O carieră nu se poate clădi decât prin multă muncă. Totul
porneşte de la un vis, care alimentat de ambiţie şi multă încredere în forţele
personale ajunge să îţi schimbe viaţa. Povestea mea se bazează pe aceeaşi
regulă. Puteţi citi cum am ajuns la Bruxelles într-un recent material semnat
pentru Cariere.
--------
Vorbim atât de mult de Bruxelles, încât îmi amintesc cu
multă nostalgie de prima experienţă pe care am avut-o cu sistemul comunitar în
vara lui 1996. Membru activ al Asociaţiei Studenţilor Europeni (AEGEE) reuşisem
să fiu recomandat de nişte "Les Anciens" ai organizaţiei să efectuez
un stagiu de o lună în Parlamentul European de la Bruxelles.
Cine crede că
România este departe de Uniunea Europeană se înşeală. Acum 17 ani eram aproape
invizibili pe acest palier. Obţinerea vizei pentru a veni în Belgia era atunci
o adevărată expediţie pentru un clujean. După un drum de o noapte la
clasa a 2-a cu trenul, la primele ore ale dimineţii am mers pe strada Dacia, la
Consultatul Belgiei, pentru a-mi depune dosarul de viză. Înghesuiala la gura
consulatului era la ea acasă, şi nu vreau să redeschid traume pentru cei care
au trecut prin aceste experienţe. După obişnuita transpiraţie fizică şi psihică
reuşeam să ţin în mână paşaportul cu mult râvnita viză în jurul orelor 16 şi
fuga la Gara de Nord. O nouă noapte de vis până la Cluj, dar ce mai
conta, plecam în câteva zile la Bruxelles.
Şi ce drum
până în capitala comunitară! Nici vorbă de avion, trenul era rege în acea
perioadă. Înarmat cu un bilet de o lună, Interel, am pornit calea Europei, iar
după vreo 5 trenuri schimbate şi 24 de ore eram în Bruxelles. Nu ocoleam de
dragul plimbatului cu trenul, dar Austria nu era încă în Schengen, ceea ce
făcea ca drumul cel mai scurt posibil să treacă prin Praga.
Cazarea cea
mai ieftină din Bruxelles era oferită de hotelul Ascot, faimosul locaş al
evreului plecat din România. Doamna Cristoiu mi-a oferit o cămăruţă de 8 metri
pătraţi, ceva rezidenţă de pe rue Bordeaux, căci cam atâta puteam plăti cu cele
400 mărci o lună de cazare. Făcusem rost de o şapcă albastră cu steluţe europene
şi mi-am început un mic tur al oraşului. Lumea se uita cam cruciş la mine şi
spre seară înţelesesem că simbolurile europene nu sunt la fel de stimate în
Bruxelles ca şi în România anului 1996. Când mi s-a explicat explozia
preţurilor la imobiliare sau servicii datorită miilor de "expaţi
comunitari", parcă înţelegeam mai bine belgianul de rând şi faţa sa
chiorâtă la propaganda indirectă pe care o afişam. A fost ultima
dată când am purtat acea şapcă.
Vine şi prima
zi de stagiu. Un respect deosebit din partea tuturor. Nu conta că veneam
dintr-un oraş, Cluj-Napoca, pe care cu greu îl vizualizau pe unde se află, toţi
eram colegi în Parlamentul European. Legitimaţie de acces peste tot, materiale
de citit care îmi dădeau frisoane prin conţinutul lor, totul pentru mine. În
acea vreme stagiarii nu aveau PC-uri la discreţie, iar dacă doream să redactăm
un material trebuia să utilizăm calculatoarele Centrului de Calcul din
Parlament, bun prilej de a întâlni colegi din toate ţările Europei şi nu numai.
Cladirile Parlamentului European erau în special pe Rue Belliard, practic eu
făcând stagiu în clădirea care acum aparţine Comitetului Regiunilor. Iar
clădirea de pe rue Wiertz (Spinelli) era doar în şantier, fiind dată în
folosinţă cam prin 1998. Nu eram singurul român din incinta Parlamentului. Şi
acum îmi aduc aminte de sfaturile doamnei Aneta Popescu-Black, constănţeanca
lucrând pentru Parlament încă din 1991, fiind o adevărată comoară de informaţii
practice.
Nu voi
insista prea mult pe studiul pe care l-am realizat atunci, o analiză a
situaţiei mediului înconjurător din Delta Dunării. E interesant însă să văd că
acum Dunărea şi Delta ocupă locuri de top pe agenda institutuţională europeană.
Timp de o lună am fost trimis în misiuni la Strasbourg şi îmi amintesc
întâlnirea cu premierul României de atunci, Victor Ciorbea, surprins că un
român îl interpelează pe culoarele Parlamentului; am petrecut câteva ore şi la Luxemburg,
orăşelul-capitală, poate mai mic decât Clujul meu, dar gazda a numeroase
instituţii europene.
Am trăit o
lună a contrastelor, prezent fiind la întâlnirea Preşedinţilor Parlamentelor
ţărilor din Europa Centrală şi de Est (Adrian Năstase de la noi) cu
Preşedintele Parlamentului European, dar şi luam masa de prânz constant în
parculeţul din apropiere, neavând bani pentru a merge nici la cantina
Parlamentului. Atunci când prietenii mei erau la Costineşti pentru vacanţa
estivală, eu descopeream Uniunea Europeană de la kilomentru zero, într-un
Bruxelles care te cucereşte fără să îţi dai seama de ce. Şi nu vă închipuiţi că
cele 21 de zile de ploaie au fost plăcute, dar tot acel sistem clădit în jurul
simbolului european e copleşitor, îţi dă forţa de a continua.
Mi-am făcut
într-o lună prieteni pentru o viaţă, iar cu mulţi dintre funcţionarii sau
asistenţii de atunci sunt în contact, derulând apoi proiecte pline de sens.
Poate cel mai exotic eveniment a fost selecţionarea mea în echipa de fotbal a
Parlamentului European, dar nu vă gândiţi la ceva foarte formal. O gaşcă de
funcţionari, recepţionişti ai instituţiei m-au primit cu braţele deschise
pentru a forma o echipă şi pentru a învinge o echipă de campionat judeţean
belgian.
Rememorez
acele săptămâni din capitală europeană, care m-au făcut să revin, pentru a fi
ales în cadrul Comitetului Director al studenţilor europeni de la Bruxelles (în
aprilie 1997), pentru a începe un master în studii europene la ULB (în
septembrie 1997), pentru a lucra la EurActiv (din 2001) şi pentru a derula alte
iniţiative pe axul Bruxelles - România.
Ambiţia a
fost cea care m-a impulsionat să pornesc de la Cluj spre ambasada Belgiei
pentru o viză, iar apoi să mă reîntorc în capitala Europei, pentru că aveam un
vis! Tot ambiţia a
fost cea care a făcut ca în final visul să devină realitate!
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu