Dan LUCA – contribuţie la un articol publicat de cãtre Ziarul Financiar: “Apărarea Europei, o oportunitate economică pentru România”

Alături de ministrul Apărării Naționale, Radu Oprea, am publicat astăzi, în Ziarul Financiar, un articol dedicat dezvoltării economice a României în contextul consolidării capacităților de apărare ale Uniunii Europene.

 

----

La douăzeci de ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România are șansa de a-și consolida poziția într-un domeniu care va conta tot mai mult în anii următori: apărarea europeană. Nu este vorba doar despre securitate și angajamente militare. Este vorba și despre investiții, industrie, tehnologie, locuri de muncă și competitivitate economică.

 

Europa își regândește astăzi prioritățile de securitate. Războiul Rusiei împotriva Ucrainei și schimbările din mediul internațional au arătat că Uniunea Europeană trebuie să fie mai bine pregătită să își apere interesele și cetățenii. Pentru aceasta, are nevoie de capacități militare mai puternice, dar și de o industrie de apărare capabilă să răspundă rapid cererii, să inoveze și să producă la scară europeană.

 

Această schimbare de perspectivă deschide o oportunitate importantă pentru România. Întrebarea nu este doar cum participăm la efortul european de apărare, ci și cum transformăm acest efort într-un avantaj pentru economia națională.

 

România pornește de la câteva atuuri importante. Poziția la granița estică a Uniunii, apartenența la flancul estic al NATO și importanța strategică a Mării Negre îi conferă un rol relevant în arhitectura de securitate europeană. Dar relevanța geopolitică trebuie dublată de capacitate economică și industrială. Altfel, riscăm să rămânem doar un beneficiar al investițiilor și deciziilor luate în alte state europene.

 

Miza este să devenim și un participant activ la aceste proiecte.

 

Politica de apărare are efecte mult dincolo de sectorul militar. Investițiile în mobilitate militară înseamnă drumuri, căi ferate, poduri și infrastructură logistică modernizate. Consolidarea securității energetice înseamnă noi interconectări și surse de aprovizionare mai diversificate. Iar dezvoltarea tehnologiilor cu utilizare duală, de la inteligență artificială și comunicații securizate până la robotică și sisteme autonome, poate crea piețe noi pentru companiile europene și românești.

 

Cu alte cuvinte, investițiile în apărare pot deveni investiții în dezvoltare.

 

Pentru România, acest lucru presupune însă o schimbare de abordare. Nu este suficient să alocăm mai multe resurse pentru achiziții de echipamente. Trebuie să ne asigurăm că o parte cât mai consistentă din valoarea acestor investiții se întoarce în economie, prin producție locală, parteneriate industriale, transfer de tehnologie și cercetare.

 

Avem deja instrumente importante pentru a face această schimbare. Strategia Națională pentru Industria de Apărare 2024–2030 și legea privind cooperarea tehnologică și industrială creează cadrul prin care achizițiile de echipamente militare pot deveni un motor de dezvoltare pentru industria românească. Ideea este simplă: atunci când România investește în apărare, beneficiile nu trebuie să se limiteze la echipamentele livrate. Aceste investiții trebuie să genereze și producție în țară, transfer de tehnologie, capacități industriale noi și locuri de muncă. Cu alte cuvinte, fiecare achiziție importantă trebuie privită și prin prisma valorii economice pe care o poate crea în România.

 

Avem nevoie de o industrie de apărare modernă, capabilă să lucreze împreună cu marile companii europene și să participe la proiecte comune. Companiile românești, inclusiv întreprinderile mici și mijlocii, trebuie să poată intra în lanțurile europene de furnizori. Pentru aceasta, sunt necesare investiții, acces la finanțare, competențe specializate și o colaborare mai strânsă între industrie, universități și centrele de cercetare.

 

Nu trebuie să pornim de la ideea că România poate produce singură tot ceea ce are nevoie. Niciun stat european nu poate face acest lucru eficient. Viitorul industriei de apărare este unul al cooperării, al specializării și al proiectelor comune. Important este ca România să identifice domeniile în care poate dezvolta competențe proprii și poate deveni un partener industrial relevant.

 

Această participare trebuie pregătită și la nivel european. În negocierile privind viitorul Cadru Financiar Multianual al Uniunii Europene pentru perioada 2028–2034, România urmărește să își consolideze poziția în componenta de apărare a Fondului European pentru Competitivitate. Ce înseamnă acest lucru în practică? Ca firmele românești să nu fie doar beneficiari indirecți ai investițiilor europene, ci să participe direct la proiecte, să atragă finanțare și să devină parte a lanțurilor europene de producție și furnizare de echipamente și tehnologii militare.

 

Este o miză economică importantă. Fondurile europene pot susține dezvoltarea unor capacități industriale care necesită investiții mari, pot facilita colaborarea dintre companii din mai multe state și pot ajuta firmele românești să ajungă pe piețe la care, individual, ar avea acces mai dificil. De aceea, România trebuie să fie prezentă în aceste negocieri și să susțină reguli și mecanisme de finanțare care oferă industriei naționale șansa de a participa efectiv.

 

Un exemplu concret al acestei direcții este EDIP (European Defence Industry Programme), Programul european pentru industria de apărare. Acesta urmărește să consolideze capacitatea de producție a Europei, să încurajeze cooperarea dintre statele membre și să reducă dependența de furnizori din afara Uniunii. Participarea României este deja relevantă: țara noastră a fost implicată în toate cele nouă propuneri de proiecte, iar cinci dintre proiectele selectate includ companii românești. Dincolo de cifre, acest rezultat arată că firmele din România pot participa la inițiative europene concrete și pot contribui la dezvoltarea unor capacități comune de apărare. Este un pas important de la statutul de beneficiar al securității europene la cel de participant la construcția industrială a acesteia.

 

Nu trebuie să privim aceste programe ca pe simple mecanisme de finanțare. Ele reprezintă oportunități de a conecta industria românească la proiecte europene de anvergură, de a atrage investiții și de a dezvolta competențe tehnologice care vor avea efecte și în economia civilă.

 

O atenție specială trebuie acordată regiunii Mării Negre. Importanța sa pentru securitatea europeană este în creștere, iar România poate contribui nu doar prin poziția geografică, ci și prin infrastructură, logistică, capacități industriale și expertiză regională. Astfel, o responsabilitate de securitate se poate transforma într-un avantaj economic și diplomatic pe termen lung.

 

Toate aceste obiective trebuie urmărite în complementaritate cu NATO. Consolidarea apărării europene nu concurează cu Alianța Nord-Atlantică și nu o înlocuiește. Dimpotrivă, o Europă care investește mai mult, produce mai mult și își dezvoltă propriile capacități devine un aliat mai puternic și mai credibil în cadrul NATO. Parteneriatul transatlantic rămâne un pilon esențial al securității României.

 

La douăzeci de ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România se află într-un moment în care poate trece la o nouă etapă a integrării. Nu mai este suficient să participăm la piața unică și să accesăm oportunitățile oferite de apartenența la Uniune. Trebuie să contribuim mai mult la proiectele care definesc viitorul Europei și să valorificăm economic această participare.

 

Apărarea europeană poate fi unul dintre aceste proiecte. Succesul nu se va măsura doar în bugete mai mari sau în echipamente noi, ci și în fabrici modernizate, companii integrate în lanțurile europene de producție, tehnologii dezvoltate aici și locuri de muncă bine plătite.

 

România are oportunitatea de a transforma o necesitate strategică a Europei într-un proiect de dezvoltare națională. Avem strategii, instrumente legislative, oportunități de finanțare europeană și companii care demonstrează deja că pot participa la proiecte comune. Provocarea este să le conectăm într-o viziune coerentă și pe termen lung.

Pentru aceasta, trebuie să trecem de la simpla participare la efortul european de apărare la o contribuție economică și industrială pe măsura potențialului nostru.

 

Ștefan-Radu Oprea este ministrul apărării naționale al României.

 

Dan Luca este expert în afaceri europene și comunicare strategică, desfășurându-și activitatea la Bruxelles din 1997.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

Dan LUCA – interviu la TVR Cluj, la 30 de ani de la înființarea Casei Europei la Cluj

Mulțumesc lui Mihnea Stoica de la TVR Cluj pentru invitație și pentru prilejul de a vorbi despre atmosfera de la Cluj din anul 1996 și despre contextul care a dus la lansarea Mișcării Casei Europei la Cluj.

 

Interviul este disponibil acum online, pe platforma TVR Cluj.

 

Dan Luca / Bruxelles

 

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Bosnia, văzută din interior”

Revin astăzi, în Făclia, cu un subiect complex, Bosnia și trauma războiului din anii ’90.

 

...

Există locuri pe care le vizitezi pentru frumusețea lor și locuri care te fac să te oprești, să privești în jur și să încerci să înțelegi. Bosnia și Herțegovina face parte din a doua categorie. Este o țară a contrastelor, a întâlnirii dintre culturi și religii, dar și a unei istorii atât de complicate, încât uneori pare greu de cuprins într-o singură poveste. Am ajuns aici cu dorința de a descoperi Sarajevo, dar am plecat cu sentimentul că am cunoscut ceva mai mult: o țară care încă își caută echilibrul, fără să renunțe la speranță.

 

Sarajevo te cucerește prin atmosfera sa multiculturală. Moschei, biserici catolice și ortodoxe, sinagogi, străzi orientale și clădiri austro-ungare coexistă într-un spațiu relativ restrâns. Este un oraș în care Europa Centrală întâlnește Orientul, iar istoria nu este ascunsă în muzee, ci trăiește la fiecare colț de stradă.

 

În 1984, Sarajevo era în centrul atenției lumii, găzduind Jocurile Olimpice de Iarnă. Era imaginea unei regiuni deschise, optimiste, în care oamenii puteau privi împreună spre viitor. Mai puțin de un deceniu mai târziu, orașul devenea scena unuia dintre cele mai dramatice asedii din istoria Europei contemporane.

 

Pista de bob olimpică este poate cel mai puternic simbol al acestei transformări. Construită pentru sport și bucurie, a fost folosită în timpul războiului ca poziție militară, de unde lunetiștii puteau supraveghea orașul. Astăzi, printre graffiti și vegetație, betonul păstrează o poveste pe care natura încearcă, încet, să o acopere.

 

La Tunelul Speranței, muzeu dedicat supraviețuirii orașului în timpul asediului, înțelegi mai bine ce a însemnat izolarea pentru locuitorii Sarajevo-ului. Prin acel culoar subteran au trecut alimente, medicamente și oameni. A fost o legătură fragilă cu lumea exterioară și, pentru mulți, diferența dintre viață și moarte.

 

Tot în Sarajevo, Podul Latin amintește de ziua de 28 iunie 1914, când Gavrilo Princip i-a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand și pe soția sa, Sophie. Atentatul a devenit scânteia care a declanșat Primul Război Mondial. Puține orașe europene poartă în memoria lor atât de multe momente care au schimbat cursul istoriei.

 

Dar Bosnia de astăzi nu înseamnă doar trecut. În estul țării, în Republica Srpska, prezența influenței rusești, inclusiv prin investiții în sectoare strategice precum energia, arată cât de complicat rămâne echilibrul geopolitic al regiunii.

 

Nici arhitectura statului nu este simplă. Acordul de la Dayton, semnat în decembrie 1995, a pus capăt războiului, dar a construit un sistem politic complex, bazat pe împărțirea puterii între comunități. Pacea a rezistat, însă nemulțumirile, tensiunile și blocajele politice nu au dispărut. După atâția ani, mulți bosniaci simt că țara a rămas captivă propriului compromis.

 

Există însă și semne de normalitate care merită descoperite. Marca convertibilă, moneda națională introdusă în 1998 și legată de marca germană, a devenit un simbol al stabilității într-o economie care a avut nevoie de repere solide.

 

Iar Bosnia trebuie cunoscută și prin gusturile sale. Ćevapi, burek și supele tradiționale sunt parte dintr-o cultură gastronomică generoasă. În Bazarul Central din Sarajevo, printre cafenele, restaurante și forfota străzilor, descoperi o țară care știe să primească oamenii cu ospitalitate.

 

Uniunea Europeană poate reprezenta o direcție și o șansă pentru Bosnia. Dar drumul este lung, iar integrarea nu poate rezolva peste noapte neîncrederea, diferențele și problemele politice acumulate în decenii.

 

Totuși, există un adevăr care nu trebuie ignorat: astăzi, pe străzile Sarajevo-ului nu se mai moare sub gloanțe. Copiii merg la școală, terasele sunt pline, turiștii descoperă orașul, iar oamenii își construiesc viețile.

 

Poate că aceasta este cea mai importantă lecție a Bosniei: pacea nu înseamnă că toate rănile s-au vindecat, ci că oamenii au găsit puterea să meargă mai departe. Bosnia nu este o poveste încheiată. Este o poveste în construcție, cu multe întrebări, dar și cu motive reale de speranță. Iar după ce o vezi din interior, înțelegi că viitorul ei merită mai mult decât compasiune: merită încredere.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan Luca - editorial în Faclia: “Europenizarea ca responsabilitate”

Europeanizarea este mai importantă acum ca niciodată. Despre acest subiect, în editorialul meu de astăzi din Făclia.

 

---

Ce înseamnă, de fapt, europenizarea? Este legată de Europa ca spațiu geografic sau de Uniunea Europeană ca proiect politic? Este un lucru bun? Ne face mai liberi, mai prosperi și mai puternici?

 

În anii '90, noi, românii, simțeam nevoia să afirmăm că suntem europeni. Veneam după decenii de comunism, izolare și libertăți limitate. Dar nu deveniserăm europeni în 1989. Eram europeni și înainte. Ceea ce ne lipsea era libertatea de a ne conecta firesc la lumea din care făceam parte. Aderarea la UE ne-a oferit șansa de a recupera decalaje și de a ne dezvolta într-un spațiu economic și politic mai larg.

 

Dar unde începe și unde se termină Europa? Geografia nu oferă întotdeauna răspunsuri simple. Rusia este europeană? Dar Turcia? Israelul participă la competițiile fotbalistice europene, iar Kazahstanul joacă în preliminariile Campionatului European. Eurovisionul a ajuns până în Australia.

 

Aceste exemple arată că Europa instituțională și culturală nu se suprapune perfect peste harta continentului. Totuși, pentru noi, întrebarea esențială nu este unde trasăm granițele geografice, ci ce construim împreună.

 

Uniunea Europeană este un proiect politic. Prin urmare, este firesc să existe dezbateri, interese diferite și conflicte de idei. Unele guverne contestă deciziile europene, iar unii cetățeni consideră că instituțiile de la Bruxelles se implică prea mult. Dar democrația nu înseamnă absența politicii. Înseamnă reguli, negociere și responsabilitate. Nu putem cere democrație doar atunci când rezultatul ne convine.

 

O altă întrebare importantă privește extinderea Uniunii. Am pornit de la șase state și am ajuns la 27, după plecarea Marii Britanii. Este bine să ajungem la 30 sau 35? Putem administra eficient o Uniune mai mare? Putem oferi pace, securitate și prosperitate mai multor cetățeni?

 

Extinderea poate aduce beneficii economice și strategice, dar nu este suficient să primim noi membri. Trebuie să ne asigurăm că Uniunea poate lua decizii, că regulile sunt respectate și că instituțiile funcționează. O Uniune mai mare trebuie să fie și mai capabilă să acționeze.

 

Groenlanda este un exemplu interesant al schimbării granițelor politice. A făcut parte din Comunitățile Europene prin Danemarca, dar a părăsit structurile europene în 1985. Astăzi, importanța sa strategică ne amintește că Europa trebuie să privească dincolo de propriile granițe și să înțeleagă lumea în care trăiește.

 

Aici ajungem la responsabilitatea principală a UE: pacea și prosperitatea. Aceste obiective trebuie susținute prin rezultate concrete.

 

Avem nevoie de o economie competitivă, de investiții, de energie accesibilă și de capacitatea de a ne apăra. Dacă este nevoie de o cooperare militară mai puternică, să o discutăm. Dacă avem nevoie de un Fond european pentru competitivitate, să stabilim cum îl finanțăm și cum îl folosim. Dacă pierdem teren în fața Statelor Unite și a Chinei, să identificăm cauzele și să găsim soluții.

 

Este comod să explicăm toate problemele prin greșelile altora. Dar criticile, oricât de justificate, nu țin locul acțiunii. Nu putem controla deciziile Washingtonului sau dezvoltarea economiei chineze. Putem însă decide cum ne pregătim și cât de bine ne folosim resursele.

 

Iar aici trebuie să înțelegem un lucru simplu: Uniunea Europeană suntem noi.

Suntem românii, antreprenorii, profesorii, medicii, inginerii și muncitorii. Suntem cei care contribuie la economie, respectă regulile și cer instituțiilor să funcționeze mai bine. Europa nu este o structură îndepărtată, care trebuie să rezolve totul în locul nostru.

Europenizarea înseamnă și capacitatea de a învăța, de a ne adapta și de a transforma oportunitățile în rezultate. Nu ne garantează succesul. Ne oferă însă cadrul în care îl putem construi împreună.

 

Nu avem nevoie doar de rețete de succes, ci de organizare, priorități clare și voința de a le pune în practică.

 

Așadar, să discutăm mai puțin despre cine ne împiedică și mai mult despre ce avem de făcut. Europa are responsabilitatea de a oferi pace și prosperitate. Noi avem responsabilitatea de a contribui la acest proiect.

 

Viitorul Europei nu se construiește doar la Bruxelles. Se construiește și aici, prin ceea ce alegem să facem, împreună, în fiecare zi.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA: editorial în Fãclia: “Bugetul Europei: bani mulți, întrebări simple”

O opinie directă despre exercițiul financiar european și România, în editorialul de astăzi din Făclia.

 

---

Bugetul Uniunii Europene. Politica de coeziune. Competitivitate. Priorități strategice. Cuvinte pe care le întâlnim tot mai des în știri și declarații oficiale. Sună important, par complicate și, de multe ori, ne lasă cu aceeași întrebare: pe mine, cetățeanul, cu ce mă ajută toate acestea?

 

E o întrebare legitimă. Pentru că vorbim despre bani publici, despre contribuția noastră la bugetul european și despre fonduri care ar trebui să schimbe ceva în viața de zi cu zi. Nu doar în documente, nu doar în discursuri, ci acolo unde contează: pe drumuri, în spitale, în școli și în comunitățile în care trăim.

 

România contribuie la bugetul Uniunii Europene și primește, la rândul ei, finanțare pentru dezvoltare. Dar adevărata miză nu este să numărăm doar banii care pleacă sau cei care vin. Important este ce facem cu ei. Cât reușim să transformăm în investiții utile, în locuri de muncă, în servicii publice mai bune și în șanse reale pentru oameni.

 

Acum se discută viitorul buget european pentru perioada 2028–2034. Dincolo de negocierile de la Bruxelles, disputa are o miză cât se poate de concretă: ce fel de Europă vrem să construim și unde se va regăsi România în acest proiect?

 

Pe de o parte, avem coeziunea. Un cuvânt tehnic pentru o idee simplă: diferențele dintre regiuni nu trebuie să devină prăpastii. Oamenii ar trebui să aibă acces la servicii decente și oportunități de dezvoltare indiferent dacă trăiesc într-o capitală europeană sau într-un oraș mic din România.

 

Pe de altă parte, avem competitivitatea. Europa trebuie să investească în tehnologie, cercetare, industrie și inovare pentru a putea ține pasul cu marile economii ale lumii. Altfel, riscă să piardă investiții, locuri de muncă și capacitatea de a-și decide singură viitorul economic.

 

Nu trebuie să alegem între cele două. România are nevoie și de infrastructură, și de o economie care produce valoare. Și de investiții în comunitățile rămase în urmă, și de companii capabile să creeze locuri de muncă bine plătite. Dezvoltarea nu înseamnă să construim un drum fără să ne întrebăm unde duce. Înseamnă să legăm investițiile între ele, astfel încât oamenii și economia să beneficieze de ele.

 

Dar există o problemă despre care vorbim prea puțin: banii alocați nu sunt același lucru cu banii cheltuiți eficient.

 

Putem negocia finanțări importante și totuși să pierdem ani în proceduri, să întârziem proiecte sau să investim fără să obținem rezultatele așteptate. Putem avea strategii ambițioase și clădiri inaugurate, dar fără suficienți oameni care să le facă să funcționeze. Absorbția fondurilor este importantă, însă nu poate fi singurul criteriu al succesului.

 

România trebuie să urmărească finanțări adecvate pentru coeziune și competitivitate, dar și reguli mai simple, proiecte bine pregătite și responsabilitate în cheltuirea fiecărui euro. Nu este suficient să obținem bani. Trebuie să știm ce vrem să facem cu ei și să putem demonstra că investițiile și-au atins scopul.

 

Până la urmă, cetățeanul nu ar trebui să fie nevoit să descifreze jargonul european pentru a înțelege dacă lucrurile merg bine. Ar trebui să vadă rezultatele. Un drum mai sigur. Un spital în care primește îngrijire la timp. O școală în care copiii au condiții mai bune. Un loc de muncă decent. O administrație care rezolvă probleme, nu le multiplică.

Acesta este testul adevărat al bugetului european. Nu câte miliarde anunțăm și nici câte pagini au strategiile, ci ce se schimbă în viața oamenilor.

 

La Bruxelles se negociază priorități și sume. În România, rezultatul trebuie să se vadă acasă. Iar între cele două nu ar trebui să existe o distanță atât de mare.

 

Dan LUCA / Bruxelles

European Education in the Context of Economic Competitiveness

While the European Union focuses on competitiveness, strategic autonomy, and catching up with the United States and China, education is still treated more as a social obligation than as an economic investment.

 

I have followed the evolution of European education since the 1990s, when academic mobility and cooperation between universities began to take on a new dimension. In March 1999, as Vice-President of the Association des États Généraux des Étudiants de l'Europe (AEGEE-Europe), I organised a debate at the European Parliament in Brussels entitled “Education for the Year 2020”. It was a period of tangible change, with a direct impact on university systems and students’ academic journeys.

 

The Bologna Declaration, signed in 1999, laid the foundations for the European Higher Education Area, making degrees more comparable and facilitating academic mobility. At the same time, the Erasmus programme, launched in 1987 and subsequently expanded through European education programmes, became one of the most visible instruments of European integration.

 

I continued my academic research in this field. My doctoral thesis on European education programmes also examined the limitations of these policies. Access to the programmes remained limited relative to the size of the European population. Formal education was not sufficiently connected to informal and non-formal learning, and a shared European identity was still far from being a reality for everyone.

 

Over the next two to three years, the European Union must answer a fundamental question: how can it preserve its social model without losing the global economic race?

Education is central to this challenge. Europe cannot build a competitive economy if universities lack adequate research funding, graduates leave education without the skills demanded by the labour market, and research findings too often fail to translate into economic value.

 

The links between education, research, and industry must be strengthened. Universities, however, must not become mere suppliers of employees for companies. We need partnerships that encourage the development and testing of new technologies, facilitate the transfer of research results into the economy, and ensure that study programmes evolve alongside changes in productive sectors. At the same time, universities must preserve their independence and their ability to pursue fundamental research and foster critical thinking.

 

I returned to these issues in spring 2024, when I worked with Member of the European Parliament Victor Negrescu in preparing the European agenda for 2024–2029. Together with representatives of AEGEE-Europe, I supported the organisation of a debate at the European Parliament. The event was preceded by a student report assessing the state of European education and identifying the measures needed in the years ahead. The main conclusions are presented in the press release published after the event and in the article written by Victor Negrescu and Kirsten Broekema, then President of AEGEE-Europe.

 

The initiative called for education to play a stronger role in the European political agenda. The fact that education now falls within the responsibilities of an Executive Vice-President of the European Commission is an important political signal. However, the real test will be whether European institutions can translate this commitment into adequately funded programmes and measurable results.

 

Another major challenge is ensuring equal access to academic mobility. Over more than 20 years, I have taught courses at 15 universities across six countries. This experience has shown me that international mobility offers benefits far beyond professional training. It broadens perspectives, builds intercultural understanding, and helps students navigate an increasingly interconnected world. Yet participation still depends too heavily on students’ financial resources and universities’ capacity to organise exchanges.

 

For this reason, I believe it is time to seriously consider the concept of “Double Erasmus”. Over a five-year academic path covering bachelor’s and master’s studies, every student should have the opportunity to participate in two international mobility programmes: one in another EU Member State and a second in a country on another continent. Such an approach would strengthen European identity while giving students a broader global perspective. It would also help prepare the next generation to compete and cooperate internationally.

 

My interest in education policy is also personal. I now have three children studying at university in different fields: computer science, communication, and economics. Their academic journeys reflect the growing diversity of skills required by the next generation. They also reinforce my conviction that universities must combine specialised training with opportunities for international experience, critical thinking, and lifelong learning.

 

Dan Luca / Brussels

Educația europeană în contextul competitivității economice

În timp ce Uniunea Europeană vorbește despre competitivitate, autonomie strategică și recuperarea decalajelor față de Statele Unite și China, educația continuă să fie tratată mai degrabă ca o obligație socială decât ca o investiție economică. Contradicția devine tot mai greu de ignorat: Europa vrea să fie competitivă la nivel global, dar nu investește suficient de ambițios în oamenii care ar trebui să susțină această competitivitate.

 

Urmăresc evoluția educației europene încă din anii ’90, când mobilitățile academice și cooperarea între universități începeau să capete o nouă dimensiune. În martie 1999, în calitate de vicepreședinte al Asociației Studenților Europeni (AEGEE-Europe), organizam în Parlamentul European de la Bruxelles dezbaterea „Educație pentru anul 2020”. Era o perioadă în care se produceau schimbări concrete, cu efecte asupra sistemelor universitare și a parcursului studenților.

 

Declarația de la Bologna, semnată în 1999, a pus bazele Spațiului European al Învățământului Superior, facilitând comparabilitatea diplomelor și mobilitatea academică. În paralel, programul Erasmus, lansat în 1987 și dezvoltat ulterior în cadrul programelor europene de educație, devenea unul dintre cele mai vizibile instrumente ale integrării europene.

 

Mi-am continuat cercetarea academică în această direcție, iar teza mea de doctorat despre educația europeană și programele educaționale comunitare a analizat inclusiv limitele acestor politici. Accesul la programe rămânea restrâns în raport cu populația europeană, educația formală era insuficient conectată la învățarea informală și nonformală, iar identitatea de cetățean european nu era o realitate pentru toți.

 

În următorii doi-trei ani, Uniunea Europeană trebuie să răspundă la o întrebare esențială: cum își poate menține modelul social fără să piardă cursa economică globală? Educația este direct implicată în acest răspuns. Nu poți construi o economie competitivă dacă universitățile nu au resurse pentru cercetare, dacă absolvenții nu dobândesc competențele cerute de piața muncii și dacă rezultatele cercetării rămân prea des în afara circuitului economic.

 

Legătura dintre educație, cercetare și industrie trebuie consolidată, fără ca universitățile să devină simple furnizoare de personal pentru companii. Este nevoie de parteneriate care să permită dezvoltarea și testarea tehnologiilor, transferul rezultatelor cercetării către economie și adaptarea programelor de studiu la schimbările din sectoarele productive. În același timp, universitățile trebuie să-și păstreze rolul de instituții independente, capabile să dezvolte cercetare fundamentală și gândire critică.

 

Problema este că mesajele politice nu sunt suficiente. Sunt necesare finanțări predictibile, mecanisme funcționale de colaborare și obiective care să poată fi evaluate. Dacă Europa dorește să reducă decalajele tehnologice, trebuie să trateze investițiile în educație și cercetare ca parte a politicii sale de competitivitate, nu ca pe un capitol secundar al cheltuielilor publice.

 

Am revenit asupra acestor teme în primăvara anului 2024, când am colaborat cu eurodeputatul Victor Negrescu, în contextul pregătirii agendei europene pentru perioada 2024–2029. Împreună cu reprezentanții AEGEE-Europe, am susținut organizarea unei dezbateri în Parlamentul European, precedată de elaborarea unui raport al studenților privind starea educației europene și măsurile necesare pentru următorii ani.

 

Principalele concluzii sunt prezentate în comunicatul de presă publicat după eveniment și în articolul semnat de Victor Negrescu și Kirsten Broekema, președinta de atunci a AEGEE-Europe. S-a susținut consolidarea rolului educației în agenda politică europeană. Faptul că responsabilitatea pentru educație se află acum la nivelul unui vicepreședinte executiv al Comisiei Europene reprezintă un semnal politic important. Dar adevăratul test va fi capacitatea instituțiilor europene de a transforma această poziționare în programe finanțate și rezultate concrete.

 

O altă problemă majoră este accesul la mobilități academice. Experiența acumulată în ultimii peste 20 de ani, prin susținerea cursurilor în 15 universități din șase țări, mi-a arătat că mobilitatea internațională are efecte care depășesc pregătirea strict profesională. Studenții își dezvoltă competențele lingvistice, învață să lucreze în medii diferite și își extind perspectivele asupra domeniului în care se pregătesc. Totuși, participarea depinde în continuare de resursele financiare și de capacitatea universităților de a organiza schimburi.

 

De aceea, consider că este momentul să discutăm serios despre conceptul de „dublu Erasmus”. Într-un parcurs de cinci ani, corespunzător studiilor de licență și masterat, studenții ar trebui să aibă posibilitatea de a participa la două mobilități internaționale: una într-un alt stat membru al Uniunii Europene și una într-o țară de pe alt continent.

 

Un student român la chimie ar putea studia șase luni în Franța și alte șase luni în Brazilia. Un student la informatică ar putea combina experiența unei universități europene cu aceea a unui centru universitar din Asia. Pentru un student la economie, contactul cu piețe și modele de dezvoltare diferite ar putea completa pregătirea academică într-un mod dificil de obținut exclusiv în sala de curs.

 

Nu este vorba despre impunerea a două mobilități obligatorii pentru fiecare student, indiferent de specializare sau de situația personală. Este vorba despre crearea unui cadru în care această opțiune să devină accesibilă unui număr mult mai mare de tineri. Un asemenea program ar necesita acorduri între universități, recunoașterea creditelor academice și, mai ales, o analiză realistă a costurilor și a surselor de finanțare.

 

Interesul meu pentru aceste politici educaționale este și unul personal. Am acum trei copii studenți, în domenii diferite: informatică, comunicare și economie. Parcursurile lor îmi confirmă cât de variate sunt competențele necesare noilor generații și cât de important este ca universitățile să ofere atât pregătire de specialitate, cât și acces la experiențe internaționale.

 

Dan LUCA / Bruxelles