European Education in the Context of Economic Competitiveness

While the European Union focuses on competitiveness, strategic autonomy, and catching up with the United States and China, education is still treated more as a social obligation than as an economic investment.

 

I have followed the evolution of European education since the 1990s, when academic mobility and cooperation between universities began to take on a new dimension. In March 1999, as Vice-President of the Association des États Généraux des Étudiants de l'Europe (AEGEE-Europe), I organised a debate at the European Parliament in Brussels entitled “Education for the Year 2020”. It was a period of tangible change, with a direct impact on university systems and students’ academic journeys.

 

The Bologna Declaration, signed in 1999, laid the foundations for the European Higher Education Area, making degrees more comparable and facilitating academic mobility. At the same time, the Erasmus programme, launched in 1987 and subsequently expanded through European education programmes, became one of the most visible instruments of European integration.

 

I continued my academic research in this field. My doctoral thesis on European education programmes also examined the limitations of these policies. Access to the programmes remained limited relative to the size of the European population. Formal education was not sufficiently connected to informal and non-formal learning, and a shared European identity was still far from being a reality for everyone.

 

Over the next two to three years, the European Union must answer a fundamental question: how can it preserve its social model without losing the global economic race?

Education is central to this challenge. Europe cannot build a competitive economy if universities lack adequate research funding, graduates leave education without the skills demanded by the labour market, and research findings too often fail to translate into economic value.

 

The links between education, research, and industry must be strengthened. Universities, however, must not become mere suppliers of employees for companies. We need partnerships that encourage the development and testing of new technologies, facilitate the transfer of research results into the economy, and ensure that study programmes evolve alongside changes in productive sectors. At the same time, universities must preserve their independence and their ability to pursue fundamental research and foster critical thinking.

 

I returned to these issues in spring 2024, when I worked with Member of the European Parliament Victor Negrescu in preparing the European agenda for 2024–2029. Together with representatives of AEGEE-Europe, I supported the organisation of a debate at the European Parliament. The event was preceded by a student report assessing the state of European education and identifying the measures needed in the years ahead. The main conclusions are presented in the press release published after the event and in the article written by Victor Negrescu and Kirsten Broekema, then President of AEGEE-Europe.

 

The initiative called for education to play a stronger role in the European political agenda. The fact that education now falls within the responsibilities of an Executive Vice-President of the European Commission is an important political signal. However, the real test will be whether European institutions can translate this commitment into adequately funded programmes and measurable results.

 

Another major challenge is ensuring equal access to academic mobility. Over more than 20 years, I have taught courses at 15 universities across six countries. This experience has shown me that international mobility offers benefits far beyond professional training. It broadens perspectives, builds intercultural understanding, and helps students navigate an increasingly interconnected world. Yet participation still depends too heavily on students’ financial resources and universities’ capacity to organise exchanges.

 

For this reason, I believe it is time to seriously consider the concept of “Double Erasmus”. Over a five-year academic path covering bachelor’s and master’s studies, every student should have the opportunity to participate in two international mobility programmes: one in another EU Member State and a second in a country on another continent. Such an approach would strengthen European identity while giving students a broader global perspective. It would also help prepare the next generation to compete and cooperate internationally.

 

My interest in education policy is also personal. I now have three children studying at university in different fields: computer science, communication, and economics. Their academic journeys reflect the growing diversity of skills required by the next generation. They also reinforce my conviction that universities must combine specialised training with opportunities for international experience, critical thinking, and lifelong learning.

 

Dan Luca / Brussels

Educația europeană în contextul competitivității economice

În timp ce Uniunea Europeană vorbește despre competitivitate, autonomie strategică și recuperarea decalajelor față de Statele Unite și China, educația continuă să fie tratată mai degrabă ca o obligație socială decât ca o investiție economică. Contradicția devine tot mai greu de ignorat: Europa vrea să fie competitivă la nivel global, dar nu investește suficient de ambițios în oamenii care ar trebui să susțină această competitivitate.

 

Urmăresc evoluția educației europene încă din anii ’90, când mobilitățile academice și cooperarea între universități începeau să capete o nouă dimensiune. În martie 1999, în calitate de vicepreședinte al Asociației Studenților Europeni (AEGEE-Europe), organizam în Parlamentul European de la Bruxelles dezbaterea „Educație pentru anul 2020”. Era o perioadă în care se produceau schimbări concrete, cu efecte asupra sistemelor universitare și a parcursului studenților.

 

Declarația de la Bologna, semnată în 1999, a pus bazele Spațiului European al Învățământului Superior, facilitând comparabilitatea diplomelor și mobilitatea academică. În paralel, programul Erasmus, lansat în 1987 și dezvoltat ulterior în cadrul programelor europene de educație, devenea unul dintre cele mai vizibile instrumente ale integrării europene.

 

Mi-am continuat cercetarea academică în această direcție, iar teza mea de doctorat despre educația europeană și programele educaționale comunitare a analizat inclusiv limitele acestor politici. Accesul la programe rămânea restrâns în raport cu populația europeană, educația formală era insuficient conectată la învățarea informală și nonformală, iar identitatea de cetățean european nu era o realitate pentru toți.

 

În următorii doi-trei ani, Uniunea Europeană trebuie să răspundă la o întrebare esențială: cum își poate menține modelul social fără să piardă cursa economică globală? Educația este direct implicată în acest răspuns. Nu poți construi o economie competitivă dacă universitățile nu au resurse pentru cercetare, dacă absolvenții nu dobândesc competențele cerute de piața muncii și dacă rezultatele cercetării rămân prea des în afara circuitului economic.

 

Legătura dintre educație, cercetare și industrie trebuie consolidată, fără ca universitățile să devină simple furnizoare de personal pentru companii. Este nevoie de parteneriate care să permită dezvoltarea și testarea tehnologiilor, transferul rezultatelor cercetării către economie și adaptarea programelor de studiu la schimbările din sectoarele productive. În același timp, universitățile trebuie să-și păstreze rolul de instituții independente, capabile să dezvolte cercetare fundamentală și gândire critică.

 

Problema este că mesajele politice nu sunt suficiente. Sunt necesare finanțări predictibile, mecanisme funcționale de colaborare și obiective care să poată fi evaluate. Dacă Europa dorește să reducă decalajele tehnologice, trebuie să trateze investițiile în educație și cercetare ca parte a politicii sale de competitivitate, nu ca pe un capitol secundar al cheltuielilor publice.

 

Am revenit asupra acestor teme în primăvara anului 2024, când am colaborat cu eurodeputatul Victor Negrescu, în contextul pregătirii agendei europene pentru perioada 2024–2029. Împreună cu reprezentanții AEGEE-Europe, am susținut organizarea unei dezbateri în Parlamentul European, precedată de elaborarea unui raport al studenților privind starea educației europene și măsurile necesare pentru următorii ani.

 

Principalele concluzii sunt prezentate în comunicatul de presă publicat după eveniment și în articolul semnat de Victor Negrescu și Kirsten Broekema, președinta de atunci a AEGEE-Europe. S-a susținut consolidarea rolului educației în agenda politică europeană. Faptul că responsabilitatea pentru educație se află acum la nivelul unui vicepreședinte executiv al Comisiei Europene reprezintă un semnal politic important. Dar adevăratul test va fi capacitatea instituțiilor europene de a transforma această poziționare în programe finanțate și rezultate concrete.

 

O altă problemă majoră este accesul la mobilități academice. Experiența acumulată în ultimii peste 20 de ani, prin susținerea cursurilor în 15 universități din șase țări, mi-a arătat că mobilitatea internațională are efecte care depășesc pregătirea strict profesională. Studenții își dezvoltă competențele lingvistice, învață să lucreze în medii diferite și își extind perspectivele asupra domeniului în care se pregătesc. Totuși, participarea depinde în continuare de resursele financiare și de capacitatea universităților de a organiza schimburi.

 

De aceea, consider că este momentul să discutăm serios despre conceptul de „dublu Erasmus”. Într-un parcurs de cinci ani, corespunzător studiilor de licență și masterat, studenții ar trebui să aibă posibilitatea de a participa la două mobilități internaționale: una într-un alt stat membru al Uniunii Europene și una într-o țară de pe alt continent.

 

Un student român la chimie ar putea studia șase luni în Franța și alte șase luni în Brazilia. Un student la informatică ar putea combina experiența unei universități europene cu aceea a unui centru universitar din Asia. Pentru un student la economie, contactul cu piețe și modele de dezvoltare diferite ar putea completa pregătirea academică într-un mod dificil de obținut exclusiv în sala de curs.

 

Nu este vorba despre impunerea a două mobilități obligatorii pentru fiecare student, indiferent de specializare sau de situația personală. Este vorba despre crearea unui cadru în care această opțiune să devină accesibilă unui număr mult mai mare de tineri. Un asemenea program ar necesita acorduri între universități, recunoașterea creditelor academice și, mai ales, o analiză realistă a costurilor și a surselor de finanțare.

 

Interesul meu pentru aceste politici educaționale este și unul personal. Am acum trei copii studenți, în domenii diferite: informatică, comunicare și economie. Parcursurile lor îmi confirmă cât de variate sunt competențele necesare noilor generații și cât de important este ca universitățile să ofere atât pregătire de specialitate, cât și acces la experiențe internaționale.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Casa Europei, 30 de ani. De la Cluj la Bruxelles. (Fãclia de Cluj)

Continuarea procesului de europenizare a Clujului este esențială – un subiect pe care îl abordez în editorialul meu din Făclia.

 

...
În octombrie 1996, la Cluj-Napoca, începea un proiect construit în jurul unei idei simple, dar ambițioase: Europa trebuie adusă mai aproape de oameni, iar dezvoltarea locală trebuie gândită în legătură directă cu marile transformări europene. Astăzi, la 30 de ani de la începuturile Casei Europei, întrebarea nu este doar ce am realizat, ci mai ales ce trebuie să construim în continuare.

Când vorbim despre construcție, ne gândim, de regulă, la clădiri, drumuri, poduri și infrastructuri. Dar societățile au nevoie și de structuri mai puțin vizibile: instituții, organizații, rețele de cooperare, spații de dialog și cadre de gândire strategică. Fără ele, dezvoltarea riscă să rămână o succesiune de proiecte fără o direcție comună.

Casa Europei a pornit de la convingerea că relația dintre Cluj și Europa trebuie construită permanent, prin cunoaștere, comunicare și implicare.

În 2002, studiile privind impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra Clujului au adus această perspectivă mai aproape de realitatea locală. Europa nu mai era doar Bruxelles-ul, instituțiile comunitare sau negocierile de aderare. Europa devenea o problemă concretă pentru oraș, pentru universități, pentru companii, pentru piața muncii și pentru fiecare cetățean.

În acest demers, colaborarea cu Vasile Pușcaș, Mihaela Luțaș de la Universitatea Babeș-Bolyai și Radu Munteanu de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca a avut o contribuție importantă.

Abordarea a fost una incluzivă, bazată pe cooperarea dintre administrație, mediul universitar, sectorul de afaceri, societatea civilă și presa locală. Dialogul și exprimarea liberă a ideilor au fost esențiale.

Dar nu este momentul să privim doar înapoi. La 30 de ani de la înființarea Casei Europei, miza este să transformăm experiența acumulată într-o viziune pentru Clujul anului 2030.

România este membră a Uniunii Europene de aproape două decenii și face parte din NATO. Cu toate acestea, integrarea europeană rămâne un proces incomplet. România nu a adoptat încă moneda euro, iar conectivitatea terestră continuă să limiteze dezvoltarea unor regiuni și orașe.

În același timp, Uniunea Europeană se confruntă cu provocări majore de competitivitate economică și își consolidează capacitățile de apărare. Aceste transformări vor influența investițiile, industriile, piața muncii și oportunitățile de dezvoltare ale orașelor europene.

Cluj-Napoca are atuuri importante: universități puternice, resurse umane calificate, un sector tehnologic dinamic, servicii medicale în dezvoltare și o capacitate de a atrage investiții. Orașul și-a consolidat profilul european, inclusiv prin conexiunile aeriene.

Până în 2030, obiectivul nu ar trebui să fie doar creșterea economică. Miza este transformarea prosperității într-o calitate mai bună a vieții.

Aceasta înseamnă locuințe accesibile pentru familiile tinere, transport metropolitan eficient, servicii publice de calitate și oportunități profesionale pentru generațiile care se formează astăzi în universitățile clujene.

Înseamnă, de asemenea, să construim un ecosistem economic complet. Avem nevoie de legături mai puternice între universități, cercetare, antreprenoriat și industrie, astfel încât ideile să devină produse competitive, iar start-up-urile să poată crește și să se transforme în companii capabile să concureze pe piețele internaționale. Aceasta este una dintre provocările majore ale economiei europene și o oportunitate pentru Cluj.

Dintre inițiativele care ar putea da substanță acestei viziuni, una merită o atenție specială: deschiderea unei Reprezentanțe Permanente a Clujului la Bruxelles, cu un orizont de funcționare începând din 2027.

Uniunea Europeană nu este un proiect la care participăm ocazional, atunci când apare un program de finanțare sau o oportunitate punctuală. Este un spațiu politic, economic și instituțional în care se decid priorități care influențează direct viitorul Clujului.

De aceea, prezența orașului în capitala instituțională a Uniunii Europene trebuie să devină permanentă, organizată și orientată spre rezultate.

Propunerea este realizarea unui proiect comun, coordonat de Primăria Cluj-Napoca, la care să contribuie Consiliul Județean Cluj, universitățile clujene, Camera de Comerț și Industrie și, în formule adecvate, presa locală și alte organizații interesate de dezvoltarea regiunii.

Reprezentanța ar putea începe cu o echipă restrânsă, de aproximativ cinci funcționari sau experți detașați de instituțiile și organizațiile participante, în baza unor acorduri clare de cooperare.

Reprezentanțele regionale nu sunt o prezență exotică la Bruxelles: aici funcționează peste 300 de astfel de entități. Doar două exemple, Reprezentanța Comunității Valenciene, cu 11 angajați, și cea a Regiunii Lombardia, cu 10, ilustrează necesitatea unei structuri instituționale reale, cu personal specializat, continuitate operațională și capacitatea de a susține constant interesele regionale. O abordare bazată pe o singură persoană, fără birou propriu, riscă să reducă reprezentarea la un simplu rol formal, în loc să construiască o prezență instituțională solidă și funcțională.

Pentru ca inițiativa să devină realitate, este necesară o decizie politică și administrativă comună, urmată de elaborarea unui plan de activitate, a unui buget și a unor indicatori de performanță. Primul pas concret ar putea fi includerea în bugetul pentru 2027 a resurselor necesare lansării reprezentanței.

Casa Europei a însemnat, timp de trei decenii, o încercare de a lega Clujul de transformările europene. Astăzi, această misiune trebuie adaptată unei noi realități: România este deja membră a Uniunii Europene, iar întrebarea nu mai este cum ajungem în Europa, ci cum participăm mai activ la definirea viitorului ei.

O reprezentanță permanentă la Bruxelles ar putea fi unul dintre instrumentele acestei schimbări. Nu un scop în sine și nici o simplă prezență simbolică, ci o investiție instituțională în capacitatea Clujului de a anticipa, de a coopera și de a influența.

La 30 de ani de la începuturile Casei Europei, privim, așadar, spre 2030. Un Cluj competitiv economic, accesibil pentru locuitorii săi, conectat la marile rețele europene și capabil să transforme cunoașterea în prosperitate are nevoie de mai mult decât proiecte de infrastructură. Are nevoie de viziune, parteneriate și instituții care să lucreze consecvent pentru viitor.

Europa se construiește și de la Cluj. Iar Clujul trebuie să fie prezent acolo unde se construiește Europa.

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Făclia: „Islanda”

La începutul acestei luni, am petrecut o săptămână în Islanda. Astăzi am publicat în Făclia un editorial despre această țară, dintr-o perspectivă cultural-turistică, dar mai ales geostrategică.

 

---

Mă bucur tare mult că, în sfârșit, am ajuns în Islanda. Era una dintre țările pe care le aveam de mult pe listă. După o săptămână, aproape 2.000 de kilometri străbătuți cu mașina și cinci locuri de cazare schimbate, am plecat cu sentimentul că am descoperit nu doar o țară spectaculoasă, ci și una care spune multe despre Europa.

 

Islanda are o populație mai mică decât Clujul. Și totuși, este greu să găsești un loc în care natura, istoria și geopolitica să se întâlnească atât de spectaculos. De la Bruxelles ajungi în Islanda cam în același timp în care ajungi cu avionul în România. Pare surprinzător când te uiți pe hartă. Islanda pare foarte departe. În realitate, este la doar câteva ore de noi.

 

Aici, natura nu este un obiectiv turistic. Natura este țara însăși. Lava neagră, ghețarii, vulcanii, cascadele, plajele vulcanice, gheizerele, fiordurile și oceanul Atlantic sunt peste tot. Nu mergi în Islanda pentru soare și plajă. Nu mergi pentru orașe sau muzee. Mergi pentru natură. Din primele ore ai senzația că trăiești pe o planetă construită din lavă. Și, într-un fel, chiar asta faci.

 

Turismul a explodat în ultimii 15 ani. Explicația este simplă. Zboruri accesibile, inclusiv prin Icelandair. Infrastructură foarte bună. Mașini de închiriat peste tot. Numeroase ferme transformate în pensiuni. Și obiective turistice aflate la distanțe rezonabile unele de altele.

 

Într-o săptămână am întâlnit turiști din toate colțurile lumii. Inclusiv foarte mulți chinezi. Nu însă imaginea clasică a grupurilor de 40 de persoane coborâte din autocare. Sunt tineri, în jur de 30 de ani. Vorbesc engleză, călătoresc în grupuri mici și își închiriază mașini pentru a descoperi singuri insula. Și sunt multe Dacii, masina preferatã a agenţiilor de închiriere din Islanda.

 

Turismul Islandei se bazează și pe tineri europeni veniți sezonier la muncă. Îi găsești în restaurante, baruri sau muzee, mulți dintre ei atrași de salariile bune. Polonia și Slovacia sunt printre țările de unde vin mulți dintre acești angajați sezonieri.

 

Am făcut Golden Circle. Am văzut craterul Kerid, cascada Gullfoss și Geysir, gheizerul care a dat numele tuturor gheizerelor. Am ajuns la ghețari, pe plaje cu nisip negru și la formațiuni de bazalt. Am văzut focile de la Ytri Tunga și Kirkjufell. Și am avut norocul să văd Aurora Boreală.

 

Dar Islanda nu înseamnă doar peisaje spectaculoase.

 

Pentru cine își amintește sportul, Islanda a devenit cunoscută în toată Europa și prin fotbal. Cine poate uita echipa islandeză de la Euro 2016? O țară cu o populație atât de mică a ajuns atunci în sferturile de finală ale Campionatului European. A fost una dintre poveștile competiției. Apoi a venit echipa masculină de handbal, care a confirmat aceeași idee: o țară mică poate avea o forță sportivă mult mai mare decât ar sugera numărul locuitorilor.

 

Islanda are însă și o istorie economică recentă pe care nu trebuie să o uităm. Criza financiară din 2008 a lovit devastator țara. Sistemul bancar islandez s-a prăbușit, iar Islanda a devenit unul dintre simbolurile crizei financiare globale.

 

Astăzi, problemele sunt altele. Prețurile locuințelor au crescut enorm, iar presiunea turismului asupra pieței imobiliare este evidentă.

 

Dincolo de aceste lucruri, după câteva zile începi să privești Islanda altfel. Înțelegi de ce această insulă, aparent pierdută în Atlanticul de Nord, are o importanță strategică atât de mare.

 

Islanda este membră NATO încă de la înființarea Alianței, în 1949. Dar nu are armată.

Este o situație aparte. O țară fără armată, aflată într-o poziție geografică extrem de importantă. Între Europa și America de Nord. Pe rutele strategice ale Atlanticului de Nord. Aproape de zona arctică. Astăzi, această poziție contează din nou enorm.

 

La Reykjavík am ajuns și la Höfði House. Aici s-au întâlnit Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, în octombrie 1986. Summitul nu a dus atunci la acordul pe care cei doi lideri îl doreau. A rămas însă un moment important al procesului care avea să contribuie la încheierea Războiului Rece.

 

Am avut privilegiul să vizitez incinta, deși clădirea nu este în mod obișnuit deschisă publicului. Mi s-a spus să mă grăbesc. În aproximativ 45 de minute era așteptat acolo Marco Rubio. În acel moment mi-am dat seama încă o dată că Islanda nu este doar despre ghețari și cascade.

 

Este despre Atlanticul de Nord, Rusia, NATO și securitatea Europei. Și atunci apare inevitabil o întrebare: va deveni Islanda membră a Uniunii Europene? Islanda este deja foarte aproape de UE. Face parte din Spațiul Economic European și din Schengen. Pentru un european, multe dintre lucrurile care țin de apartenența la UE sunt deja prezente aici. Inclusiv roamingul funcționează, practic, ca în Uniunea Europeană. Și totuși, Islanda nu este membră a Uniunii.

 

Au existat negocieri pentru aderare. Au fost apoi abandonate. Pescuitul, agricultura, suveranitatea și relația cu Bruxelles-ul au fost și rămân teme sensibile. Astăzi însă apare un argument nou, mult mai puternic: apărarea europeană. După invazia Rusiei în Ucraina, arhitectura de securitate a Europei s-a schimbat profund. Iar geografia Islandei a devenit din nou extrem de importantă.

 

Poate că, într-o zi, această discuție va reveni serios pe agenda islandeză. Nu știu dacă Islanda va deveni membră a UE. Dar, după această călătorie, înțeleg mai bine de ce întrebarea merită pusă.

 

Mai există însă o poveste care leagă Islanda de Europa și de America într-un mod cu totul special. Leif Erikson. Navigatorul nordic a ajuns în America de Nord cu aproximativ 500 de ani înaintea lui Cristofor Columb.

 

Am vizitat casa în care, potrivit tradiției, s-a născut, la Eiríksstaðir, în vestul Islandei.

Conform legendelor nordice, în jurul anului 1000, Leif Erikson a explorat un teritoriu numit Vinland. Cel mai probabil, acesta se afla în zona Atlanticului de Nord, în apropierea coastelor Canadei de astăzi. Iar aici nu mai vorbim doar despre legende. Descoperirile arheologice de la L’Anse aux Meadows, în Newfoundland, confirmă prezența nordicilor acolo în jurul anului 1000. Este cea mai veche dovadă cunoscută a unei așezări europene în Americi.

 

Poate că acesta este cel mai bun mod de a înțelege Islanda. O țară mică. O insulă aparent izolată. Dar aflată, de fapt, între lumi. Între Europa și America. Între ghețari și vulcani. Între trecutul viking și geopolitica prezentului.

 

Am plecat după o săptămână cu imagini greu de uitat. Dar și cu o concluzie simplă: Islanda este mult mai mult decât o destinație turistică spectaculoasă.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

O săptămână în Islanda

De mult timp îmi doream să vizitez Islanda. Mă bucur tare mult că, în sfârșit, am ajuns în această țară cu o populație mai mică decât cea a Clujului, dar unică prin climă, poziționare geografică și, nu în ultimul rând, prin dârzenia oamenilor care trăiesc aici.

Islanda este una dintre acele țări în care natura este principalul obiectiv turistic. Lavă neagră, ghețari, munți, plaje vulcanice, cascade, zone geotermale și ocean — toate se găsesc într-un singur loc.

Nu mergi în Islanda pentru soare și plajă. Nici pentru orașe și muzee. Mergi pentru natură. Din primele momente, te lovește o senzație greu de descris: lava vulcanică, de un negru intens, domină totul. Ai impresia că trăiești pe lavă. Și, într-un fel, chiar asta faci.

Deși pe hartă pare izolată și greu accesibilă, Islanda este o țară plină de turiști. Rețeta succesului turistic este, de fapt, destul de simplă: zboruri accesibile, inclusiv prin Icelandair, numeroase ferme transformate în pensiuni, mașini de închiriat la tot pasul — mai ales Dacia —, obiective turistice aflate la distanțe rezonabile unele de altele și o infrastructură rutieră și digitală care face călătoria surprinzător de ușoară.

Timp de o săptămână am străbătut aproximativ 2.000 de kilometri prin Islanda, am schimbat cinci locuri de cazare și am explorat cât am putut de mult, în căutarea unor locuri cu adevărat speciale. Islanda a fost cea de-a 53-a țară vizitată pentru mine.

Coasta de sud și plajele vulcanice

Am aprofundat și coasta de sud a Islandei și, sincer, peisajele de aici cer puțin timp ca să le procesezi. Am întâlnit ghețari impresionanți, cascade care par că nu se mai termină și o plajă absolut spectaculoasă: nisip negru, valuri uriașe și roci de bazalt sculptate în forme spectaculoase.

Natura islandeză nu se joacă. Face lucrurile la scară mare. Black Sand Beach este unul dintre acele locuri care definesc vizual Islanda. Este o plajă vulcanică acoperită cu nisip negru, stânci de bazalt și valuri puternice, într-un decor dramatic. Contrastul dintre nisipul negru, oceanul rece și formațiunile de bazalt este spectaculos.

Dacă vreți să vedeți cascade, mari sau mici, veniți în Islanda. Sunt peste tot, parcă fiecare casă are una în spate.

Am ajuns și într-un orășel islandez liniștit, ascuns printre ploaie și vânt. Foarte calm, foarte autentic și probabil singurul loc în care vântul pare să aibă domiciliul permanent.

Am avut ocazia să alerg și printr-un orășel din Islanda. Apă, peisaje sălbatice și rocă vulcanică la tot pasul. Este un decor foarte bun pentru o alergare.

Golden Circle

O altă zi a fost dedicată Golden Circle, unul dintre cele mai cunoscute trasee turistice din Islanda.

Am trecut prin Kerid, un crater vulcanic spectaculos, am ajuns la impresionanta cascadă Gullfoss și, bineînțeles, la Geysir, gheizerul care a dat numele tuturor gheizerelor.

După o zi de explorat, nimic nu putea încheia mai bine traseul decât o baie fierbinte în apele liniștite ale Secret Lagoon. Contrastul dintre frigul și vântul de afară și apa termală în care te scufunzi este una dintre experiențele pe care le asociez imediat cu Islanda.

Þingvellir și fisura Silfra

Thingvellir National Park este un loc important atât din punct de vedere natural, cât și istoric. Parcul este cunoscut pentru peisajele vulcanice, lacul Þingvallavatn și pentru faptul că aici s-a întrunit vechiul parlament islandez.

Alþingi este considerat, în general, cel mai vechi parlament existent din lume, cu origini în anul 930. Un pic bizar, dar aleșii nu se întruneau într-o clădire, ci în aer liber, la Þingvellir.

Alþingi se reunea o dată pe an, vara, de regulă în luna iunie, iar sesiunea dura aproximativ două săptămâni. Probabil că și vremea islandeză avea un rol în eficiența dezbaterilor.

În aceeași zonă se află și Silfra, fisura dintre plăcile tectonice americană și eurasiatică. În Islanda poți înota între cele două plăci tectonice. Apa are doar aproximativ 2°C, dar, cu un costum special, poți admira peisaje subacvatice incredibile.

Peninsula Snæfellsnes și Kirkjufell

Am ajuns și în peninsula Snæfellsnes, în vestul Islandei, o zonă cunoscută pentru peisajele sale vulcanice și pentru Kirkjufell.

Kirkjufell este un munte emblematic, faimos pentru forma sa ascuțită și izolată, dar și pentru peisajul creat împreună cu cascadele Kirkjufellsfoss.

La Ytri Tunga, în aceeași zonă, am trăit unul dintre acele momente pe care nu le uiți ușor. Am stat pe mal și am privit focile cum se relaxau pe stânci.

Borgarnes și istoria primilor coloniști

Am vizitat Borgarnes, un oraș mic și pitoresc din vestul Islandei, așezat pe malul fiordului Borgarfjörður.

Aici am descoperit Settlement Exhibition, un muzeu care prezintă istoria primilor coloniști ai Islandei, viața lor și începuturile așezărilor medievale.

Partea dedicată legendei lui Egil mi s-a părut cu adevărat specială. Egil este unul dintre cei mai cunoscuți eroi-poeți ai Islandei, iar poveștile legate de el fac parte din istoria și literatura medievală islandeză.

Leif Erikson și începuturile europene în America de Nord

Poate cea mai surprinzătoare poveste pe care am descoperit-o aici este cea a islandezului Leif Erikson, navigator nordic care a ajuns în America de Nord cu aproximativ 500 de ani înaintea lui Cristofor Columb.

Am vizitat casa în care, potrivit tradiției, s-a născut, la Eiríksstaðir, în vestul Islandei.

Conform legendelor nordice, în jurul anului 1000, Leif Erikson a explorat un teritoriu numit Vinland, situat probabil în zona Atlanticului de Nord, în apropierea coastelor Canadei de astăzi.

Descoperirile arheologice de la L’Anse aux Meadows, în Newfoundland, confirmă prezența nordicilor acolo în jurul anului 1000 și reprezintă cea mai veche dovadă cunoscută a unei așezări europene în Americi.

Rechini, oi și castravetele-lămâie

Dacă vă place carnea de oaie, Islanda este un loc bun. Am mâncat o ciorbă gustoasă la malul mării și carne la grătar, bine marinată. Carnea de oaie are chiar prețuri decente în supermarketuri.

În rest, la alte produse, până și elvețienii par să găsească prețurile de aici interesante.

Am mâncat și carne de rechin. Într-o fermă veche, transformată acum în muzeu, este prezentată și procedura prin care carnea de rechin este detoxificată și pregătită pentru consum. Procesul durează câteva luni.

În Islanda există și multe sere. În timp ce vizitam una, am avut ocazia să descopăr un fruct deosebit: castravetele-lămâie. Acum, fie vorba între noi, gustul nu a fost grozav.

Aurora Boreală

Am reușit să văd ceva cu adevărat special în Islanda: Aurora Boreală (Northern Lights).

Este un fenomen natural spectaculos, în care particulele solare interacționează cu atmosfera Pământului și produc luminile și culorile pe care le vedem pe cerul nopții.

Pentru mine, a fost unul dintre momentele importante ale acestei călătorii.

Reykjavík

Pentru mine, Reykjavík rămâne legat și de întâlnirea istorică Reagan–Gorbaciov din 11–12 octombrie 1986.

Am vizitat casa în care s-a desfășurat întâlnirea dintre Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, un moment important în istoria Războiului Rece. Summitul de la Reykjavík este considerat un moment-cheie în procesul care a contribuit la încheierea Războiului Rece.

La 40 de ani distanță, vizita acestui loc a fost o experiență aparte.

Am petrecut și o zi în Reykjavík, cu o oprire la impresionanta Hallgrímskirkja, simbolul orașului. Arhitectura bisericii este inspirată de formațiunile bazaltice întâlnite în peisajul islandez.

Am continuat cu Rainbow Street, Harpa Concert Hall și o plimbare prin centrul orașului. Reykjavík ne-a oferit o zi diferită de restul călătoriei, între arhitectură, culoare, atmosferă nordică și viața unui oraș modern.

Turismul și oamenii din Islanda

Turismul Islandei se bazează și pe tineri europeni veniți sezonier la muncă. Îi găsești în restaurante, baruri sau muzee, mulți dintre ei atrași de salariile bune.

Polonia și Slovacia sunt printre țările de unde vin mulți dintre acești angajați sezonieri.

Toate acestea contribuie la experiența turistică din Islanda. Deși țara are o populație redusă și este izolată geografic, infrastructura și organizarea fac călătoria relativ simplă.

O țară diferită

Am văzut multe locuri până acum, dar insula Islanda este, fără îndoială, ceva special și unic. Prin climă, prin poziționare, prin dimensiuni și, mai ales, prin felul în care toate aceste elemente se întâlnesc într-un singur loc.

Într-o singură săptămână am văzut ghețari, vulcani, cascade, plaje cu nisip negru, gheizere, cratere, formațiuni de bazalt, fiorduri, focile de la Ytri Tunga, Kirkjufell, Reykjavík și Aurora Boreală.

Am parcurs aproximativ 2.000 de kilometri, am schimbat cinci locuri de cazare și am încercat să văd cât mai mult din această țară.

Islanda a fost cea de-a 53-a țară vizitată pentru mine și, cu siguranță, una dintre cele mai diferite experiențe de călătorie de până acum.

Dan Luca / reîntors în Belgia

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Europa competitivă nu se construiește fără cetățeni”

Există o oportunitate istorică de a reconecta cetățenii la proiectul european. Competitivitatea economică, deși poate părea un subiect rece și elitist, poate deveni această punte.

Despre cum poate competitivitatea să apropie Europa de cetățenii săi și să redea concretețe proiectului european, în editorialul pe care îl semnez astăzi în Făclia.

 

----

În ultimele zile, la Bruxelles, am coordonat raportul „Competitivitatea economică și cetățenii europeni”. Dincolo de cifre, strategii și dezbateri despre piața unică, energie, investiții sau tehnologie, raportul pleacă de la o întrebare simplă: cum facem ca proiectul european pentru competitivitate să fie înțeles și susținut de cetățeni?

 

Este o întrebare mai importantă decât pare. Pentru că Europa nu duce astăzi lipsă de strategii. Duce lipsă, uneori, de capacitatea de a transforma aceste strategii în rezultate pe care oamenii să le vadă în viața de zi cu zi.

 

Problema comunicării europene nu este nouă. După criza Comisiei Santer din 1999, instituțiile europene au înțeles că relația cu cetățenii trebuie regândită. Comisia Prodi a pus mai mult accent pe responsabilitatea politică, iar în 2004 comunicarea a devenit o responsabilitate importantă la nivelul Comisiei Europene.

 

Au urmat însă ani în care discuția s-a concentrat prea mult pe ideea că cetățenii nu ascultă Europa. Poate că întrebarea corectă era alta: Europa le vorbește cetățenilor despre lucrurile care contează pentru ei?

 

În urmă cu aproximativ un deceniu, unul dintre mesajele centrale ale Uniunii a devenit securitatea. Era firesc. Europa oferea stabilitate într-o lume tot mai nesigură. Dar securitatea, singură, nu este suficientă. Un cetățean european vrea să fie în siguranță, dar vrea și să aibă un loc de muncă bun, să-și poată plăti facturile, să aibă acces la educație, să-și permită o locuință și să știe că economia în care trăiește are un viitor.

 

Aici apare marea provocare a următorilor ani: competitivitatea economică trebuie să devină un proiect european pe care cetățeanul să-l poată înțelege.

 

Europa a mai avut ambiții economice mari. Agenda de la Lisabona și apoi Strategia Europa 2020 au încercat să dea Uniunii un obiectiv comun de dezvoltare și competitivitate. Au fost importante, dar au rămas în bună măsură la nivelul unor obiective ambițioase. Astăzi, contextul este diferit. Presiunea economică și geopolitică este mai mare, iar competiția globală nu mai lasă mult loc pentru ezitare.

 

Europa trebuie să fie mai competitivă. Dar trebuie să explice de ce.

Pentru cetățean, competitivitatea nu înseamnă un document european de câteva sute de pagini. Înseamnă energie mai accesibilă, investiții care creează locuri de muncă, infrastructură mai bună, firme care pot crește mai ușor, tehnologii europene, acces la finanțare și oameni mai bine pregătiți pentru economia viitorului.

 

Înseamnă, în cele din urmă, prosperitate.

 

De aceea, comunicarea nu poate fi tratată ca o campanie de imagine făcută după ce politica a fost decisă. Comunicarea trebuie să facă parte din politica însăși. Dacă oamenii nu înțeleg ce schimbă o decizie europeană în viața lor, atunci există riscul ca Europa să piardă nu doar o bătălie de comunicare, ci și sprijinul public pentru proiectul său economic.

 

Iar aici responsabilitatea este în primul rând politică.

 

Liderii europeni și guvernele statelor membre trebuie să iasă din limbajul exclusiv tehnic. Nu este suficient să vorbească despre competitivitate, productivitate, capitaluri sau simplificare. Trebuie să explice ce înseamnă acestea pentru oameni. Și mai ales trebuie să livreze.

 

Cetățeanului nu îi trebuie încă o promisiune europeană despre 2030 sau 2040. Are nevoie să vadă că un proiect începe, că are finanțare, că există un termen și că cineva răspunde pentru rezultat.

 

Europa are nevoie de mai puține strategii care se termină în documente și de mai multe proiecte care se termină în rezultate.

 

Asta înseamnă și să renunțăm la o falsă dilemă. Competitivitatea nu trebuie să însemne salarii mai mici, protecție socială mai slabă sau o cursă a dereglementării. O Europă competitivă este una care produce mai multă valoare prin tehnologie, inovare, educație, competențe și locuri de muncă de calitate.

 

Modelul social european nu trebuie văzut ca o piedică în calea competitivității.  Dimpotrivă, o economie mai puternică este cea care poate finanța mai bine educația, sănătatea, protecția socială și investițiile publice.

 

Dar pentru asta este nevoie de capacitate de decizie și de implementare.

Uniunea Europeană trebuie să fie mai rapidă. Statele membre trebuie să fie mai eficiente. Iar proiectele europene trebuie să ajungă mai repede de la Bruxelles în regiuni, orașe și comunități.

 

În România, această discuție este la fel de importantă ca la Bruxelles. Competitivitatea europeană nu se va decide doar în marile capitale. Se va vedea în infrastructură, în capacitatea administrației de a atrage investiții, în școli, în competențele oamenilor, în energia pe care o plătesc familiile și companiile și în șansa unei firme locale de a vinde dincolo de granițele țării.

 

De aceea, următoarea etapă a proiectului european nu poate fi doar despre o economie mai competitivă. Trebuie să fie despre o economie europeană mai competitivă pe care cetățenii o pot vedea și o pot simți.

 

Politicienii europeni au aici o responsabilitate esențială. Nu este suficient să construiască politici bune. Trebuie să explice de ce sunt importante, să le lege de viața oamenilor și, mai ales, să demonstreze că Europa poate livra.

 

Prosperitatea cetățenilor a fost una dintre promisiunile fundamentale ale integrării europene încă din anii ’50. Cetățeanul nu a fost niciodată un spectator al proiectului european. A fost motivul lui.

 

Dacă Europa vrea să recâștige încrederea oamenilor în următorul său mare proiect economic, trebuie să pornească din nou de aici.

 

Competitivitatea Europei nu va fi câștigată doar în piețele globale. Va fi câștigată și în ochii propriilor cetățeni.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dan LUCA – article in EUobserver: “What competitiveness experts expect from von der Leyen’s State of the Union”

Ahead of Ursula von der Leyen’s State of the Union speech on 16 September, I tried to anticipate the main competitiveness issues she may address. I based this on discussions with EU experts in Brussels. I published these ideas today in an article in EUobserver.

 

 

----

When Ursula von der Leyen addresses the European Parliament on Wednesday (16 September), for her yearly State of the European Union (SOTEU) speech, competitiveness is once again expected to feature prominently. But what will that mean in practice?

 

For our new report, Economic Competitiveness and European Citizens, we asked 11 experts from across Brussels and beyond 12 questions about Europe’s competitiveness debate. 

 

They did not always agree on the nature of the problem, the policies required or whether “competitiveness” is the right lens through which to deal with Europe’s economic challenges.

 

Their expectations for the State of the Union, however, point towards a common theme: von der Leyen is likely to present competitiveness not simply as a question of economic growth, but as the foundation of Europe’s ability to act independently.

 

Take Jan Dröge of Schuman Associates, who expects competitiveness to appear “less as a standalone economic agenda and increasingly as the economic dimension of European independence”. Or Peter Hefele of the Martens Centre, who similarly anticipates links between competitiveness and the single market, energy costs, defence readiness, technological sovereignty and the next EU budget.

 

The international dimension is likely to loom large, according to some experts.

Karel Lannoo of CEPS expects von der Leyen to concentrate on the EU’s place in the world and on defence. Feriel Saouli of SEC Newgate EU believes the stronger message would combine Europe’s commitment to open, rules-based trade with a determination to reduce its vulnerability to coercion, unfair competition and dependence on individual suppliers.

 

Closer to home, Isabelle De Vinck of Political Intelligence thinks the speech might connect competitiveness with two unresolved questions: the EU budget and the commission’s simplification agenda. Elaine Cruikshanks of Acumen Public Affairs argues that the commission needs greater powers if it is to act more quickly and decisively in response to global competition.

 

Roxana Moldovan of Red Flag predicts von der Leyen will emphasise unity, resilience and Europe’s collective strength: competitiveness as something the Union achieves together, rather than the success of individual member states acting alone.

 

Not everyone expects a substantial change of direction; László Andor of FEPS anticipates little departure from the commission’s approach over the past two years, although he sees signs that its language may be beginning to shift.

 

Competitiveness is sure to feature heavily in the speech, just as ‘independence’ dominated last year’s. But will von der Leyen’s commission be able to follow through this year? Our experts empasised the need for concrete deliverables.

 

Hefele hopes to hear a limited number of projects with clear deadlines, financing and political responsibility. These could include mobilising European savings, completing the services market and Energy Union, scaling European technology and strengthening joint procurement. He also expects the agenda to encompass skills, quality jobs and affordability, the issues through which citizens experience the economy directly.

 

Across the interviews, one conclusion stands out. Europe does not need another layer of strategies, slogans and targets. It does need the capacity to deliver and it needs citizens to be able to see and feel the results.

 

Will Wednesday’s speech make that shift? Our experts explain what is at stake, where Europe is falling behind and what a competitiveness agenda built around citizens would require.

 

Dan LUCA / Brussels