Contribuție la un articol publicat de către Ziarul Financiar: “Arhitecții Propriei Prosperități: România în Nouă Guvernanță Economică a UE”

Împreună cu Alexandru Petrescu, președintele Autorității de Supraveghere Financiară, am publicat astăzi în Ziarul Financiar un articol despre rolul României în noua guvernanță economică a Uniunii Europene.

 

----

În următorii ani, Uniunea Europeană va lansa instrumente ambițioase de susținere economică: Fondul de Competitivitate, noi programe de reindustrializare, mecanisme de finanțare la scară fără precedent. România poate să transforme această oportunitate într-un salt calitativ real.

 

Privind retrospectiv, parcursul României de la momentul aderării în 2007 ilustrează atât puterea de transformare a modelului european, cât și limitele implementării acestuia. PIB-ul României a crescut de la 60 miliarde euro în 2004 la aproximativ 350 miliarde euro în 2024, transformând țara în a doua economie ca mărime din grupul statelor est-europene, după Polonia care a atins 850 miliarde euro.

 

În acest peisaj al evoluției, un rol crucial îl joacă noile programe strategice europene, care funcționează ca un semnal de forță pentru piețele globale. Printre acestea, Programul SAFE se profilează ca un pilon esențial pentru apărare, securitate și modernizarea infrastructurii rutiere, în timp ce Planul European pentru Locuințe Accesibile vizează direct creșterea calității vieții și echitatea socială. Însă, piesa centrală a acestui nou val de modernizare, miza care poate defini deceniul actual, este Fondul European de Competitivitate. Acesta nu este doar un instrument financiar, ci o veritabilă strategie de supraviețuire și succes într-o lume dominată de competiția tehnologică dintre marile puteri economice.

Importanța Fondului de Competitivitate Europeană pentru România nu poate fi subestimată. Acesta reprezintă esența efortului comun de a revitaliza industria, de a stimula inovarea și de a facilita o tranziție tehnologică lină, dar profundă. Discuțiile la nivelul Uniunii Europene privind designul și implementarea acestui fond sunt nu doar binevenite, ci absolut necesare, iar România trebuie să joace un rol de protagonist în această arhitectură. Fondul de Competitivitate este, în egală măsură, și al României. Nu suntem doar beneficiari ai unor directive stabilite la Bruxelles, ci suntem co-autori ai unei viziuni care trebuie să răspundă nevoilor noastre specifice de reindustrializare și digitalizare.

 

Implicarea României în faza de proiectare a acestui fond trebuie să fie constantă și orientată spre rezultate concrete. Avem responsabilitatea de a susține o abordare coerentă, centrată pe investiții bine definite și pe proiecte cu valoare adăugată ridicată. O participare activă presupune asigurarea unor reguli de implementare suficient de flexibile și adaptate realităților din teren, astfel încât companiile românești — de la marii actori industriali până la start-up-urile inovatoare — să poată accesa eficient resursele necesare pentru a deveni competitive pe piața unică. Pe termen lung, consolidarea economiei Uniunii Europene depinde de implicarea României ca partener activ și vocal, capabil să contribuie substanțial la valoarea adăugată a acestui mecanism.

Piața rămâne, în ultimă instanță, indicatorul real al succesului nostru. Costul capitalului și fluxul de investiții străine directe sunt barometrele care ne arată dacă direcția aleasă este cea corectă. O Românie performantă înseamnă o Românie care nu se teme de competiția de pe piața europeană, ci o folosește pentru a-și rafina procesele industriale și pentru a-și educa forța de muncă. În acest sens, integrarea europeană profundă este singura cale către prosperitate pe termen lung. Acest proces presupune și asumarea aderării la Zona Euro ca obiectiv strategic major, un proiect de țară care va aduce o stabilitate suplimentară economiei și va elimina riscurile valutare care pot frâna investițiile de anvergură.

Creșterea economică a României nu poate exista în izolare; ea este organic legată de sănătatea economică a unei Uniuni Europene puternice. Din acest motiv, prezența noastră în forurile de decizie trebuie să fie una de influență, nu doar de prezență formală. Trebuie să demonstrăm că suntem capabili să gestionăm proiecte complexe și că viziunea noastră economică este aliniată cu marile obiective de sustenabilitate și reziliență ale blocului comunitar. Totodată, această creștere trebuie să fie una echitabilă.

 

Dezvoltarea capacității de absorbție a fondurilor europene, precum și a celor de coeziune, în condițiile în care domeniile finanțate vizează sectoare cu importanță strategică – infrastructură, educație, cercetare, digitalizare, este determinantă pentru a putea construi o competitivitate structurală pe termen lung.

 

Mesajul-cheie pentru anii ce vor urma este unul de urgență și responsabilitate. Stabilitatea economică a României este direct legată de gradul nostru de integrare europeană, dar integrarea formală nu este suficientă, trebuie să fie însoțită de o capacitate de implementare consolidată.

 

România poate, fără îndoială, învăța din modelele de succes regionale și poate transforma Fondul de Competitivitate și următorii ani de fonduri europene într-un adevărat salt calitativ.

 

O Românie puternică economic se construiește prin reforme administrative concrete, prin investiții susținute în infrastructură și prin îmbunătățirea fundamentală a capacității de absorbție a fondurilor europene. Ancorarea fermă într-o Uniune Europeană solidă este necesară, iar pentru succesul acestui demers calitatea implementării la nivel național este determinantă.

 

Alexandru Petrescu este președintele Autorității de Supraveghere Financiară.

Dan Luca activează de 25 de ani în capitala Europei, fiind specializat în afaceri europene și comunicare strategică.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Poftă de euro”

"România nu este pregătită pentru euro” a devenit o scuză convenabilă. Poate că este adevărat. Dar un lucru e sigur: nu te pregătești stând pe loc. Despre acest subiect, în editorialul semnat astãzi în Fãclia.

----

Să fim sinceri: faptul că bulgarii au euro în buzunare nu ne-a mai scos din sărite. Poate pentru că nu mai e o surpriză. Sau poate pentru că ne-am obișnuit cu ideea că „ne-au luat-o înainte”. De data asta, n-am mai făcut nici glume amare, nici analize nervoase. Am ridicat din umeri și ne-am văzut de leul nostru, care rezistă eroic.

România și euro au o relație complicată. Ne-am angajat oficial, cu semnătură și ștampilă, încă din 2007, că vom adopta moneda comună europeană. Nu „dacă”, nu „poate”, ci „când”. Doar că acel „când” a devenit elastic. Se întinde de la un guvern la altul, de la o strategie la alta, de la o scuză la următoarea.

Între timp, Croația – intrată în UE abia în 2013 – a trecut la euro fără prea mult dramatism. Bulgarii au făcut pasul acum. Noi încă discutăm dacă „e momentul potrivit”.
Sigur, euro nu e o baghetă magică. Nu face autostrăzi peste noapte, nu rezolvă deficitul bugetar și nu scade prețurile la raft doar pentru că schimbăm simbolul de pe bancnote. Dar nici bau-bau nu este. De fapt, moneda comună europeană este, înainte de toate, un instrument politic extrem de puternic, chiar dacă ne place să o ambalăm în argumente strict economice.

Uniunea Europeană nu este doar un club de comerț, ci o construcție politică. Iar zona euro este cercul interior al acestui club. Acolo unde se iau deciziile grele, unde se gestionează crizele și unde se conturează direcțiile viitoare. Să rămâi în afara zonei euro înseamnă, practic, să accepți că vei fi mai degrabă spectator decât jucător titular. Poți comenta de pe margine, dar mingea se joacă fără tine.

Economic vorbind, beneficiile sunt clare și nu mai sunt o teorie de manual. Piața unică a adus deja câștiguri semnificative tuturor statelor membre. Zona euro merge mai departe: elimină riscul valutar, reduce costurile pentru firme, încurajează investițiile și oferă acces la finanțare mai ieftină. În vremuri liniștite, aceste avantaje se văd în cifre. În vremuri de criză, se simt în viața de zi cu zi.

Crizele din ultimii ani ne-au arătat un lucru simplu: statele din zona euro au avut plase de siguranță mai solide. Politica monetară comună, coordonarea la nivel european și instituțiile din cadrul Eurosistemului au reușit, cu toate imperfecțiunile lor, să evite prăbușiri dramatice ale nivelului de trai. Nu a fost perfect, dar a fost incomparabil mai bine decât „fiecare pentru el”.

De fiecare dată când vine vorba despre euro, apare același refren: „România nu este pregătită”. Probabil adevărat. Dar adevărul incomod este că nu te pregătești stând pe loc. Convergența nu este un cadou, ci un proces care obligă la disciplină: finanțe publice mai ordonate, politici coerente, mai puține improvizații. Exact lucrurile pe care oricum ar trebui să le facem, cu sau fără euro.

Să păstrăm leul nu este un act de patriotism economic, ci mai degrabă o formă de confort. Ne place ideea că „avem control”, chiar dacă acel control este adesea limitat și vulnerabil la șocuri externe. În realitate, multe decizii care ne influențează economia se iau deja în afara granițelor noastre. Diferența este că, în zona euro, am avea și un cuvânt de spus.

Privită onest, aderarea la zona euro nu este un moft și nici o ambiție de imagine. Este un proiect de țară. Unul care cere voință politică, un calendar realist și mai puține promisiuni aruncate în viitorul vag. Nu „după următoarele alegeri”, nu „când va fi contextul ideal”, ci atunci când decidem că vrem să fim parte din nucleul dur al Europei, nu din anticameră.

Euro nu ne va rezolva toate problemele. Dar ne va forța să le abordăm mai serios. Iar, uneori, acesta este exact impulsul de care avem nevoie.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Copilăria cartofului universal”

Cartoful și Uniunea Europeană — combinație improbabilă? Răspunsul, surprinzător, se află în editorialul meu de astăzi.

 

---

V-ați gândit vreodată la vreo legătură între cartof și Uniunea Europeană? La prima vedere, pare un exercițiu de imaginație după a treia bere sau o metaforă forțată, scoasă din jobenul unui editorialist aflat în pană de idei. Și totuși, nu e nici imaginație, nici disperare literară, ci un simplu exercițiu de conexiuni. Pentru că, surprinzător sau nu, cartoful este mai aproape de Bruxelles decât ne-am fi imaginat vreodată.

Haideți să nu ne afundăm în hățișul Politicii Agricole Comune – acel monstru birocratic care transformă hectarele în formulare și fermierii în contabili fără voie. Deși, inevitabil, ce urmează are legătură cu ea. Dar să rămânem la lucruri simple. La cartof.

În clasa a VII-a, când eram duși la practică agricolă de către Școala Generală nr. 15, la cules de cartofi pe tarlalele patriei, nu credeam nicio clipă că voi ajunge să scriu un editorial despre acest tubercul modest. Pe atunci, cartoful însemna spate rupt, mâini înghețate și eterna întrebare rostită în cor: „Mai e mult?”. Nu avea nimic european în el. Era doar românesc, prăfuit și obligatoriu.

Anii au trecut, România a intrat în Uniunea Europeană, iar eu am aflat – cu un amestec de uimire și respect – că la Bruxelles există aproximativ 3.000 de sedii ale organizațiilor europene. Printre ele, una cu un nume care ar merita o placă memorială: Europatat. Tradus liber, dar corect: Cartoful European. Da, există o organizație europeană dedicată cartofului. Nu poeților, nu profesorilor, nu filosofilor – ci cartofului. Ce face Europatat? Apără interesele producătorilor de cartofi, discută reglementări, cote, boli ale tuberculului, viitorul prăjirii și sustenabilitatea piureului. Cu alte cuvinte, face exact ce face Uniunea Europeană cel mai bine: tratează cu maximă seriozitate lucruri aparent neserioase.

A doua poveste vine din manualul de biologie. Cartoful era acea „excepție” pe care o țineam minte cu toții: nu mâncăm rădăcina, ci tulpina subpământeană. O lecție care, fără să știm, ne pregătea pentru viață. Pentru că și Uniunea Europeană funcționează la fel: ce se vede la suprafață e frunza, dar ce contează cu adevărat e sub pământ – regulamentele, directivele, anexele și subsolurile.

Această lecție a revenit spectaculos în actualitate la Summitul European din decembrie 2025. Agricultorii protestatari au venit la Bruxelles cu ce aveau mai la îndemână și mai simbolic: camioane de cartofi. Nu cu roșii – prea mediteranean. Nu cu varză – prea est-european. Ci cu cartofi: alimentul comun, democratic, care nu discriminează. Cartofii au fost aruncați în forțele de ordine, într-un gest care a intrat instantaneu în istoria protestelor europene. Nu violență, ci amidon. Nu cocktailuri Molotov, ci tuberculi.

Și aici intervine partea cea mai belgiană a poveștii. După ce protestatarii au plecat, mulți belgieni au ieșit să culeagă cartofii. Nu din pământ, ci de pe străzi. Cu calm, cu pungi, aproape gospodărește. Pentru că, în Belgia, cartoful nu e doar hrană – e identitate națională. Cartofii prăjiți nu sunt fast-food, sunt patrimoniu cultural.

Iar eu, copilul de clasa a VII-a cu mâinile murdare de pământ, nu pot decât să zâmbesc. Cartoful m-a urmărit toată viața. De la practica agricolă la Bruxelles. De la lecția de biologie la politica europeană. Cine ar fi crezut?

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Venezuela”

În editorialul de astăzi analizez impactul situației din Venezuela asupra noii ordini mondiale.

 

---

Am așteptat să se așeze puțin lumea înainte să scriu despre situația apărută recent în Venezuela. Nu de alta, dar în ultimele zile au apărut, ca din senin, enorm de mulți experți pe acest subiect. Toți știu exact ce se întâmplă, cine e vinovat și ce urmează.

Factual însă, lucrurile sunt simple și dure. Regimul Maduro, moștenit direct din epoca Chávez, a dus țara într-un colaps economic și social greu de contestat. Sărăcie masivă, migrație uriașă, stat slăbit, droguri, corupție și, paradoxal, unele dintre cele mai mari rezerve de petrol din lume. Un paradox clasic, aproape didactic: bogăție sub pământ, sărăcie la suprafață.

Uitați-vă pe hartă, totuşi! Venezuela nu e undeva la capătul lumii, pierdută între ghețuri și deșert. Este aproape de Statele Unite, la doi pași de destinațiile de vacanță americane din Mexic sau Caraibe. Prea aproape ca să fie ignorată la nesfârșit. Se vede, se simte, miroase a problemă geopolitică serioasă. Noua Cubã, spun unii, dar fără farmecul nostalgic și cu mult mai mult volum. După moartea lui Fidel Castro, Cuba a intrat într-o amorțeală lentă; Venezuela pare că a preluat poziția fruntașă pe acest segment, dar într-o variantă mult mai zgomotoasă și mai instabilă.

Pungile de sărăcie sunt enorme. Nu vorbim de statistici sterile sau grafice colorate, ci de oameni care nu găsesc mâncare, de spitale care arată mai degrabă ca decoruri din filme post-apocaliptice, de orașe în care electricitatea și apa sunt un lux ocazional. Peste toate, un stat care supraviețuiește mai mult prin inerție și forță decât prin legitimitate reală sau performanță administrativă.

Am spus public încă din februarie 2019 că o posibilă intervenție americană în Venezuela nu este deloc exclusă și că ar putea avea și un calcul electoral, așa cum Irak-ul a avut pentru George W. Bush. Istoria recentă ne arată că o criză externă gestionată „ferm” poate ajuta enorm un președinte aflat în căutare de realegere. Atunci, în 2019, brusc, media anglo-saxonă a descoperit Venezuela: spitale oribile, mizerie, copii subnutriți, Caracasul prezentat ca un infern urban. Nu era nimic nou acolo; doar interesul devenise, dintr-odată, actual.

Apoi, în octombrie 2025, cu ocazia acordării Premiului Nobel pentru Pace, am spus din nou clar: se pregătește acțiunea. Nu pentru că Nobelul ar fi o armă în sine, ci pentru că vizibilitatea globală contează enorm. Premiul acordat opoziției venezuelene a pus reflectorul exact unde trebuia, într-un moment în care confruntarea politică devenise inevitabilă. Pace, desigur, dar istoria ne-a învățat că pacea este adesea preludiul unei repoziționări strategice, nu finalul conflictului.

După 1950 nu se mai cuceresc țările clasic, cu tancuri și steaguri înfipte pe cladirea prezindenţialã. Patentul contemporan e cunoscut: schimbi liderul, preferabil prin alegeri „democratice”, apoi controlezi managementul resursele naturale. E mai ieftin, mai elegant și mult mai ușor de gestionat. Africa e plină de astfel de exemple. E mult prea complex să preiei un stat întreg, cu sisteme de sănătate, educație, infrastructură și milioane de oameni nemulțumiți. Costurile sunt enorme, iar expunerea politică, riscantă. Mult mai simplu este să influențezi vârful și să lași sistemul să se reașeze singur, chiar dacă scârțâie ani buni.

Viitorul nu mai este despre cine are cea mai mare armată desfășurată pe teren, ci despre cine controlează industriile de vârf, tehnologia și fluxurile economice globale. Puterea economică este baza, iar pentru această putere energia ieftină devine noua monedă. Petrolul, gazul, litiul, apa – resursele naturale revin spectaculos în centrul jocului. Cine le controlează are un avantaj strategic uriaș, indiferent ce discurs moral afișează la televizor.

Sigur, totul se face sub umbrela „gestionării situației”. Nimeni nu mai vorbește deschis despre legea junglei, dar ea funcționează impecabil: câștigă cel mai puternic, cu condiția să explice frumos ce face și de ce „nu exista alternativă”.

Asta e situația. Politică reală, geopolitică dură, interese mari și principii flexibile. Ne place sau nu, lumea funcționează așa. Venezuela nu e un accident al istoriei, ci o lecție în desfășurare. Iar lecțiile, în jungla geopolitică de azi, nu sunt niciodată gratuite.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Palatabilitate digitală”

Tehnologia nu este bună sau rea prin ea însăși — palatabilitatea ei depinde de noi. Am scris despre asta în editorialul de astăzi.

 

---

La fiecare început de an, ne place să ne uităm în urmă cu o nostalgie selectivă și să privim înainte cu o teamă aproape ritualică. România, și nu doar, a parcurs un drum tehnologic amețitor: de la computerele 286 care costau cât o garsonieră, la Internetul prin dial-up care bloca linia telefonică, până la realitatea de azi, unde purtăm în buzunar o putere de procesare care ar fi trimis rachete pe Lună în anii '60. Cu toate acestea, rezistența la nou rămâne o constantă umană, un fel de „imunitate” în fața progresului pe care o numim, adesea eronat, conservatorism sau păstrare a valorilor.

Ne amintim cu un zâmbet îngăduitor de cei care refuzau telefonul mobil la începutul anilor 2000 pentru a nu fi „găsiți” sau de puriștii care considerau că mașina de scris oferă o noblețe pe care procesorul de text o ucide definitiv. Astăzi, aceleași voci se ridică împotriva Inteligenței Artificiale cu o ferocitate similară. Argumentul central este, de regulă, pierderea controlului și degradarea spiritului uman. Însă, să fim sinceri: este mult mai comod să critici algoritmul de pe margine decât să înveți să-l strunești.

Palatabilitatea tehnologiei nu ține de gadgetul în sine, ci de flexibilitatea noastră mentală. Este bizar să refuzi accesul instantaneu la fluxul de știri mondial, ușurința rezervărilor globale sau democratizarea informației, doar de dragul unei nostalgii față de vremurile când trebuia să depui un efort colosal pentru o informație banală. Nostalgia după mirosul paginilor de carte sau după farmecul unui almanah vechi este legitimă și frumoasă, dar a refuza eficiența digitalului sub pretextul „profunzimii” este, de cele mai multe ori, doar o formă de lene intelectuală mascată în virtute.

Există o categorie aparte de oameni care domină spațiul public actual: cei care stăpânesc domenii întregi prin ignoranța celorlalți. Aceștia sunt profeții apocalipsei, falșii „guru” care ne avertizează că civilizația va dispărea sub asediul roboților. Este, probabil, cea mai mare păcăleală a secolului. Omul devine expert în trecut pentru că prezentul îi scapă printre degete și preferă să fie „profet al viitorului” pentru că viitorul nu îl poate contrazice în timp real. Civilizația nu dispare din cauza tehnologiei, ci din cauza incapacității noastre de a filtra conținutul pe care aceasta ni-l livrează. Dacă ai picat un examen important pentru că ai crezut orbește în răspunsurile oferite de ChatGPT, problema nu rezidă în codul sursă al programului, ci în discernământul celui care a confundat un instrument de calcul cu un oracol infailibil.

Tehnologia este o unealtă, nu o destinație. A da vina pe ea pentru eșecurile personale este o dovadă de imaturitate civică. Viitorul va fi exact atât de „digerabil” pe cât ne permitem noi să fie. Nu este necesar să devenim fanatici ai inovației, dar este vital să nu ne baricadăm în spatele unor principii prăfuite din simplă frică de necunoscut. Trebuie să fim adaptabili: să păstrăm plăcerea de a citi o carte tipărită, dar să avem agilitatea de a folosi noile tehnologii pentru a ne simplifica existența. Lumea nu se va sfârși mâine sub povara biților. Profeții prapastioși vor continua să facă zgomot, la fel cum tehnologia va continua să evolueze. Diferența dintre un om depășit de vremuri și unul modern stă în capacitatea de a filtra. Avem rațiune nu doar pentru a procesa date, ci pentru a decide ce este util și ce este doar balast digital în drumul nostru spre progres.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Fundația”

Despre trecut, dar mai ales despre viitor, în editorialul semnat astăzi în Făclia.

---

Unii văd trecutul ca pe o plastilină: îl modelezi cum vrei, îl colorezi după gust, iar când te enervează, îl arunci pe geam. Frumos, nu? Dar dacă tot ce construiești azi se clatină pentru că ai uitat să verifici fundația, plastilina nu mai e atât de amuzantă. Realitatea nu se lasă modelată la voie; ea cere repere, nu povești inventate.

La cealalta extremã, există cei care poartă ochelari pe vârful nasului și spun lucrurilor pe nume: fără trecut nu există viitor solid. Europa întreagă este o fundație uriașă: cu victorii, tragedii, erori și lecții învățate cu greu. Poți să te prefaci că nu a existat, dar străzile, clădirile și ideile nu mint.

Sunt bune strategiile pe termen lung, dar viitorul apropiat bate la ușă mereu: azi trebuie să platesti facturile, mâine să-ți calculezi bugetul la sânge, iar luna viitoare să strângi eventual ceva pentru concediu. Puţin spatiu pentru o viziune 2040... fie ea chiar şi europeanã.

Și totuși, nu totul e sumbru. La început de an, este momentul să privim realist: trecutul ne oferă repere, viitorul ne provoacă să planificăm, iar prezentul ne cere acțiune concretă.

Adevărata putere stă în a învăța din ce a funcționat și ce nu în anul care a trecut și a construi, pas cu pas, o fundație solidă pentru ce urmează. Fiecare decizie bine cântărită, fiecare lecție aplicată devine cărămidă, iar responsabilitatea noastră este să le așezăm cu grijă, astfel încât planurile să fie realizabile și provocările să fie gestionabile. În acest fel, începutul de an devine nu doar un simbol, ci un punct de pornire pragmatic pentru un viitor stabil și coerent. 

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în FĂCLIA: “Inima și papilla”

Mâncarea românească nu se explică, se trăiește. Despre acest adevăr este editorialul de astăzi din Făclia.

 

---
Dacă România ar avea un profil nutrițional, cu siguranță nu s-ar încadra în nicio dietă modernă. Gustul nostru nu este unul subtil, te ia pe nepregătite, îți trage scaunul sub tine și îți spune răspicat: „Stai jos, mănâncă și mai vorbim după ce terminăm farfuria”. Mai ales de Sărbători, românul – indiferent de fusul orar sub care se află – suferă de o amnezie selectivă în fața caloriilor, dar își amintește cu o precizie de ceasornic elvețian rețeta străbună și ritmul meselor care nu se mai termină.

Mâncarea românească nu se explică, se trăiește. Ea cere, uneori, un stomac antrenat și un spirit curajos. În avangarda mesei stau „diplomații”: salata de boeuf, vinetele și zacusca. Ele sunt puntea noastră de legătură cu restul lumii, preparate care pot fi prezentate unui oaspete străin fără avertismente prealabile. Însă, imediat după ele, vin „greii” tradiției. Cârnații afumați, caltaboșul și toba nu sunt doar alimente, ci teste de rezistență. Ele vin cu o clauză de confidențialitate și un sfat neoficial: „Consumați doar cu murături la îndemână și pe proprie răspundere”.

La capitolul ciorbe, suntem o putere mondială neînțeleasă. Nu recomandăm ciorba de burtă începătorilor; ea este centura neagră în gastronomia balcanică. În schimb, ciorba de perișoare sau cea de văcuță face rapid prozeliți, în timp ce supa de găină cu tăiței de casă rămâne singurul nostru cetățean universal.

Când ajungem la felul principal, lucrurile devin serioase. Micii rămân cel mai de succes produs de export spiritual, un liant social care funcționează impecabil lângă un muștar generos. Cât despre sarmale, ele sunt coroana mesei, chiar dacă varza călită ar avea nevoie de un departament de marketing mai eficient pentru a cuceri generația Z.

Finalul nu este niciodată negociabil. Papanașii, cu muntele lor de smântână și râurile de dulceață de afine, câștigă orice dezbatere gastronomică prin K.O. tehnic.

Gustul României nu e perfect, nu e „ușor” și cu siguranță nu e minimalist. Este gustul meselor lungi, al glumelor care se nasc între feluri și al acelei minciuni frumoase pe care ne-o spunem toți la final: „Mai merge doar un pic”. Și poate că tocmai acest „un pic” este esența ospitalității noastre.

Vă puteți imagina cum ar fi arătat acest editorial dacă l-am fi stropit, încă de la primele rânduri, cu o țuică aspră de prună, servită din degetar, și cu un vin de casă care curge în pahare direct din damigeana casei?

Dacă v-am făcut poftă de o masă întinsă și de un „noroc” spus din tot sufletul, înseamnă că mi-am atins scopul. Gustul României nu se simte doar în farfurie, ci și în sclipirea din ochi după primul pahar de tărie, cel care deschide apetitul și inima. Să trăiți, să aveți masa plină și mintea limpede cât să prețuiți fiecare clipă alături de cei dragi! La mulți ani!

 

Dan LUCA / Bruxelles