu restul
lumii, preparate care pot fi prezentate unui oaspete străin fără avertismente
prealabile. Însă, imediat după ele, vin „greii” tradiției. Cârnații afumați,
caltaboșul și toba nu sunt doar alimente, ci teste de rezistență. Ele vin cu o
clauză de confidențialitate și un sfat neoficial: „Consumați doar cu murături
la îndemână și pe proprie răspundere”.
La capitolul ciorbe, suntem o putere mondială neînțeleasă. Nu recomandăm ciorba
de burtă începătorilor; ea este centura neagră în gastronomia balcanică. În
schimb, ciorba de perișoare sau cea de văcuță face rapid prozeliți, în timp ce
supa de găină cu tăiței de casă rămâne singurul nostru cetățean universal.
Când ajungem la felul principal, lucrurile devin serioase. Micii rămân cel mai
de succes produs de export spiritual, un liant social care funcționează
impecabil lângă un muștar generos. Cât despre sarmale, ele sunt coroana mesei,
chiar dacă varza călită ar avea nevoie de un departament de marketing mai
eficient pentru a cuceri generația Z.
Finalul nu este niciodată negociabil. Papanașii, cu muntele lor de smântână și
râurile de dulceață de afine, câștigă orice dezbatere gastronomică prin K.O.
tehnic.
Gustul României nu e perfect, nu e „ușor” și cu siguranță nu e minimalist. Este
gustul meselor lungi, al glumelor care se nasc între feluri și al acelei
minciuni frumoase pe care ne-o spunem toți la final: „Mai merge doar un pic”.
Și poate că tocmai acest „un pic” este esența ospitalității noastre.
Vă puteți imagina cum ar fi arătat acest editorial dacă l-am fi stropit, încă
de la primele rânduri, cu o țuică aspră de prună, servită din degetar, și
cu un vin de casă care curge în pahare direct din damigeana casei?
Dacă v-am făcut poftă de o masă întinsă și de un „noroc” spus din tot sufletul,
înseamnă că mi-am atins scopul. Gustul României nu se simte doar în farfurie,
ci și în sclipirea din ochi după primul pahar de tărie, cel care deschide
apetitul și inima. Să trăiți, să aveți masa plină și mintea limpede cât să
prețuiți fiecare clipă alături de cei dragi! La mulți ani!
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu