Dan LUCA – articol Cariere – “Resursa României pentru a juca în Uniunea Europeană”

Despre cum se plasează România în formarea deciziilor sectoriale europene, dar mai ales despre cum poate profita de resursele, în special umane, care îi stau la dispoziţie pentru creşterea vizibilităţii în cadrul Uniunii, puteţi citi într-un nou material publicat recent de Cariere.

………

Vrem, nu vrem, dar peste 75% din legislaţia aplicată în România îşi are originea la Bruxelles. Această legislaţie nu priveşte în mod necesar securitatea naţională, politica externă sau apărarea. Este vorba despre consumator şi pieţe, despre calitatea aerului, gestionarea apei şi despre mâncare. Merită atenţie şi această Europă a noastră, a temelor „mărunte”, ale cărei decizii se adresează mai degrabă cotidianului cetăţeanului decât treburilor de stat. Este o activitate fără “glorie mediatică” şi asta face poate să fie lipsită de senzaţional. Cum se plasează România în formarea acestor decizii sectoriale europene? Ce se poate face în viitor?

În anumite dosare poziţia României este foarte bine fundamentată, în vreme ce în altele poziţionarea României este în cel mai bun caz circumstanţială, dacă nu una amintind de o politică a “scaunului gol”. Să nu vă imaginaţi însă că este rea intenţie, cu siguranţă nu din partea celor care lucrează în Reprezentanţa României pe lângă UE, de la Bruxelles. Există o problemă de resură umană alocată, de finanţarea acestui sistem de “calibrare fină a României la Uniunea Europeană”. Nu se poate să lăsăm miile de dosare aflate în dezbatere la nivel comunitar pe seama a doar 100 de diplomaţi.

România are încă o mentalitate de ţară în curs de negociere pentru a adera la UE, şi nu cea a unui stat deja membru. România, a şaptea putere din UE – ca pondere numerică a voturilor în Consiliul European şi ca număr de eurodeputaţi – nu a înţeles încă foarte bine că trebuie să se recalibreze pentru statutul său de membru important în spaţiul comunitar şi că nu s-a adaptat încă la jocul foarte complex al afacerilor europene.

În Bruxelles, capitală administrativă a UE, ar trebui să existe efective sporite de români care să fie implicaţi nu numai în activitatea instituţiilor publice europene, dar şi în mediul de afaceri. Ne-ar trebui o armată de oameni. Ar trebui să avem poate cinci mii de români care să activeze puternic în sectorul afacerilor europene. Dacă această cotă administrativă de reprezentare în instituţiile comunitare este aproape fixă, şi cu greu putem trece în viitor de 2.500 de oameni, dacă mă refer la sectorul privat (companii, federaţii industriale, ONG-uri, media, firme de consultanţă, cabinete de avocatură, camere de comerţ, reprezentaţe regionale, universităţi, etc) se poate să ne dublăm efectivul. Vă puteţi imagina impactul României dacă am avea 5.000 de români în Bruxelles, nu doar 2.000 ca acum?

E un paradox, dar problema racordării ţării la Uniunea Europeană nu este doar la Bruxelles, ci este - mai ales - în ţară. Conform estimărilor experţilor e nevoie cam de 25.000 de oameni pentru un sistem ca al României pentru a se relaţiona eficient cu o structură ca cea a Uniunii Europene. Unde putem să-i întâlnim pe aceştia? Dacă ne referim la instituţii, la nivelul fiecărului minister “de linie” trebuie câteva persoane (10-20 poate) care sunt responsabile cu “emiterea semnalelor” despre poziţia României în politica sectorială aferentă. Desigur există ministere care sunt implicate mult mai puternic (ca efectiv) în problematica “dreptului comunitar” şi mă refer în special la Ministerul Afacerilor Externe, dar şi la cel al Afacerilor Europene. Unele ministere implementează programe operaţionale sectoriale şi trebuie să avem alte zeci de oameni pe acest palier. Pe lângă ministerele clasice, avem o serie de instituţii sau agenţii care pot îngloba zeci şi sute de oameni conectaţi cel puţin 50% din timpul lor la problematica europeană. La nivelul legislativului sute de persoane contribuie la buna racordare a ţării la agenda europeană. În special acum, prin prerogativele Tratatului de la Lisabona, Parlamentele naţionale dispun de un efectiv puternic cu radarul spre Bruxelles. Fiecare deputat sau senator, fiecare grup politic, fiecare comisie politică îşi are experţii săi pe politicile europene. Desigur sunt şi alte instituţii pe plan naţional care au un rol în mozaicul relaţionării. Nu cred că exagerez când precizez că sunt necesare 12.500 de persoane în sistemul instituţional naţional care pot fi consideraţi actori locali (parţial majoritatea) ai afacerilor europene.

Acestora li se adaugă alte sectoare care sunt foarte dinamice în relaţia cu capitala Europei. Zeci de companii, care în cadrul departamentului “regulatory affairs” desfăşoară acţiuni în direcţia lobby-ului legislativ, şi care cunosc în detaliu culisele comunitare. Federaţiile industriale, camerele de comerţ şi industrie, organizaţiile neguvernamentale, patronatele, sindicatele, firmele de consultanţă, cabinetele de avocatură au toate “acţiuni” în domeniul afacerilor europene. Sute de ziarişti scriu (chiar dacă de multe ori nu conştientizează 100%) despre dinamica sistemului comunitar, fie că e vorba de politică, finanţe sau educaţie. Sunt alte sute de profesori, conferenţiari şi lectori universitari care au prezentări despre “lumea co-deciziei” sau construcţii instituţionale comunitare. Fără a exagera, extrapolând puţin desigur, cred că sunt alte 12.500 în “sectorul privat” care îşi “câştigă pâinea” (cel puţin parţial) din afacerile europene. Deci, mai mult sau mai puţin, 25.000 de persoane care din România contribuie la “clădirea” sistemului comunitar.

Ce pregătire trebuie să aibă un expert naţional în afacerile europene? Este un paradox, dar cred că avem în România vreo 25 de facultăţi de studii europene, iar 95% din absolvenţi nu îşi găsesc de lucru relaţionat cu diploma obţinută. Este destul să studiezi la astfel de facultăţi pentru a avea CV-ul perfect ca expert UE? Eu zic că este foarte important să înţelegi sistemul instituţional comunitar pentru a te face util, dar sunt multe alte calităţi pe care trebuie să le ai in plus. Limba engleză devine canalul de comunicare la nivel european. Tehnologia trebuie stăpânită bine, în sensul că trebuie avută o cultură în care comunicarea electronică primează. Nu este acceptabil ca unei sugestii venită în limba engleză pe email să nu i se răspundă în urmãtoarele 48 de ore.

Ce ne lipseşte nouă, ca români, pentru a ne afirma mai bine pe plan european? Suntem în Uniunea Europeană şi parcă simţim că nu este suficient, se pare că ne scapă ceva şi “poza” nu iese perfect. Suntem competitivi, dar e nevoie de o abordare pragmatică, atât la nivelul de individ, cât şi în ceea ce priveşte structura învăţământului românesc. Oameni cu pregătire teoretica avem, poate chiar punem acccentul prea mult pe amănunte şi “chichiţe” teoretice. Cu siguranţă ne lipseşte însă latura practică. Încă o dată vreau să subliniez, în acest context, importanţa educaţiei non-formale în procesul cunoaşterii. Educaţia formală românescă nu este în prezent suficientă pentru competitivitate europeană.

Nu cred nici că limbile străine sunt handicapul cel mai mare pentru români. E drept, “inerţia” învăţământului comunist se mai răsfrânge încă asupra multor compatrioţi, dar sute de mii de români sunt integraţi deja în structurile europene sau internaţionale în care limba de lucru este de cele mai multe ori engleza. “Reţeaua personală” (pe cine ştim şi, în special, cine ne cunoaşte) este ceva ce trebuie să avem în vedere, dar desigur aceasta se clădeşte în timp.

Ce ne lipseşte mult este, să o numesc “arta” de a înţelege global structura europeană. Trebuie să observam cum ne afectează acest proces la nivel de individ şi apoi cum să acţionăm sectorial. Elaborarea strategiilor sectoriale este cheia. Nu cred în studii de think tank de sute de pagini în care avem un amestec de opinii despre toate politicile, de la toată lumea. Este necesară descrierea în două–trei pagini a, să zicem, politica energetică – unde este dinamica legislativă la nivel european, ce implicaţii are pentru noi, care sunt “jucătorii” de pe piaţă. E normal să avem la fiecare politică sectorială o astfel de “radiografie”. În acest context apare necesitatea formulării poziţiei naţionale pe anumite paliere legislative cu ajutorul stekaholderilor (sectorul privat şi societatea civilă în special).

Mai rămâne ceva ce trebuie menţionat. Ne mişcăm greu ca sistem românesc, dar sistemul este creat de noi, de români. E uşor să acuzăm un sistem din care facem parte, fără a analiza cum ne putem aduce noi contribuţia la schimbare. Nu există încă o adevărată delegare a responsabilităţii, dar nici o asumare a acesteia, din partea celor care trebuie să implementeze hotărârile luate. Prea învârtim pe toate părţile un scenariu şi nu luăm decizii la timp, iar apoi, sub presiunea termenelor limită, aprobăm strategii la repezeală.

Cred că e timpul să privim mai realist dimensiunea europeană, nu trebuie să ne sperie acest lucru, şi e nevoie “să ne mişcăm repede”. Nimeni nu are răbdare la “filozofia chibritului, tipic românească” şi puţini ne vor transmite direct acest mesaj.

Dan LUCA / Bruxelles