Împreună cu reputatul prof. Vasile Pușcaș, am realizat o analiză a proiectului european. Cercetarea noastră este acum publicată de către Ziarul Financiar.
----
Este
un lucru comun astăzi să afirmi că lumea în care trăim este tot mai complexă. Iar
Uniunea Europeană este o organizație
regională transnațională/interstatală care și-a tot sporit complexitatea
instituțională, decizională, politică etc. De aproape un sfert de veac a avut
câteva tentative de reformare, pentru eficientizarea deciziilor și sporirea
competitivității. A simulat schimbări pentru simplificarea proceselor interne, a
promis raționalizarea reglementărilor, apropierea de cetățeni etc., dar a tot
amânat o reală reformă și a amplificat birocratizarea, a asistat pasivă la
creșterea costurilor administrative ale companiilor ca urmare a
suprareglementării. În loc să desfășoare un management al afacerilor europene
care să stabilească echilibre la nivelul multiplelor categorii de
interdependențe, au fost preferate jocuri de putere interinstituționale, partidiste
și între diferite grupuri de interese corporatiste.
Anestezierea
cetățenilor cărora li se tot promitea un alt viitor al Uniunii Europene s-a
făcut prin mecanisme politice complicate și manipulări de “comunicare
europeană” neinteligibilă care aduceau drept scuze existența unor crize
succesive care, până la urmă, au generat chiar o „criză existențială” pentru
proiectul european. Ori, este cunoscut că crizele sunt fenomene repetitive în
societățile contemporane, iar cei care le știu gestiona pot chiar să creeze noi
oportunități în evoluție. Adică liderii europeni, ai statelor membre și ai
administrațiilor regionale și locale sunt cei care au datoria și legitimitatea
să dezvolte proiectul european în toate situațiile generate de
interdependențele complexe prezente și viitoare (criza energetică din 1973 a
generat un „deceniu de euroscleroză” în Comunitatea Europeană, care a fost
lăsat în urmă prin selectarea unui leadership valoros, responsabil și
determinat, la mijlocul anilor ‘80, în frunte cu Președintele Comisiei Europene
- Jacques Delors - ce și-a asumat o reformare structurală a Pieței Interne și a
instituțiilor din Bruxelles, favorizând crearea Uniunii Europene).
Referindu-ne la situația prezentă de la Bruxelles, când se fac eforturi de
instalare în funcție a noii Comisii Europene, trebuie să constatăm că actualul
mecanism de guvernanță europeană este nu numai complex, dar și imprevizibil, uneori
complicat, iar manifestările recente din Parlamentul European trezesc întrebări
serioase asupra viitoarelor dezvoltări. Începută în 1999, după criza
instituțională prilejuitã de demisia Comisiei Santer, actuala corelare a
alegerilor pentru Parlamentul European cu validarea echipei de comisari
europeni este o procedură întinsă pe aproape șase luni și aceasta în cazul în
care nu apar sincope de parcurs.
Ultimul sfert de veac a adus schimbări semnificative pe echişierul politic
european, cu influențe puternice asupra obiectului, normelor și stilului guvernanței
europene. Am fost martori la corporatizarea celor douã Comisii Barroso și
pentru că aceasta nu a reușit să facă față crizei financiar-economice de după
2008, s-a propus să existe o Comisie Europeană „politică” (Juncker), dar care a
eșuat în Comisia „geopolitică” (UVDL). Actualmente suntem pe un fundal
neprecizat și, se pare, contestat, deoarece formele politizărilor Comisiei
Europene nu au dus nici la eficientizarea procesului decizional și cu atât mai
puțin la mult-promisa simplificare a reglementărilor și debirocratizare. Parlamentul
European a primit atribuții sporite și co-decizionale, dar această instituție
nu este o entitate abstractă, ci una în care operează reprezentanți ai unor
grupuri politice pretins europene care, înă, nu au evoluat pentru a face față
competențelor primite. Mai mult, la nivelul statelor membre ale UE s-au întărit
formațiuni politice de extremă dreapta, cu aleși în parlamentele naționale, iar
în unele cazuri chiar făcând parte din coalițiile de guvernare și din
Parlamentul European. Unele dintre aceste partide au devenit notorii și prin
mesajele antisistem, manifestându-se și împotriva proiectului european. Recent,
lideri ai unor astfel de formațiuni politice au afișat deschis sentimente
contrare orientării... geopolitice a Uniunii Europene!
Un element major și îngrijorător, devoalat și de situația în care au fost
blocate în Parlamentul European toate cele 6 posturi de vicepreședinți ai
Comisiei Europene, este erodarea vizibilă a grupurilor politice tradiționale
din Parlamentul European care se defineau a fi pro-europene. În 2009 a apărut Grupul
Conservatorii și Reformiștii Europeni, fiind creat ca alternativă la cele două
mari grupuri tradiționale din Parlamentul European – Grupul Partidului Popular
European (PPE) și Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților
(S&D). Scopul său principal era de a reprezenta o viziune conservatoare și eurosceptică,
sprijinind ideea unei Uniuni Europene reformate, cu mai multă autonomie pentru
statele membre și mai puțină centralizare. După alegerile europene din acest an
s-au format în Parlamentul European grupuri politice care susțin deschis o
atitudine antieuropeană. Fidesz, partidul guvernamental din Ungaria, a fost
afiliat ani de zile grupării PPE, dar acum face parte dintr-una care promovează
iliberalismul, iar alte formațiuni, precum Liga (Italia), Adunarea Națională (Franţa) sunt adepte ale
concepțiilor de extrema dreaptă, resping valorile europene. Ceea ce ne face să
constatăm că criza existențială a Uniunii Europene este generată și de criza
profundă a grupurilor politice europene tradiționale care au deținut până acum
o majoritate confortabilă în Parlamentul European. Acestea au refuzat propria
reformare și au transpus la nivel european obiective și tehnici politice
locale, uitând de cele europene. În Parlamentul European vorbeau de integrare
europeană, dar în interiorul grupurilor politice nu au reușit o integrare
politică pentru a avea o adevărată identitate europeană. PPE a proclamat
dezideratul de a avea o Comisie Europeană de dreapta și un Parlament European
de dreapta, dar nu a stabilit vreodată ce ar însemna o „dreaptă europeană”, iar
pentru a obține o coloratură de putere după obiceiuri din state membre, deși
Uniunea nu este un stat, a inițiat chiar asocieri cu formațiuni de extremă
dreaptă, dovedind că pentru orgolii de putere ar fi capabili de târguieli
nedrepte, chiar dincolo de valorile europene. Și, apropo de valori europene, să
reținem că o valoare de bază a modernității europene este națiunea. Toate încercările
de a impune un așa-zis postmodernism al haosului nu au făcut decât să
evidențieze încă o dată valoarea europeană a națiunii. De care mulți lideri
actuali ai Uniunii Europene, inclusiv ai numitelor grupări politice europene, nu
sunt capabili să țină seama! Căci transferul de suveranitate realizat de
statele membre prin Tratatele europene are menirea tocmai de a întări autonomia
fiecărui stat membru, la nivel național, european și global. Ceea ce necesită
un management integraționist de factură nouă și mereu înnoită, așa cum au
propus și fondatorii Uniunii Europene.
Dacă analizăm sistemul contemporan al Uniunii Europene, câteva mențiuni sunt
necesare pentru a contextualiza momentul în care ne aflăm. Proiectul european este
în continuă șlefuire, nu exprimă încă o formulă finalizată și asta-l face
vulnerabil la atacuri din interior sau exterior. De exemplu, Piața Internă,
chiar dacă a împlinit 30 de ani de existențã, are nevoie de reforme structurale
(a se vedea rapoartele lui Draghi și Monti); zona Euro nu cuprinde toate
statele; apărarea europeană este în stare incipientă; diplomația europeană este
tot în căutarea obiectivului și stilului adecvate; Aria Schengen are mari
suferințe, iar dosarul imigrației este ignorat politic din cauza complexității
sale; deși realizările Uniunii Europene au generat entuziasm în vecinătatea ei,
politica de extindere a fost neconturată și fără o strategie realistă. Proiectul
european integraționist poate să devină deplin funcțional doar dacă există
viziune, strategie și voință reală constructivistă. Să ne reamintim idealurile
fondatorilor din anii '50 și cum s-a reușit atunci să fie eliminate barierele
considerate imposibil de trecut, câteodată chiar și de discutat. Inerția sistemică nu e suficientă!
Acum, negocierile europene sunt frecventate anemic. Se mai întâlnesc în
activitatea Consiliului UE, a co-decizionalului Consiliu-Parlament și în rest
doar accidental. Este preferată târguiala și tranzacționismul, transferate tot
dinspre state membre, foarte rar arătându-se care ar fi adevăratul interes
european. Dealtminteri acest termen - interesul european - aproape a
dispărut din vocabularul liderilor europeni, iar grupurile politice sunt mai
apropiate de grupurile de interese corporatiste decât de interesul cetățenesc
european. O restaurare a negocierilor europene se impune urgent în construcția
și reformarea Uniunii Europene, pentru a fi realizată armonizarea intereselor
tuturor categoriilor de actori europeni care operează în scopul realizării unei
integrări europene aprofundate.
În
zilele din urmă s-a văzut cum, la Bruxelles, se ciocnesc multe adversități
provenite din neajunsurile funcționării instituțiilor Uniunii Europene. Pe
lângă interesele statelor membre, confuziile doctrinare din grupările politice
europene, aflate câteodată pe lângă obiectivele proclamate ale Uniunii, se
manifestă și variabila ideologică dată de "nuanțele de la pro-european la
anti-european". Este clar pentru oricine că pentru a lasã loc viziunii
europene așteptată de cetățenii din Uniunea Europeană, pentru o deschidere
sinceră spre realitate și progres, e nevoie de o simplificare nu doar a
reglementărilor, dar și a procesului decizional european. Statele membre sunt fiecare
cu propria individualitate națională și aceasta
este splendoarea diversității care aspiră la Uniune. Ele exprimă intern, prin
formele proprii de guvernare, și anumite realități doctrinare (de la stânga la dreapta),
cu reverberații indirecte europene. Dar, așa cum spuneam, la nivel european este
nevoie de o integrare a concepțiilor formațiunilor europene într-un sistem de
raportare preponderent la valori și idealuri europene. Ceea ce ar trebui să
definească și structurarea politică din Parlamentul European, în care grupările
tradiționale dovedesc derută și evoluții lente, uneori contradictorii.
Surprinzător, dar grupurile de extremă dreapta din Parlamentul European,
formate în toamna anului 2024, par a fi mai închegate și agile, exprimă clar ce
urmăresc, chiar dacă celorlate grupuri nu le face plăcere să recunoască. Deși, să
o spunem deschis, fenomenul arătat vine vertiginos tot dinspre anumite state
membre!
Știm că liderilor europeni din Bruxelles nu le convine să audă opinia că Uniunea
Europeană este într-o situație îngrijorătoare. Dar trebuie să realizeze că
toate eforturile propagandiștilor lor nu pot impune o melodie a optimismului
peste o percepție care nu este a euroscepticilor sau negaționiștilor, ci a multor
susținători realiști și sinceri ai procesului integrării europene. Autorii
acestui articol speră să avem o Comisie Europeană deplin funcțională cât mai
repede, căci dispute interinstituționale nu favorizează o acțiune urgentă de
reintrare a Uniunii Europene în ritmul de evoluție dorit de cetățenii europeni
și așteptat de mulți actori din comunitatea internațională. Mai mult, ne dorim
coerență, convergență și eficiență în munca instituțiilor europene nou
instalate pentru a se evita scenariile tot mai frecvente care se îndoiesc de
capacitatea Uniunii de a produce rezultate viitoare prestigioase. Sistemul
internațional este în reconstrucție și am fi avut nevoie de o Uniune Europă structurată
solid, cu strategii de viitor limpezi și mobilizatoare, cu instituții și
leadership deplin angajate la refacerea lumii. Iar așteptarea cetățenilor
europeni are o limită și costuri!
Autori:
Prof. dr. Vasile Pușcaș, fost Negociator Şef al României pentru aderarea la UE.
Dr. Dan Luca, expert în comunicarea strategică, activând
în Bruxelles, din 1997.