Despre cum se vedea Parlamentul European în anul 1996 în articolul meu de astăzi din Făclia.
---
Anii '90 au fost acei ani de tranziție, în care românii ieșeau din dictatură
comunistă și se reconectau la Europa dezvoltată. Au fost făcuți pașii politici
necesari, punând România pe direcția aderării la structura comunitară. Dar nu
despre acest proces instituțional este vorba în acest articol, ci despre cum
vedeam noi, tinerii din Cluj, acest fenomen.
Vorbim atât de mult de Bruxelles, încât îmi amintesc cu multă nostalgie de
prima experienţă pe care am avut-o cu sistemul comunitar în vara lui 1996.
Membru activ al Asociaţiei Studenţilor Europeni (AEGEE) reuşisem să fiu
recomandat de nişte "Les Anciens" ai organizaţiei să efectuez un
stagiu de o lună în Parlamentul European de la Bruxelles.
Cine crede că România este acum departe de Uniunea Europeană se înşeală. Acum 28 ani eram aproape
invizibili pe acest palier. Obţinerea vizei pentru a veni în Belgia era atunci
o adevărată expediţie pentru un clujean. După un drum de o noapte la clasa
a 2-a cu trenul, la primele ore ale dimineţii mă îndreptăm spre strada Dacia, la Consultatul Belgiei, pentru a-mi depune
dosarul de viză. Înghesuiala la gura consulatului era la ea acasă, şi nu vreau să redeschid traume pentru
cei care au trecut prin aceste experienţe. După obişnuita transpiraţie fizică
şi psihică reuşeam să ţin în mână paşaportul cu mult râvnita viză în jurul
orelor 16 şi fuga la Gara de Nord. O nouă “noapte de vis” până la Cluj, dar ce mai conta, plecam în câteva zile la Bruxelles.
Şi ce drum până în capitală comunitară! Nici vorbă de avion, trenul era rege în
acea perioadă. Înarmat cu un bilet de o lună, Interel, am pornit calea Europei,
iar după vreo 5 trenuri schimbate şi 24 de ore eram în Bruxelles. Nu ocoleam de
dragul plimbatului cu trenul, dar Austria nu era încă în Schengen, ceea ce
făcea ca drumul cel mai scurt posibil să treacă prin Praga.
Cazarea cea mai ieftină din Bruxelles era oferită de hotelul Ascot, faimosul
locaş al bătrânelului plecat din România. Doamna Cristoiu mi-a oferit o
cămăruţă de 8 metri pătraţi, ceva rezidenţă de pe rue Bordeaux, căci cam atâta
puteam plăti cu cele 400 mărci o lună de cazare. Făcusem rost de o şapcă
albastră cu steluţe europene şi mi-am început un mic tur al oraşului. Lumea se
uita cam cruciş la mine şi spre seară înţelesesem că simbolurile europene nu
sunt la fel de stimate în Bruxelles ca şi în România anului 1996. Când mi s-a
explicat explozia preţurilor la imobiliare sau servicii datorită miilor de
"expaţi comunitari", parcă înţelegeam mai bine belgianul de rând şi
faţa sa chiorâtă la propaganda indirectă pe care o afişam. A fost ultima
dată când am purtat acea şapcă.
Vine şi prima zi de stagiu. Un respect deosebit din partea tuturor. Nu conta că
veneam dintr-un oraş, Cluj-Napoca, pe care cu greu îl vizualizau pe unde se
află, toţi eram colegi în Parlamentul European. Legitimaţie de acces peste tot,
materiale de citit care îmi dădeau frisoane prin conţinutul lor, totul pentru
mine. În acea vreme stagiarii nu aveau calculatoare la discreţie, iar dacă
doream să redactăm un material trebuia să utilizăm calculatoarele Centrului de
Calcul din Parlament, bun prilej de a întâlni colegi din toate ţările Europei
şi nu numai. Clădirile Parlamentului European erau în special pe Rue Belliard,
practic eu făcând stagiu în clădirea care acum aparţine Comitetului Regiunilor.
Iar clădirea de pe rue Wiertz (Spinelli) era doar în şantier, fiind dată în
folosinţă prin 1998. Nu eram singurul român din incinta Parlamentului. Şi acum
îmi aduc aminte de sfaturile doamnei Aneta Popescu-Black, constănţeanca lucrând
pentru Parlament încă din 1991, fiind o adevărată comoară de informaţii
practice.
Nu voi insista prea mult pe studiul pe care l-am realizat atunci, o analiză a
situaţiei mediului înconjurător din Delta Dunării. Timp de o lună am fost
trimis în misiuni la Strasbourg şi îmi amintesc întâlnirea cu premierul
României de atunci, Victor Ciorbea, surprins că un român îl interpelează pe
culoarele Parlamentului; am petrecut câteva ore şi la Luxemburg,
orăşelul-capitală, poate mai mic decât Clujul meu, dar gazdă a numeroase
instituţii europene.
Am trăit o lună a contrastelor, prezent fiind la întâlnirea Preşedinţilor
Parlamentelor ţărilor din Europa Centrală şi de Est (Adrian Năstase de la noi)
cu Preşedintele Parlamentului European, dar şi luam masa de prânz constant în
parculeţul din apropiere, neavând bani pentru a merge nici la cantina
Parlamentului. Atunci când prietenii mei erau la Costineşti pentru vacanţa
estivală, eu descopeream Uniunea Europeană de la kilomentru zero, într-un
Bruxelles care te cucereşte fără să îţi dai seama de ce. Şi nu vă închipuiţi că
cele 21 de zile de ploaie au fost plăcute, dar tot acel sistem clădit în jurul
simbolului european e copleşitor, îţi dă forţa de a continua.
Mi-am făcut într-o lună prieteni pentru o viaţă, iar cu mulţi dintre
funcţionarii sau asistenţii de atunci sunt în contact, derulând apoi proiecte
pline de sens. Poate cel mai exotic eveniment a fost selecţionarea mea în
echipa de fotbal a Parlamentului European, dar nu vă gândiţi la ceva foarte
formal. O gaşcă de funcţionari, recepţionişti ai instituţiei m-au primit cu
braţele deschise pentru a forma o echipă şi pentru a învinge o echipă de
campionat judeţean belgian.
Rememorez acele săptămâni din capitala europeană, care m-au făcut să revin,
pentru a fi ales în cadrul Comitetului Director al studenţilor europeni de la
Bruxelles (în aprilie 1997), pentru a începe un master în studii europene la
ULB (în septembrie 1997), pentru a lucra la Euractiv (din 2001) şi pentru a
derula alte iniţiative pe axul Bruxelles - România.
Ambiţia a fost cea care m-a impulsionat să pornesc de la Cluj spre ambasada
Belgiei pentru o viză, iar apoi să mă reîntorc în capitală Europei, pentru că
aveam un vis! Tot ambiţia a fost cea care a făcut ca în final visul să devină realitate!
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu