Țări dispărute, dar vizitate…

M-am gândit să scriu despre câteva țări care astăzi nu mai există în aceeași formă, dar pe care am avut șansa să le vizitez. Nu este un subiect spectaculos pentru toată lumea, dar pentru mine este o colecție interesantă de amintiri și de întâlniri cu istoria.

În 1985 vizitam DDR – Republica Democrată Germană, Germania de Est. Am ajuns chiar la Berlin, bineînțeles doar în partea estică, iar de lângă Poarta Brandenburg priveam luminile Berlinului de Vest. Era o priveliște care părea atunci din altă lume. Eu stãteam însă într-un hotel imens, lângă Turnul Televiziunii, unul dintre simbolurile Berlinului comunist. După reunificarea Germaniei din 1990, am revenit de zeci de ori în această țară. Printre momentele memorabile se numără întâlnirea cu cancelarul german în 2022, dar și meciul Belgia–România de la Köln, din cadrul Campionatului European de fotbal din 2024.

Tot în 1985 am vizitat Cehoslovacia: Praga și Bratislava. În 1993, această țară s-a despărțit pașnic, iar pe hartă au apărut Republica Cehă și Slovacia. Am revenit apoi la Praga în 2019, pentru un turneu de handbal cu echipa copiilor mei, iar Bratislava am vizitat-o în 2010, într-o călătorie de business, când coordonam rețeaua Euractiv din 15 țări europene.

În vara lui 1989 am petrecut trei săptămâni în URSS, mai exact în ceea ce este astăzi Ucraina. Am rămas cu amintiri frumoase din Cernăuți și Kiev. În ultimii ani am vizitat câteva foste republici sovietice devenite state independente: Estonia și Letonia în 2019, apoi Georgia și Armenia în 2024.

Deși era la doi pași, nu am ajuns în Iugoslavia. Am vizitat însă ulterior trei dintre republicile care au rezultat din fosta federație: Slovenia în 1994, Serbia în 2010 și Croația în 2018.

Pentru puțin exotism, am inclus și țări care și-au schimbat regimul sau destinul politic în timpul vieții mele. Am vizitat superba Namibia în 2018, o țară independentă doar din 1990. Vietnamul l-am văzut în 2023, la aproape jumătate de secol după reunificarea din 1975.

Am ajuns și în Egipt în 2006, în perioada lui Hosni Mubarak, cu câțiva ani înainte de Primăvara Arabă care a schimbat cursul istoriei acestei țări.

Israelul l-am vizitat în decembrie 2022, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea conflictului major din regiune.

Am văzut Moscova în 1998, într-o Rusie aflată încă sub conducerea lui Boris Elțîn, într-o perioadă profund diferită de realitățile de astăzi. Negocierile purtate cu echipa lui Mihail Gorbaciov pentru obținerea patronajului acordat Asociației Studenților Europeni (AEGEE) au reprezentat o experiență cu adevărat unică. Am avut atunci ocazia să discutăm direct despre conceptul „Casei Comune Europene”, viziunea care a marcat gândirea fostului lider sovietic privind viitorul continentului.

În toamna aceluiași an, 1998, am participat la Adunarea Generală AEGEE desfășurată la Ankara. Era o Turcie diferită, orientată ferm către apropierea de Uniunea Europeană și animată de perspectiva aderării. Întâlnirea cu președintele Süleyman Demirel mi-a oferit o mai bună înțelegere a aspirațiilor europene ale tinerilor turci și a modului în care aceștia își imaginau viitorul țării lor în familia europeană.

Dan Luca / Bruxelles

Dan LUCA – articol în Ziarul Financiar: “Românii care emancipează țara”

Emanciparea unei țări are nevoie de catalizatori. Sunt românii din Bruxelles unul dintre ei? Răspunsul, în articolul meu publicat astăzi în Ziarul Financiar.

 

----

Recent am redescoperit o informație care m-a pus pe gânduri. Ne amintim cu toții lecțiile de istorie despre România secolului al XIX-lea și despre generația pașoptistă – acea elită care a schimbat destinul țării. Personalități precum Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti sau Vasile Alecsandri au studiat în marile centre universitare europene, vorbeau mai multe limbi străine, cunoșteau cultura occidentală și își construiseră relații solide în mediile politice și intelectuale ale vremii. Întorși acasă, au devenit promotorii modernizării României.

 

Puțini și-au pus însă întrebarea: câți erau, de fapt, acești pașoptiști? Este dificil de identificat o cifră exactă, dar estimările istorice vorbesc despre cel mult o sută de persoane. Un grup restrâns, dar suficient de influent pentru a orienta România către Europa și către modernitate.

 

Pornind de la această observație, putem construi o paralelă peste aproape două secole. Nu cumva românii care lucrează astăzi în Bruxelles-ul european reprezintă o generație contemporană de „emancipatori” ai României? Câți sunt aceștia și ce rol joacă ei în apropierea țării noastre de nucleul decizional european?

 

De aproape 30 de ani urmăresc cu interes evoluția comunității românești din Bruxelles-ul european. Din această preocupare s-a născut și Clubul „România-UE”, înființat oficial în anul 2003.

 

Merită să ne reamintim contextul începutului anilor 2000. România se afla în plin proces de negociere a aderării la Uniunea Europeană, iar comunitatea românilor din Bruxelles era încă foarte restrânsă. Românii nu lucrau încă în instituțiile europene, deoarece țara noastră nu devenise stat membru al Uniunii Europene. În schimb, exista un nucleu de profesioniști activi în reprezentanțe ale mediului de afaceri, organizații europene, firme de consultanță, think tank-uri, organizații internaționale și companii private care urmăreau îndeaproape evoluția politicilor europene. Erau pionierii unei prezențe românești în capitala Europei.

 

În acei ani, întâlnirea unui compatriot devenea aproape un eveniment. Fiecare conversație era o oportunitate de a discuta despre România, despre negocierile de aderare și despre modul în care experiența acumulată la Bruxelles putea contribui la apropierea țării noastre de Uniunea Europeană.

 

Printr-o conjunctură favorabilă, aveam întâlniri frecvente cu domnul Vasile Pușcaș, pe atunci Ministru Delegat la Ministerul Integrării Europene și Negociator-șef al României cu Uniunea Europeană. Îi povesteam că nu sunt singurul român care activează în sectorul privat din Bruxelles-ul european și că există deja o comunitate de profesioniști care ar putea reprezenta o resursă importantă pentru România.

 

Din aceste discuții s-a conturat o idee simplă, dar cu efecte importante: construirea unui prim pod de comunicare între România instituțională și românii care activau în Bruxelles-ul european.

 

Prima întâlnire a avut loc la 23 aprilie 2002 și poate fi considerată prima reuniune formală dintre românii din mediul afacerilor europene de la Bruxelles și reprezentanții Guvernului României. Inițiativa a fost bine primită, iar întâlnirile au continuat ulterior, aproximativ o dată la trei luni.

 

La reuniunea din februarie 2003 au participat doi miniștri – Vasile Pușcaș și Vasile Dâncu –, precum și șeful Misiunii României pe lângă Uniunea Europeană, Lazăr Comănescu. Cred că ne-am strâns atunci în jur de 60 de persoane. În realitate, comunitatea era deja mai numeroasă. În anii anteriori adunasem peste o sută de contacte într-o bază de date care devenise cunoscută neoficial drept „lista lui Dan”.

 

La început nu consideram necesară o structură formală. Comunitatea funcționa firesc, pe baza relațiilor profesionale și personale. Totuși, pe măsură ce interesul creștea, am realizat că succesul inițiativei trebuia organizat. Era nevoie de un instrument care să faciliteze comunicarea, schimbul de informații și consolidarea relațiilor dintre românii din capitala Europei.

 

Astfel, la 4 aprilie 2003, transmiteam primul mesaj oficial prin care anunțam înființarea Clubului „România-UE” Bruxelles.

 

În 2006 am lansat probabil cel mai ambițios proiect al Clubului de până atunci. Pornind de la rezultatele unui sondaj de opinie desfășurat în perioada 12 martie – 22 aprilie 2006 asupra imaginii României în Bruxelles, ne-am propus să identificăm locul pe care România îl ocupa în Europa extinsă și să formulăm direcții concrete pentru consolidarea contribuției țării noastre la proiectul european.

 

Nu anticipasem interesul extraordinar pe care colegii europeni îl vor manifesta pentru această cercetare. Chestionarul a fost completat de un număr impresionant de respondenți, demonstrând că România era deja o țară despre care se vorbea și asupra căreia exista o opinie bine conturată.

 

Rezultatele au fost prezentate oficial la 28 iunie 2006, în Parlamentul European, prin lansarea studiului „Amprenta României” („Footprint Romania”), eveniment care a generat o dezbatere consistentă despre imaginea și rolul României în cadrul Uniunii Europene.

Privind acum în urmă, este evident cât de mult s-a schimbat situația.

 

Astăzi, instituțiile europene reunesc aproximativ 2.000 de cetățeni români. Se poate spune că România și-a ocupat pe deplin „cota de țară”, existând chiar analize recente în presa europeană care vorbesc despre o ușoară suprareprezentare a românilor în administrația comunitară.

 

Mai interesant este însă un alt fenomen.

 

Mulți dintre românii care au intrat în instituțiile europene pe poziții de debutanți în 2007 au crescut profesional odată cu instituțiile în care lucrează. După aproape două decenii de experiență, numeroși colegi ocupă astăzi funcții de șefi de unitate, coordonând echipe și gestionând dosare europene de mare complexitate.

 

Avem deja câteva zeci de compatrioți aflați pe poziții de management în executivul european, ceea ce reprezintă o realizare remarcabilă. La nivelul funcțiilor de director suntem încă insuficient reprezentați, însă este foarte probabil ca această diferență să fie recuperată în următorii ani. Evoluția profesională este firească și depinde, în mare măsură, de timp și de acumularea experienței.

 

Important este să înțelegem că România dispune astăzi de o resursă umană de excepție, iar provocarea este să știm cum să valorificăm această expertiză.

 

Un rol esențial îl joacă, desigur, Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană, adevărata proiecție a Guvernului României la Bruxelles. După experiența exercitării Președinției Consiliului Uniunii Europene, instituția și-a consolidat capacitatea administrativă și funcționează astăzi ca o veritabilă curea de transmisie între administrația românească și sistemul instituțional european.

 

Provocările României nu se află însă la Bruxelles, ci mai degrabă la București. Capacitatea administrativă a ministerelor de linie de a lucra eficient cu instituțiile europene rămâne insuficient dezvoltată, iar aceasta este o temă care merită o analiză separată.

 

Există însă o altă categorie de profesioniști, mult mai puțin vizibilă în spațiul public, dar extrem de valoroasă pentru România.

 

Sute de români lucrează astăzi în Bruxelles reprezentând interesele marilor companii multinaționale, ale asociațiilor europene sectoriale, ale organizațiilor societății civile și ale firmelor de consultanță specializate în public affairs, comunicare și managementul proiectelor europene.

 

Este suficient să privim lista angajatorilor pentru a înțelege nivelul de expertiză atins. Românii ocupă poziții importante în companii precum Shell, Novartis, ExxonMobil, E.ON, Google, General Electric, Lego, Bristol Myers Squibb, PPC, Siemens sau Eli Lilly. Această prezență demonstrează că specialiștii români au devenit competitivi într-una dintre cele mai sofisticate piețe profesionale din lume, acolo unde competența tehnică, capacitatea de negociere și înțelegerea mecanismelor europene reprezintă condiții obligatorii.

 

Dacă adunăm funcționarii europeni, diplomații, experții din organizațiile europene, reprezentanții companiilor și consultanții specializați în afaceri europene, putem estima că aproximativ 2.500 de români lucrează astăzi în Bruxelles-ul european.

 

Privită în ansamblu, această comunitate reprezintă probabil cea mai concentrată resursă de expertiză europeană pe care România a avut-o vreodată în afara granițelor sale.

Poate că nu vorbim despre o generație de revoluționari, așa cum au fost pașoptiștii. Contextul istoric este diferit, iar provocările sunt altele. Dar, asemenea lor, acești români au acumulat experiență în centrul deciziei europene, au construit rețele profesionale solide și înțeleg mecanismele prin care se modelează viitorul continentului.

 

Istoria ne arată că uneori câteva zeci sau câteva sute de oameni bine pregătiți pot schimba direcția unei țări. Astăzi nu mai vorbim despre o sută de oameni, ci despre aproximativ 2.500 de profesioniști români aflați în inima Europei.

 

Materialul de față nu își propune să ofere concluzii definitive și nici să formuleze politici publice. El reprezintă, înainte de toate, o fotografie a unei evoluții remarcabile. O imagine a drumului parcurs de comunitatea românilor din Bruxelles-ul european, în pragul aniversării a 20 de ani de la aderarea României la Uniunea Europeană.

 

Este util să înțelegem de unde am plecat. Numai astfel vom putea aprecia unde am ajuns și, mai ales, cum putem valorifica în viitor această extraordinară resursă umană pe care România a construit-o în centrul Europei.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Contribuție la un articol publicat de Ziarul Financiar: “Modelul social european la testul competitivității industriale”

Alături de Simona Stănescu (Institutul de Cercetare a Calității Vieții), am analizat conceptul de „competitivitate socială”, o abordare integrată a relației dintre Europa socială și competitivitatea industrială. Articolul nostru a fost publicat astăzi în Ziarul Financiar.

 

----
Sistemul social european este una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Deși nu are o definiție oficială unică și nu reproduce un model național al statului bunăstării, acesta se bazează pe principii comune. Creșterea economică este însoțită de redistribuire, protecție socială și acces universal la servicii publice esențiale. Îmbinarea economiei de piață cu solidaritatea socială diferențiază Europa și susține coeziunea socială și calitatea vieții.

 

Acest sistem s-a consolidat după al Doilea Război Mondial. Creșterea economică și industrializarea au permis dezvoltarea educației, sănătății și protecției sociale. Dezvoltarea economică și progresul social au evoluat împreună. Astăzi, rolul statului bunăstării se reduce treptat, iar responsabilitatea individuală capătă o pondere tot mai mare.

 

Funcționarea sistemului este influențată de arhitectura Uniunii Europene. Piața unică și moneda euro au aprofundat integrarea economică. În schimb, competențele fiscale și sociale rămân în mare parte la nivel național. Din acest motiv, statele membre finanțează propriile sisteme de protecție socială. Rezultatul este existența unor diferențe importante între serviciile publice și capacitatea de răspuns la crize.

 

Această descentralizare instituțională constituie una dintre principalele surse de tensiune ale proiectului european. Piața este integrată la nivel continental, însă resursele fiscale și mecanismele de redistribuire rămân predominant naționale. În perioade de stabilitate economică, această arhitectură poate funcționa relativ eficient. În schimb, în contextul unor crize majore, lipsa unei capacități fiscale comune limitează considerabil posibilitatea unei reacții rapide și uniforme la nivel european.

 

Modelul social european a fost construit într-o perioadă în care Europa ocupa o poziție dominantă în economia globală, beneficiind de avantaje competitive semnificative în industrie, tehnologie și comerț internațional. Astăzi, acest context s-a modificat profund. Globalizarea, migrația, digitalizarea și redistribuirea centrelor de producție către Asia au redus avantajele comparative tradiționale ale economiei europene. În același timp, competiția tehnologică s-a intensificat, iar investițiile necesare pentru menținerea competitivității au devenit considerabil mai mari.

 

Presiunile externe exercitate asupra economiei europene provin atât din partea Statelor Unite ale Americii, cât și din partea marilor economii asiatice. Aceste evoluții se reflectă inclusiv în domeniul sănătății. Dezbaterile curente privind prețul medicamentelor inovatoare, finanțarea cercetării biomedicale, autonomia strategică în producția farmaceutică sau accesul la terapii avansate devin tot mai complexe. Europa se străduiește să mențină accesibilitatea universală a serviciilor medicale, însă costurile asociate inovării cresc într-un ritm superior capacității tradiționale de finanțare a sistemelor publice. În paralel, politicile climatice și tranziția energetică generează la rândul lor costuri suplimentare pentru industrie, accentuând preocupările privind competitivitatea economică.

 

Discuțiile privind aprofundarea pieței interne, dezvoltarea Uniunii Piețelor de Capital, consolidarea politicii industriale europene și armonizarea unor politici fiscale sau sectoriale reprezintă răspunsuri logice la aceste provocări. Totuși, implementarea lor este dificilă din punct de vedere politic, întrucât presupune transferuri suplimentare de competențe către nivelul european și compromisuri între interese economice naționale adesea divergente. Echilibrul dintre suveranitatea statelor membre și eficiența decizională europeană rămâne una dintre cele mai sensibile teme ale procesului de integrare.

 

Experiența ultimelor două decenii arată că Uniunea Europeană tinde să avanseze instituțional în perioade de criză. Criza financiară globală din 2008 a determinat consolidarea guvernanței economice și a mecanismelor de supraveghere bancară. Pandemia de COVID-19 a condus la crearea unor instrumente fiscale comune fără precedent și la lansarea programului de redresare finanțat prin împrumut comun. Nu în ultimul rând, criza de securitate declanșată în 2022 a accelerat cooperarea în domeniul energiei, apărării și al autonomiei strategice. Aceste exemple sugerează că integrarea europeană este adesea impulsionată de necesitatea gestionării unor șocuri externe majore.

 

Cu toate acestea, fiecare dintre aceste crize readuce în prim-plan aceeași întrebare fundamentală: cum poate Europa să își păstreze nivelul ridicat de protecție socială fără a compromite competitivitatea economiei care îl finanțează? Răspunsul nu poate consta exclusiv în reducerea cheltuielilor sociale, dar nici în ignorarea limitelor economice ale finanțării acestora. Este necesară o schimbare de paradigmă, în care politicile sociale și cele economice să fie concepute ca elemente complementare ale aceleiași strategii de dezvoltare durabilă.

 

Conceptul de competitivitate socială câștigă tot mai mult teren în dezbaterea europeană. Acesta pornește de la ideea că investițiile în educație, sănătate, protecție socială și cercetare nu sunt simple cheltuieli, ci investiții în capitalul uman și în reziliența economiei. În această logică, performanța economică nu mai este evaluată doar prin costul forței de muncă sau nivelul taxării, ci și prin capacitatea unei societăți de a inova, de a menține coeziunea socială și de a se adapta la schimbările economice și tehnologice.

 

Din această perspectivă, competitivitatea și protecția socială nu se exclud, ci se susțin reciproc. Menținerea standardelor sociale europene depinde de o economie capabilă să genereze productivitate, inovare și creștere. Fără această bază economică, sistemele de protecție socială riscă o erodare lentă, determinată de diminuarea resurselor necesare finanțării lor.

 

Dan Luca este expert în afaceri europene și comunicare strategică, desfășurându-și activitatea la Bruxelles încă din 1997. Este autorul cărții Mapping the Influencers in EU Policies, publicată de Palgrave Macmillan în 2020.

 

Simona Stănescu este cercetător științific I la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), Academia Română, specializată în politici sociale, statul bunăstării, demografie, economie socială și dezvoltarea serviciilor sociale.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Haide U(E)!”

Pentru astãzi, un editorial-manifest!

 

----

 

La Cluj, „U” e echipa favorită. În Europa, „UE” a devenit structura favorită. Nu chiar cu fulare ridicate spre Bruxelles și nici cu scandări federaliste prin piețe, ci mai degrabă cu acel tip de atașament calm pe care îl ai față de un club în care ai intrat greu și din care nu mai vrei să fii dat afară. O analogie poate forțată, desigur, fără să-i deranjăm pe suporterii CFR-iști și fără să ne transformăm în fanatici europeni. Mai ales că, spre deosebire de „U”, UE nu are stadion, galerie și nici echipă de fotbal.

 

Are însă altceva: o socoteală de fațadă care, oricât ar părea contabilicească, spune multe. România contribuie cu aproximativ 5% și primește însã cam 15% din bugetul naţional de la cel european. Poduri, autostrăzi, școli renovate, agricultură, burse, digitalizare. Sigur, cifrele sunt utile când vrem să ne bombăm pieptul patriotic prin talk-show-uri. Dar adevărata miză nu stă doar în bani. Stă în interconectivități și interdependențe. În faptul că milioane de români lucrează, studiază sau trăiesc în spațiul european fără să mai simtă granița ca pe un zid. În faptul că pașaportul românesc nu mai vine cu acea umbră de suspiciune de altădată.

 

Acceptarea într-un club contează uneori mai mult decât cotizația. Iar românii plecați prin Europa pot confirma cel mai bine emoția aceasta discretă: să nu mai fii „de la periferie”.

Desigur, există și părți defavorabile sau percepute ca nedrepte. Reguli care ne irită, decizii luate departe, standarde care par gândite pentru economii mai puternice. Există și glumițe: că Bruxelles-ul ne spune cât de curbat trebuie să fie castravetele sau ce bec să folosim în baie. Folclor continental. Uneori sănătos, alteori doar zgomot.

 

Dar lumea se schimbă, iar servituțile timpului obligă statele să aleagă rapid între nostalgie și adaptare. Discuția despre 5% pentru apărare nu mai pare SF contabilicesc. Fie că banii merg spre NATO, spre armata națională sau, cel mai probabil, spre o apărare europeană coordonată, realitatea e că securitatea costă. La fel și economia coordonată. Bugetul european, moneda euro, politicile comune — toate mută greutatea dinspre orgolii naționale spre „imaginea de ansamblu”. Căci, fără competitivitate industrială, riscăm un colaps al societății europene.

 

Și poate că, într-o zi, vom vorbi firesc despre 3% pentru locuințe, așa cum vorbim despre sănătate sau educație. Poate că aproape un sfert din bugetele naționale va merge spre apărare comună și economie coordonată. Va părea mult? Va garanta succesul? Nimeni nu știe.

 

Dar să nu uităm ceva esențial: UE nu este „ei”. UE suntem noi. Cu bune, cu ironii, cu emoții și cu eterna nevoie de a simți că jucăm, totuși, în prima ligă. Cu o apărare bună și un atac competitiv.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãcia: “Meso”

Tot mai prezent, conceptul de Meso redefinește spațiul dintre Micro și Macro. Despre implicațiile lui pentru viața noastră, astãzi, în editorial.

------
Meso este spațiul dintre micro și macro. Dintre viața personală și marile transformări ale lumii. Dintre firul ierbii și titlurile de breaking news. Este nivelul la care schimbările mari capătă efecte concrete și devin vizibile în realitatea de zi cu zi.

Trăim micro și consumăm macro. Asta pare să fie formula epocii noastre. Viața reală se întâmplă aproape: oameni, muncă, relații, obiceiuri, ritmuri zilnice. În același timp, atenția ne este capturată permanent de macro: războaie, alegeri, crize, AI, piețe, panică globală, sfârșituri de lume anunțate săptămânal.

Totul e mare. Totul e urgent. Totul pare decisiv. Dar între aceste două niveluri există meso. Locul unde vezi cum o tehnologie schimbă o profesie. Cum un oraș începe să funcționeze diferit. Cum se modifică reflexele unei generații. Cum oamenii comunică, lucrează și gândesc altfel fără să observe imediat schimbarea. Acolo se vede realitatea.

Macro-ul produce zgomot. Micro-ul produce emoție. Meso-ul produce consecințe.
Problema este că meso nu are spectacol. Nu poate fi transformat ușor în scandal de studio. Nu generează suficientă adrenalină pentru ciclul continuu de breaking news. Și atunci apare exploatarea derizoriului: conflict permanent, indignare livrată industrial, senzația că trăim într-o urgență continuă.

Viața devine entertainment nonstop.

În România, fenomenul e dus la extrem. Se consumă știri compulsiv și se înțeleg tot mai puțin mecanismele reale ale schimbării. Unii aleg detoxul total: „nu mă mai uit la știri”. Alții rămân conectați permanent la fluxul informațional. Probabil ambele extreme ratează ceva esențial.

Nu lipsa informației e problema. Ci lipsa unei lentile corecte. Iar lentila meso devine tot mai utilă într-o lume accelerată.

AI-ul este exemplul perfect. Discuția publică sare direct la extreme: „va distruge joburi” sau „va salva lumea”. În realitate, schimbarea se produce meso. În organizații care încearcă să automatizeze procese pe care nici ele nu le înțeleg complet. Nu poți construi automatisme bune fără să cunoști profund problema. Cei implicați cu adevărat în munca reală devin esențiali.

Adevăratele transformări nu se văd nici în abstract, nici în spectacolul televizat. Se văd în meso.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Povestea nevăzută din spatele Erasmus

Mă bucur foarte mult că Erasmus rămâne unul dintre cele mai apreciate branduri europene. Campania dedicată celor 39 de ani ai programului este binevenită și inspirată. Totuși, puțini cunosc eforturile de lobby și negocierile care au stat la baza alocării bugetului și a lansării acestui program emblematic. Cu câțiva ani în urmă, am publicat un articol pe această temă, iar astăzi îl republic, deoarece subiectul rămâne la fel de actual și relevant.

-----

 

În periaoda 1997-1999 am avut marea plăcere să fiu omul de PR al Asociaţiei Studenţilor Europeni (AEGEE) la Bruxelles. Timp de doi ani am încercut să pun în valoare tot ceea ce învăţasem la Cluj şi în România despre relaţiile cu presa, comunicare şi impact mediatic. Totul într-o capitală comunitară care îşi căuta şi atunci identitatea europeană.

Nu doar presa a fost importantă în activitatea noastră, relaţionarea cu Comisia Europeană, şi în special cu DG XXII, actuala Direcţie Generală Educaţie şi Cultură a Comisiei Europene, fiind top pe agendă.

Nu mă voi referi la rezultatele acelei perioade, dar voi prezenta un lobby de ONG, cu un impact imens pentru milioane de tineri. AEGEE-Europe a avut o contribuţie esenţială la lansarea programului Erasmus în anii ’80. Lobby-ul efectuat în perioada 1986-87, prin presă, dar şi printr-o serie de întâlniri cu şefii de stat din ţările UE (W.MARTENS în Belgia, R. LUBBERS în Olanda şi desigur F. MITTERRAND în Franţa) au reuşit să ţină Erasmus pe agenda Consiliului de Miniştri, în ciuda a două refuzuri venite din Franţa, Germania şi Marea Britanie.

În cartea "Urgenţele euro-cetăţenilor", Franck Biancheri, preşedintele AEGEE-Europe din acea perioadă, descrie dificultăţile în procesul de decizie comună şi istoria complicatei adoptări a programului Erasmus, primul program global care se adresează exclusiv tinerilor.

"În 1986 Comisia Europeană a început prin a explica (n.a. Comitetul Director al Asociaţiei Studenţilor Europeni – AEGEE-Europe – din acea perioadă) cine bloca programul Erasmus şi de ce. Pentru cei care erau dovada vie că mii de studenţi au dorit să studieze în Europa, a fost într-adevăr absurd ca un astfel de program să nu fie adoptat. Faptul că schimburile universitare din ţările europene au fost, în principal, concretizate cu Statele Unite părea în contradicţie totală cu obiectivele Comunităţii  Europene şi, în special, cu recentul Obiectiv ‘92. Opoziţia, desigur, a fost legată de probleme bugetare: trei state membre – Franţa, Germania şi Marea Britanie – au refuzat să deblocheze fondurile necesare. La acea vreme erau dificultăţi în a înţelege cum o decizie luată în timpul Summit-ului European putea fi blocată de unele din statele participante".

În fond, motivul adevărat al acestei opoziţii iniţiale faţă de programul Erasmus nu a fost chiar de natură bugetară. Administraţiile naţionale nu au vrut să vadă Europa abuzând de ceea ce ei considerau a fi proprietatea lor particulară: educaţia. Iar problema bugetului a permis ca motivele inadmisibile şi naţionaliste să fie ascunse în mod diplomatic. "Din ce a spus Comisia, Franţa a deţinut o poziţie cheie întrucât Germania şi Marea Britanie declaraseră deja că vor urma exemplu Franţei în cazul în care aceasta deblochează situaţia".

Astfel în noiembrie 1986 doamna Gendreau-Massaloux (Consiliera Preşedintelui Franţei) a încercat să faciliteze o întâlnire a studenţilor europeni cu Preşedintele Mitterand. În locul unei întâlniri, ea a propus ceva extraordinar: ca pentru a 30-a aniversare a creării Comunităţii Europene întreaga delegaţie de studenţi să ia masa cu Preşedintele. Atragerea atenţiei unui Şef de Stat asupra unei probleme care nu este urgenţă nu este o sarcină tocmai facilă. Consilierii lui au fost conştienţi de acest fapt şi s-au decis ca reprezentanţii AEGEE să fie invitaţi să servească prânzul în 18 martie 1987.

În acelaşi timp, cu un curaj rar întâlnit în Comisie, comisarul european Manuel Marin a hotărât să retragă propunerea Erasmus, datele pe care a fost bazată decizia fiind ofertele ridicole de finanţare făcute de către Consiliu. Această situaţie a mărit presiunea asupra celor trei state membre implicate. "Singurul şi unicul nostru obiectiv a fost atenţionarea  Preşedintelui Franţei că Erasmus nu fusese adoptat şi că s-ar putea să nici nu fie vreodată, deci trebuie să intervină public ca să demareze lucrurile. La început Preşedintele nu ne-a ascultat deloc şi a folosit observaţiile noastre ca să ne dea lecţii despre construcţia Europei. Nu aveam altă cale decât să riscăm totul dacă vroiam să progreseze cauza noastră. Şi asta am şi făcut aproape la mijlocul mesei când i-am spus preşedintelui că, aparent, el nu a înţeles ce i se spusese, că el credea despre Erasmus că mergea înainte când, în fond, nu asta a fost situaţia. S-a aşternut o linişte apăsătoare. Din fericire, Preşedintele s-a consultat cu doamna Guigou, care a confirmat că Erasmus era blocat cu adevărat şi că ar fi riscat să rămână în felul acesta „pe timp nelimitat” dacă nu s-ar fi făcut o presiune politică semnificativă. De la acel punct încolo, atitudinea Preşedintelui faţă de noi s-a schimbat radical şi s-a înfiripat o adevărată conversaţie constructivă pentru restul timpului".

În cadrul unui interviu de televiziune din următoarea zi, preşedintele Mitterand a anunţat că, "drept rezultat al unei întâlniri cu studenţii europeni, a devenit militant convins pentru susţinerea programului Erasmus şi a considerat inacceptabil ca puţinele milioane de ECU pentru acest program să nu fie găsite când mii de milioane au fost cheltuite pentru alte domenii cum ar fi de exemplu agricultură". Câteva săptămâni mai târziu Consiliul de Miniştri (Educaţie) a adoptat Erasmus.

În memoriile sale, Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene între 1985 şi 1994, referindu-se la perioada adoptării programului Erasmus menţiona: "Mi-am îndreptat atenţia şi asupra studenţilor. Dacă aceşti studenţi sunt chemaţi pentru a circula în Europa şi a se întâlni, vom crea acolo un spirit european. Fără a uita însă profitul personal care este experinţa într-o altă ţară şi într-o altă universitate. Câteva ţări au fost reticente din raţiuni de principii – antieuropenii – sau din cauze financiare. În acord cu doamna Thatcher, am prezentat un nou text la Consiliul European de la Londra, din decembrie 1986, pentru adoptare, Şefilor de Stat, care l-au aprobat. Acest program l-am numit Erasmus şi s-a dezvoltat de o manieră impresionantă, perminţând miilor de studenţi să studieze într-o altă ţară".

Evenimentele prilejuite de lansarea programului Erasmus evidenţiază importanţa implicării organizaţiilor non-guvernamentale în acţiunile care au relevanţă pentru grupul de interese pe care îl reprezintă. În acest caz, studenţii europeni au reuşit demararea practică a programului Erasmus. Rolul ONG-urilor nu se opreşte însă doar la o deblocare şi un eventual ajutor în implementarea unor programe europene. Se vorbeşte tot mai mult de politici europene ancorate în realitate. Comisia Europeană, organul european autorizat în a da tonul iniţiativelor europene, a evoluat, transformându-se din "policy-making" în "policy-taking". Implicarea în dezbateri reale şi redactarea propunerilor concrete este direcţia în care o societate responsabilă trebuie să se îndrepte.

 

(articol publicat în 2 noiembrie 2011, în PR-Romania)

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

 

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Ultima Carte?”

Care este valoarea socială și personală a unei cărți? Despre acest subiect este editorialul meu de astăzi

---
La viața mea am publicat și eu câteva cărți. În 2003 a apărut prima, la editura clujeană Dacia, iar ultima, cel puțin până acum, în 2020, la editura britanică Palgrave.

Scopul acestui editorial nu este însă să vorbesc despre trecutul meu editorial, ci despre viitor. Să fiu sincer, acum vreo doi-trei ani se mai adunaseră idei și materiale pentru o altă carte, dar eram prins în alte proiecte și am renunțat.

Acum însă a intervenit o altă problemă, una societală, dacă pot spune așa. Mai merită să scrii o carte? Nu vorbesc despre partea materială, pentru că pasiunea mea pentru scris nu a fost niciodată dictată de rațiuni economice. Este mai degrabă întrebarea firească a celor care creează conținut: mai există public interesat?

Tranziția de la print la digital este deja cunoscută. Am lucrat 25 de ani într-o media aproape exclusiv online și am văzut această transformare pas cu pas. La început, printul era încă parte a soluției, una dintre opțiuni. Astăzi pare segmentul aflat într-o continuă descompunere.

Când te apuci să scrii o carte nouă, inevitabil te gândești și la viitor. Un astfel de proiect cere timp: douăsprezece luni, poate chiar optsprezece până la apariție. Desigur, conținutul poate exista doar ca ebook. Este și asta o variantă. Dar parcă rămâne senzația unui proiect neterminat.

Cum poți face lansarea unei cărți neimprimate? Online, desigur, cum s-a întâmplat în anii negri ai pandemiei. Dar să fim serioși, greu să motiveze un autor.

Și totuși, lumea continuă să citească, să se intereseze, poate chiar mai mult decât în secolul trecut. Internetul și globalizarea au adus universul în palma fiecăruia.

Numai că prea puțini — și aici nu mă refer doar la generațiile tinere — mai citesc o carte tipărită. Nici la plajă, nici în avion, nici într-un weekend ploios. Iar la serviciu, să fim serioși, goana zilnică ne ține în fața laptopului, unde totul este rapid și fragmentat.

Când ați primit ultima invitație la o lansare de carte? Care era subiectul, cine era autorul? Câte exemplare s-au tipărit și câte s-au vândut? Sau, privind spre viitor, câte se vor mai vinde?

Sunt gânduri reale care îmi încolțesc tot mai des în minte. A publica sau nu o altă carte?

 

Dan LUCA /Bruxelles