Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Ziduri”

Despre zidurile politice în editorialul meu de astãzi din Fãclia.

 

----
Prin întreaga sa istorie, Berlinul a cunoscut numeroase ziduri – fie ele fizice sau simbolice – care au fost construite și apoi demolate pe măsură ce ideologiile și politica mondială s-au schimbat. Zidul Berlinului rămâne cel mai cunoscut și evocator exemplu de „zid politic” în acest sens. Căderea Zidului din 1989 a simbolizat sfârșitul Războiului Rece și începutul unui proces de reunificare a Germaniei și, treptat, procedura s-a extins la nivelul Europei. Da, au trecut 35 ani de atunci...

Zidurile politice au dovedit că pot aduce stabilitate temporară, dar nu și soluții pe termen lung la problemele complexe dintre națiuni sau grupuri. Utopia unei lumi perfecte, a păcii și fraternității, mai are de parcurs însă multe și anevoioase etape. Ziduri politice întâlnim pe toate continentele, unele fiind parcă acolo pentru a rămâne pe temen lung. 

 

Zidul de pe granița dintre SUA și Mexic este notoriu. Acest zid are scopul de a controla imigrația ilegală și traficul de droguri de la sud la nord. Construcția sa a fost inițiată la sfârșitul secolului al XX-lea și a continuat în diverse etape, sub diferiți președinți. Zidul de Separare din Israel, cunoscut și ca „Bariera de Securitate”, a fost construit de Israel de-a lungul Cisiordaniei pentru a preveni atacurile teroriste. Zona Demilitarizată Coreeană, o zonă tampon între Coreea de Nord și Coreea de Sud, creată la finalul Războiului Coreean în 1953. Chiar dacă nu este un zid fizic pe toată lungimea sa, este puternic fortificată și simbolizează diviziunea ideologică și politică din peninsula coreeană. Zidul de pe granița dintre India și Pakistan a fost construit pentru a separă cele două state și a limita infiltrările în regiunea Kashmir, o zonă disputată.

Trăim vremuri în care zidurile apar în viața noastră într-o formă sau altă. Construim ziduri fără să ne dăm seama, iar impactul lor este enorm, mai mare decât ne imaginăm. Am luptat să dărâmăm zidul Berlinului și să ajungem ca țară și popor în Uniunea Europeană, iar acum e rândul nostru să nu fim indiferenți la alții care construiesc ziduri. Merităm să avem o Europa fără ziduri, fie ele fizice sau psihologice. Meritã sã construim o viaţã farã ziduri!

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – articol în Republica: “Partidul European Român”

Despre proiectul european al României în contribuția mea din Republica.

--

Trăim într-adevăr vremuri cu situații politice șocante, atât la nivel local, cât și global. Faptul că fiecare dintre noi are o opinie reflectă frumusețea diversității umane, dar și provocarea de a coexista într-o lume plină de idei diferite. 

Când totul părea că se așează perfect pentru România, au venit de nicăieri aceste alegeri prezidențiale. S-a schimbat mult! Discutăm acum, parcă mai real ca niciodată, despre apartenența la NATO sau Uniunea Europeană, deși suntem în aceste structuri de aproximativ 20 de ani.

De unde această polarizare societală românească? Ne-am trezit dintr-un vis frumos? Sau dintr-un coșmar, în opinia altora? Normal, există foarte multă "expertiză" în spațiul public, revărsată din toate părțile, mai mult ca niciodată. Lipsesc însă analizele complete, în care e nevoie să luăm în considerare toate semnalele, nu doar cele care ne avantajează teoria. Situația din România e influnţatã de factori și dezvoltări societale pe care omitem să le numim, de frica autoimpusă de a nu ieși din limitele discursului oficial, de multe ori pentru a nu deranja. Nu e nici o problemã cu liberatea de exprimare, e vorba despre autocontrol și confort.

Prezint câteva exemple, evidente în opinia mea. La nivel global există o erodare constantã a liderilor, cu precădere a celor aleși democratici. E paradoxal, dar toate interfețele numite simbolic acum "comunicare" crează o zonã de notorietate relativă, dificil de înțeles de cei mulți. În prezent, cu toate sursele de informare şi canalele de comunicare, nu poți să îți dai seama despre o personalitate politică ce fel de om este și cum se raportează el sau ea la subiectele contemporane importante. Această ambiguitate rezultă printr-o abordare simplificată, de respingere, sau chiar de blamare, a respectivului personaj politic.

Tot la nivel societal avem o mare problemã de polarizare inter-generațională, din nou fără să o recunoaștem deschis. Tinerii sunt blamați și acuzați chiar de superficialitate. Devine deja stereotip să zici că ei nu sunt interesați de cultură (apropo, care mai este definiția culturii?), că ei nu au nici un viitor. Iar atunci, în stilul pedagogilor de școală veche, le dăm lecții de istorie şi moralã pentru a se trezi la realitate. Miraje! Nu trebuie să citești tratate de psihologie să îți dai seama că această abordare duce la ruptură.

La nivel european e și mai sofisticată abordarea. Proiectul integrării europene, numit acum Uniunea Europeană, a apărut din necesitatea de a nu ne mai mãcelãri între noi, ca națiuni, pe continentul european. Partea bună, chiar foarte bună, este că ne-a ieșit bine proiectul. Cu un pic de suport american, cu o atenție asupra democratizării și prosperității economice, am avansat frumos de vreo 75 de ani. Dar totuși, nici măcar Premiul Nobel pentru Pace atribuit în anul 2012 Uniunii Europene nu convinge toți cetățenii. Spun cetățeni fiindcă aceștia te judecă, e dreptul lor. Aici apare, zic eu, o primã falie europeană, recunoscută de clasici și confirmată de fapte. Construcția europeană a fost și continuă să fie un proiect al elitelor, chiar dacă au fost încercări disperate de a conecta mişcarea la cetățeni. Să nu mă înțelegeți greșit, construcția europeană a fost făcută pas cu pas, iar sistemele democratice construite au însoțit parcursul, dar unii au fost și continuă să fie reticenți. Ne place sau nu să recunoaștem însă, avem prin Uniunea Europeană cea mai avansată structurã super-statală democratică din lume. Desigur, e complexă și birocratizată, poate prea complexă și cu siguranţã prea birocratizată...

Mă voi referi și la un subiect pe care l-am abordat constant de 25 de ani. România nu a înțeles ce înseamnă diaspora. Abordările cu bocancii continuă să fie pline de stereotipuri ieftine, care nu aduc valoarea adăugată. A diviza, a marginaliza, a da mesaje de sus în jos, nu servește la nimic. Susțin teza lansatã la începutul anilor 2000, care prezintă o Românie completã, o țară cu 25 de milioane de locuitori. Unii dintre aceștia, mulți desigur, au ales să își desfășoare o periaodã a vieții în afara teritoriului românesc. De aici trebuie să pleace totul, apelând la toate avantajele unei piețe globale în care România este integratã acum!

La nivel de Uniunea Europeană, anul 2024 s-a transformat dintr-un an electoral într-un an de criză. Nu o recunoaștem deschis, din nou. A fost anul în care s-au conturat două tabere vizibile și aproape echilibrate, pro-europenii și suveraniştii. E aproape un miracol că s-a reușit formarea unei majorități în Parlamentul European care a validat Guvernul European, unul pro-european. Atenţie însã, de data aceasta – o premierã - și cu suveranişti în echipa celor 27 de comisari europeni.

 

Bătălia între cele două tabere continuã la nivel european, dar s-a proiectat concomitent și pe sistemul românesc. A venit de nicăieri şi neanunţatã, sub forma unor rezultate banale la niște alegeri naționale, nici măcar cele europene. Realitatea este că această situație este acum noul normal, nu ceva efemer. Din nou, nu ne place să o zicem, dar aceasta este realitatea. Proiectul european are adepții săi, dar și dușmani, unii chiar declarați. Parcursul european al României nu este o luptã câștigată, ci este una permanentă. Sper din tot sufletul să fim la înălțimea timpurilor pe care le trăim. Cred într-o Românie europeană, dar e nevoie să o apărăm! Cu orice preț!

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Faclia: “Guvernarea europeanã”

Despre compexa matrice de a guverna în Uniunea Europeanã în editorialul meu de astãzi din Fãclia.

 

--
Actualul mecanism de guvernare europeană este tot mai complex, iar tendințele prezente trezesc întrebări serioase asupra viitoarelor dezvoltări. Ultimii 25 de ani au adus schimbări semnificative pe echişierul politic, cu influențe puternice asupra guvernării europene. La nivelul țărilor membre ale UE, avem tot mai prezente formațiunile de extremă dreapta, cu aleși în parlamentele naționale, iar în unele cazuri chiar făcând parte din coalițiile de guvernare. Multe dintre aceste partide naționale au devenit notorii și prin mesajele antisistem, mai ales cele împotriva proiectului european. Recent chiar, liderii acestor formațiuni politice au afișat deschis sentimente pro-ruse, în contextul unui război la frontierele uniunii în care UE condamnă vehement invazia din Ucraina.

Un element de luat în considerare este de asemenea erodarea vizibilă a grupurilor politice tradiționale din Parlamentul European. Să ne amintim, de exemplu, de anul 2009. Grupul ECR (Conservatorii și Reformiștii Europeni) din Parlamentul European a fost înființat atunci, după alegerile pentru Parlamentul European din acel an. Acesta a fost creat ca alternativă la cele două mari grupuri tradiționale din Parlamentul European – Grupul Partidului Popular European (PPE) și Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (S&D). Scopul său principal era de a reprezenta o viziune conservatoare mai eurosceptică, sprijinind ideea unei Uniuni Europene reformate, cu mai multă suveranitate pentru statele membre și mai puțină centralizare. Să nu uităm însã că acest grup a fost practic scânteia aprinsă în special de eurodeputatul britanic Nigel Farage pentru Brexit-ul din 2016.

Factual, anul acesta s-au format la nivelul legislativului european o serie de grupuri politice care sunt axate pe o doctrinã antieuropeană. Fidesz, partidul de guvernământ din Ungaria condus de Viktor Orbán, este cunoscut pentru pozițiile sale naționaliste și conservatoare în Uniunea Europeană. În cadrul Parlamentului European, Fidesz a avut o relație complexă și uneori tensionată cu principalele grupuri politice, din cauza politicilor și retoricii sale. În trecutul recent, Fidesz a fost afiliat PPE, dar relațiile s-au deteriorat din cauza acțiunilor considerate de mulți lideri europeni drept iliberale sau incompatibile cu valorile democratice ale Uniunii. Acum Fidesz a coagulat un nou grup, numit ironic "Patrioții Europei", care are în componenţa sa nume grele ale extremei drepte precum Liga (Italia), condusă de Matteo Salvini, sau Adunarea Națională (Franța), partidul lui Marine Le Pen.

Dacă analizăm sistemul european, câteva mențiuni sunt necesare pentru a contextualiza momentul în care ne aflăm. Proiectul european nu este încă finalizat, nu are încă o maturitate și asta îl face foarte vulnerabil atacurilor din interior sau exterior. De exemplu Piața Internă, chiar dacă a împlinit 30 de ani de existențã, este neterminată; zona Euro nu cuprinde toate statele; extinderea UE nu este finalizată la nivelul continentului european; apărare european este în stare incipientă; diplomația european este încă blocată; iar dosarul imigrației este ignorat politic din cauza complexității sale.

Proiectul integrator european funcționează doar dacă există viziune și strategie proactivă. Inerția sistemică nu e suficientă. Să ne amintim idealurile fondatorilor din anii '50 și cum s-au rupt atunci bariere considerate imposibil chiar de discutat. Capacitatea unui sistem de a se guverna e de o importantă vitală. Prin birocratizare îl faci practic neoperaţional.

Dan LUCA / Bruxelles

 

 

Dan LUCA: editorial în Făclia: “O lume minunată”

În editorialul de astăzi semnat în Făclia, câteva considerente despre lumea în care trăim.

 

Trăim într-o lume foarte dinamică, iar evenimentele mondiale ne derutează mai mult ca niciodată. Avem dileme care cu greu ni le puteam imagina acum cinci ani. Spun asta fiindcă parcă de când a început criza pandemică, în 2020, sunt tot mai multe neprevăzute care ne pun pe jar.

Războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu le simțim aproape și e greu de înțeles absolut totul. Eram obișnuiți cu o pace permanentã, chiar dacă unii ne mai amintim de războiul din Balcani din anii '90. Da, și atunci au murit mulți oameni, drame enorme. Conflictul era și atunci la frontiera României, dar parcă eram mai puțini atenți la implozia dureroasă a Iugoslaviei decât la invazia Rusiei din Ucraina.

Vrem stabilitate, dar e greu de înțeles cât depinde de noi sau de geopolitică. Nu mă refer aici doar la război, ci şi la posibile crize care nasc întrebări naturale. Problemele politice din Germania, dar mai ales prognozele economice din cea mai puternică economie a Zonei Euro, ne pun întrebãri fireşti. Vom intra și noi în criză? Iar dacă e criză, ce fel de criză este și cum ne va afecta direct?

Anul acesta am tot ales noii lideri români, europeni sau americani, iar acum avem clar cei responsabili să ne călăuzească destinul. Așteptăm mult de la aceștia, chiar dacă binomul UE-Trump nu entuziasmează cele două maluri ale Atlanticului.

S-a pierdut narativa multilateralismului global, chiar și cea a polarizării în două tabere pare abandonată. E bine că țara noastră a pășit spre Vest, fiind membrã a UE și NATO. Acum, fără răutate desigur, se vor naște alte întrebări. Cum arată viitorul pentru NATO? Va încerca o dezvoltare în segmentul economic, colaborând și mai puternic cu Uniunea Europeană sau va avea parte de o redefinire? E greu a crede că SUA va ieși din această alianțã militară, dar zvonuri erau și la sfârșitul primului mandat de președinte al lui Donald Trump.

Dar care este viitorul UE? Apărarea și prosperitatea sunt prioritățile strategice, cel puțin așa sumtem informați de la Bruxelles. Parlamentul European are însă pentru prima dată o componentă consistentă de eurodeputați antieuropeni. Chiar și unele guverne ale țărilor membre UE parcă vor mai mult rău uniunii decât binele comun.

Nu e cel mai optimist editorial, dar trebuie să mergem mai departe. A zice că înainte era mai bine, nu ajută. A ne plânge de situație, nu e suficient. A analiza însă, realist, unde suntem și ce decizii strategice sunt necesare, e la ordinea zilei. Acum e nevoie de maturitate, acum e nevoie să fim la înălțimea timpurilor pe care le trăim.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – contribuție la o analiză publicată în Ziarul Financiar: „Complexitatea guvernanței europene și retardarea reformării Uniunii Europene”

Împreună cu reputatul prof. Vasile Pușcaș, am realizat o analiză a proiectului european. Cercetarea noastră este acum publicată de către Ziarul Financiar.

 

----

 

Este un lucru comun astăzi să afirmi că lumea în care trăim este tot mai complexă. Iar  Uniunea Europeană este o organizație regională transnațională/interstatală care și-a tot sporit complexitatea instituțională, decizională, politică etc. De aproape un sfert de veac a avut câteva tentative de reformare, pentru eficientizarea deciziilor și sporirea competitivității. A simulat schimbări pentru simplificarea proceselor interne, a promis raționalizarea reglementărilor, apropierea de cetățeni etc., dar a tot amânat o reală reformă și a amplificat birocratizarea, a asistat pasivă la creșterea costurilor administrative ale companiilor ca urmare a suprareglementării. În loc să desfășoare un management al afacerilor europene care să stabilească echilibre la nivelul multiplelor categorii de interdependențe, au fost preferate jocuri de putere interinstituționale, partidiste și între diferite grupuri de interese corporatiste.

 

Anestezierea cetățenilor cărora li se tot promitea un alt viitor al Uniunii Europene s-a făcut prin mecanisme politice complicate și manipulări de “comunicare europeană” neinteligibilă care aduceau drept scuze existența unor crize succesive care, până la urmă, au generat chiar o „criză existențială” pentru proiectul european. Ori, este cunoscut că crizele sunt fenomene repetitive în societățile contemporane, iar cei care le știu gestiona pot chiar să creeze noi oportunități în evoluție. Adică liderii europeni, ai statelor membre și ai administrațiilor regionale și locale sunt cei care au datoria și legitimitatea să dezvolte proiectul european în toate situațiile generate de interdependențele complexe prezente și viitoare (criza energetică din 1973 a generat un „deceniu de euroscleroză” în Comunitatea Europeană, care a fost lăsat în urmă prin selectarea unui leadership valoros, responsabil și determinat, la mijlocul anilor ‘80, în frunte cu Președintele Comisiei Europene - Jacques Delors - ce și-a asumat o reformare structurală a Pieței Interne și a instituțiilor din Bruxelles, favorizând crearea Uniunii Europene).

Referindu-ne la situația prezentă de la Bruxelles, când se fac eforturi de instalare în funcție a noii Comisii Europene, trebuie să constatăm că actualul mecanism de guvernanță europeană este nu numai complex, dar și imprevizibil, uneori complicat, iar manifestările recente din Parlamentul European trezesc întrebări serioase asupra viitoarelor dezvoltări. Începută în 1999, după criza instituțională prilejuitã de demisia Comisiei Santer, actuala corelare a alegerilor pentru Parlamentul European cu validarea echipei de comisari europeni este o procedură întinsă pe aproape șase luni și aceasta în cazul în care nu apar sincope de parcurs.

Ultimul sfert de veac a adus schimbări semnificative pe echişierul politic european, cu  influențe puternice asupra obiectului, normelor și stilului guvernanței europene. Am fost martori la corporatizarea celor douã Comisii Barroso și pentru că aceasta nu a reușit să facă față crizei financiar-economice de după 2008, s-a propus să existe o Comisie Europeană „politică” (Juncker), dar care a eșuat în Comisia „geopolitică” (UVDL). Actualmente suntem pe un fundal neprecizat și, se pare, contestat, deoarece formele politizărilor Comisiei Europene nu au dus nici la eficientizarea procesului decizional și cu atât mai puțin la mult-promisa simplificare a reglementărilor și debirocratizare. Parlamentul European a primit atribuții sporite și co-decizionale, dar această instituție nu este o entitate abstractă, ci una în care operează reprezentanți ai unor grupuri politice pretins europene care, înă, nu au evoluat pentru a face față competențelor primite. Mai mult, la nivelul statelor membre ale UE s-au întărit formațiuni politice de extremă dreapta, cu aleși în parlamentele naționale, iar în unele cazuri chiar făcând parte din coalițiile de guvernare și din Parlamentul European. Unele dintre aceste partide au devenit notorii și prin mesajele antisistem, manifestându-se și împotriva proiectului european. Recent, lideri ai unor astfel de formațiuni politice au afișat deschis sentimente contrare orientării... geopolitice a Uniunii Europene!

Un element major și îngrijorător, devoalat și de situația în care au fost blocate în Parlamentul European toate cele 6 posturi de vicepreședinți ai Comisiei Europene, este erodarea vizibilă a grupurilor politice tradiționale din Parlamentul European care se defineau a fi pro-europene. În 2009 a apărut Grupul Conservatorii și Reformiștii Europeni, fiind creat ca alternativă la cele două mari grupuri tradiționale din Parlamentul European – Grupul Partidului Popular European (PPE) și Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (S&D). Scopul său principal era de a reprezenta o viziune conservatoare și eurosceptică, sprijinind ideea unei Uniuni Europene reformate, cu mai multă autonomie pentru statele membre și mai puțină centralizare. După alegerile europene din acest an s-au format în Parlamentul European grupuri politice care susțin deschis o atitudine antieuropeană. Fidesz, partidul guvernamental din Ungaria, a fost afiliat ani de zile grupării PPE, dar acum face parte dintr-una care promovează iliberalismul, iar alte formațiuni, precum Liga (Italia), Adunarea Națională (Franţa) sunt adepte ale concepțiilor de extrema dreaptă, resping valorile europene. Ceea ce ne face să constatăm că criza existențială a Uniunii Europene este generată și de criza profundă a grupurilor politice europene tradiționale care au deținut până acum o majoritate confortabilă în Parlamentul European. Acestea au refuzat propria reformare și au transpus la nivel european obiective și tehnici politice locale, uitând de cele europene. În Parlamentul European vorbeau de integrare europeană, dar în interiorul grupurilor politice nu au reușit o integrare politică pentru a avea o adevărată identitate europeană. PPE a proclamat dezideratul de a avea o Comisie Europeană de dreapta și un Parlament European de dreapta, dar nu a stabilit vreodată ce ar însemna o „dreaptă europeană”, iar pentru a obține o coloratură de putere după obiceiuri din state membre, deși Uniunea nu este un stat, a inițiat chiar asocieri cu formațiuni de extremă dreaptă, dovedind că pentru orgolii de putere ar fi capabili de târguieli nedrepte, chiar dincolo de valorile europene. Și, apropo de valori europene, să reținem că o valoare de bază a modernității europene este națiunea. Toate încercările de a impune un așa-zis postmodernism al haosului nu au făcut decât să evidențieze încă o dată valoarea europeană a națiunii. De care mulți lideri actuali ai Uniunii Europene, inclusiv ai numitelor grupări politice europene, nu sunt capabili să țină seama! Căci transferul de suveranitate realizat de statele membre prin Tratatele europene are menirea tocmai de a întări autonomia fiecărui stat membru, la nivel național, european și global. Ceea ce necesită un management integraționist de factură nouă și mereu înnoită, așa cum au propus și fondatorii Uniunii Europene.

Dacă analizăm sistemul contemporan al Uniunii Europene, câteva mențiuni sunt necesare pentru a contextualiza momentul în care ne aflăm. Proiectul european este în continuă șlefuire, nu exprimă încă o formulă finalizată și asta-l face vulnerabil la atacuri din interior sau exterior. De exemplu, Piața Internă, chiar dacă a împlinit 30 de ani de existențã, are nevoie de reforme structurale (a se vedea rapoartele lui Draghi și Monti); zona Euro nu cuprinde toate statele; apărarea europeană este în stare incipientă; diplomația europeană este tot în căutarea obiectivului și stilului adecvate; Aria Schengen are mari suferințe, iar dosarul imigrației este ignorat politic din cauza complexității sale; deși realizările Uniunii Europene au generat entuziasm în vecinătatea ei, politica de extindere a fost neconturată și fără o strategie realistă. Proiectul european integraționist poate să devină deplin funcțional doar dacă există viziune, strategie și voință reală constructivistă. Să ne reamintim idealurile fondatorilor din anii '50 și cum s-a reușit atunci să fie eliminate barierele considerate imposibil de trecut, câteodată chiar și de  discutat. Inerția sistemică nu e suficientă!

Acum, negocierile europene sunt frecventate anemic. Se mai întâlnesc în activitatea Consiliului UE, a co-decizionalului Consiliu-Parlament și în rest doar accidental. Este preferată târguiala și tranzacționismul, transferate tot dinspre state membre, foarte rar arătându-se care ar fi adevăratul interes european. Dealtminteri acest termen - interesul european - aproape a dispărut din vocabularul liderilor europeni, iar grupurile politice sunt mai apropiate de grupurile de interese corporatiste decât de interesul cetățenesc european. O restaurare a negocierilor europene se impune urgent în construcția și reformarea Uniunii Europene, pentru a fi realizată armonizarea intereselor tuturor categoriilor de actori europeni care operează în scopul realizării unei integrări europene aprofundate.

 

În zilele din urmă s-a văzut cum, la Bruxelles, se ciocnesc multe adversități provenite din neajunsurile funcționării instituțiilor Uniunii Europene. Pe lângă interesele statelor membre,  confuziile doctrinare din grupările politice europene, aflate câteodată pe lângă obiectivele proclamate ale Uniunii, se manifestă și variabila ideologică dată de "nuanțele de la pro-european la anti-european". Este clar pentru oricine că pentru a lasã loc viziunii europene așteptată de cetățenii din Uniunea Europeană, pentru o deschidere sinceră spre realitate și progres, e nevoie de o simplificare nu doar a reglementărilor, dar și a procesului decizional european. Statele membre sunt fiecare cu propria individualitate națională și  aceasta este splendoarea diversității care aspiră la Uniune. Ele exprimă intern, prin formele proprii de guvernare, și anumite realități doctrinare (de la stânga la dreapta), cu reverberații indirecte europene. Dar, așa cum spuneam, la nivel european este nevoie de o integrare a concepțiilor formațiunilor europene într-un sistem de raportare preponderent la valori și idealuri europene. Ceea ce ar trebui să definească și structurarea politică din Parlamentul European, în care grupările tradiționale dovedesc derută și evoluții lente, uneori contradictorii. Surprinzător, dar grupurile de extremă dreapta din Parlamentul European, formate în toamna anului 2024, par a fi mai închegate și agile, exprimă clar ce urmăresc, chiar dacă celorlate grupuri nu le face plăcere să recunoască. Deși, să o spunem deschis, fenomenul arătat vine vertiginos tot dinspre anumite state membre!

Știm că liderilor europeni din Bruxelles nu le convine să audă opinia că Uniunea Europeană este într-o situație îngrijorătoare. Dar trebuie să realizeze că toate eforturile propagandiștilor lor nu pot impune o melodie a optimismului peste o percepție care nu este a euroscepticilor sau negaționiștilor, ci a multor susținători realiști și sinceri ai procesului integrării europene. Autorii acestui articol speră să avem o Comisie Europeană deplin funcțională cât mai repede, căci dispute interinstituționale nu favorizează o acțiune urgentă de reintrare a Uniunii Europene în ritmul de evoluție dorit de cetățenii europeni și așteptat de mulți actori din comunitatea internațională. Mai mult, ne dorim coerență, convergență și eficiență în munca instituțiilor europene nou instalate pentru a se evita scenariile tot mai frecvente care se îndoiesc de capacitatea Uniunii de a produce rezultate viitoare prestigioase. Sistemul internațional este în reconstrucție și am fi avut nevoie de o Uniune Europă structurată solid, cu strategii de viitor limpezi și mobilizatoare, cu instituții și leadership deplin angajate la refacerea lumii. Iar așteptarea cetățenilor europeni are o limită și costuri!

 

Autori:
Prof. dr. Vasile Pușcaș, fost Negociator Şef al României pentru aderarea la UE.

Dr. Dan Luca, expert în comunicarea strategică, activând în Bruxelles, din 1997.

The complexity of European governance and the stagnation of the reform of the European Union

The European Union is a transnational organization that has been increasing its institutional, decision-making and political complexity. For almost a quarter of a century, it has had several attempts at reform, to make decisions more efficient and increase competitiveness.

 

It is known that crises are repetitive phenomena in contemporary societies, and those who know how to manage them can even create new opportunities in evolution. That is, the leaders of Europe, of the member states and of the regional and local administrations are the ones who have the duty and the legitimacy to develop the European project in the situations generated by the present and future complex interdependencies. The energy crisis of 1973 generated a "decade of Eurosclerosis" in the European Community, which was left behind by the selection of a valuable, responsible and determined leadership in the mid-80s, led by the President of the European Commission - Jacques Delors - who assumed a structural reformation of the Internal Market and the institutions in Brussels, favoring the creation of the European Union.

 

We must note that the current European governance mechanism is not only complex, but also unpredictable, sometimes complicated, and the recent manifestations in the European Parliament raise serious questions about future developments. Begun in 1999, after the institutional crisis occasioned by the resignation of the Santer Commission, the current correlation of the elections for the European Parliament with the validation of the team of European Commissioners is a procedure stretched over almost six months, and this in case there are no syncope along the way.

 

The last quarter of a century has brought significant changes to the European political scene, with strong influences on the object, norms and style of European governance. We are currently on an unspecified and, it seems, disputed background, because the forms of politicization of the European Commission have not led to the efficiency of the decision-making process, and even less to the much-promised simplification of regulations and de-bureaucratization. At the level of EU member states, far-right political formations have strengthened, with elected officials in national parliaments, and in some cases even being part of governing coalitions and the European Parliament. Some of these parties have also become notorious through their anti-system messages, also demonstrating against the European project. Recently, leaders of such political formations have openly displayed feelings contrary to the geopolitical orientation of the European Union!

 

A major and worrying element, revealed also by the situation in which all 6 positions of vice-presidents of the European Commission were blocked in the European Parliament, is the visible erosion of the traditional political groups in the European Parliament that defined themselves as pro-European. In 2009, the European Conservatives and Reformists Group (ECR) appeared, being created as an alternative to the two large traditional groups in the European Parliament – ​​the Group of the European People's Party (EPP) and the Progressive Alliance of Socialists and Democrats (S&D). After this year's European elections, political groups were formed in the European Parliament that openly support an anti-European attitude. Fidesz, the government party in Hungary, was affiliated to the EPP group for years, but it is now part of one that promotes illiberalism, and other formations, such as the League (Italy) and the National Assembly (France) are adherents of far-right ideas, they structurally reject European values. Which makes us realize that the existential crisis of the European Union is also generated by the deep crisis of the traditional European political groups that have until now held a comfortable majority in the European Parliament.

If we analyze the system of the European Union, a few mentions are necessary to contextualize the current moment. The European project is constantly being refined, it does not yet express a finalized formula, and this makes it vulnerable to attacks from within or without. For example, the Internal Market, even though it has completed 30 years of existence, needs structural reforms (see Draghi and Monti's reports); the Euro zone does not include all states; European defense is in its infancy; European diplomacy is still searching for the appropriate objective and style; the Schengen area is suffering greatly, and the immigration file is politically ignored because of its complexity;  and although the achievements of the European Union generated enthusiasm in its neighborhood, the enlargement policy was undefined and without a realistic strategy. The European integrationist project can become fully functional only if there is a real constructivist vision, strategy and will. Let's remember the ideals of the founders of the 50s and how it was then possible to eliminate the barriers considered impossible to cross, sometimes even to discuss. Systemic inertia is not enough!

 

The term "European interest" has almost disappeared from the vocabulary of European leaders, and political groups are closer to corporate interest groups than to the European citizen’s interest. A restoration of the European negotiations is urgently required in the construction and reform of the European Union, in order to achieve the harmonization of the interests of all categories of European actors operating in order to achieve a deep European integration.

 

 

In the last days in Brussels, many adversities are clashing from the shortcomings of the functioning of the institutions of the European Union. In addition to the interests of the member states, the doctrinal confusions in the European political groups, the ideological variable given by the "shades from pro-European to anti-European" is also manifested. It is clear to everyone that in order to make room for the European vision expected by the citizens of the European Union, for a sincere openness to reality and progress, a simplification is needed not only of the regulations, but also of the European decision-making process. The Member States are each with their own national individuality and this is the splendor of the diversity that aspires to the Union. They express internally, through their own forms of government, certain doctrinal realities (from left to right), with indirect European reverberations. At the European level, there is a need for an integration of the conceptions of the European formations in a system of reporting predominantly to European values ​​and ideals. What should also define the political structuring in the European Parliament, where traditional groupings show confusion and slow, sometimes contradictory developments. Surprisingly, the far-right groups in the European Parliament, formed in the fall of 2024, seem to be more cohesive and agile, they clearly express what they are after, even if the other groups do not like to admit it.

 

We hope to have a fully functional European Commission as soon as possible, because inter-institutional disputes do not favor an urgent action to re-enter the European Union at the pace of evolution desired by European citizens and expected by many actors in the international community. Moreover, we want coherence, convergence and efficiency in the work of the newly installed European institutions to avoid the increasingly frequent scenarios that doubt the Union's ability to produce prestigious future results. The international system is under reconstruction and we would have needed a solidly structured European Union, with clear and mobilizing future strategies, with institutions and leadership fully committed to restoring the world. The patience of European citizens has a limit and costs!

 

Authors:

Prof. Dr. Vasile Pușcaș, former Chief Negotiator of Romania for EU accession.

Dr. Dan Luca, expert in Strategic Communication, working in Brussels since 1997.

Dan LUCA – editorial în Făclia: UE – “cucerirea puterii” sau “exercitarea puterii”

Despre cum e percepută UE ca putere în editorialul meu de astăzi din Făclia.

----

Încă de acum vreo 30 de ani, sociologul francez Dominique Wolton considera anumite dimensiuni care ne dau măsura exactă a complexităţii proiectului politic european. Vorbea în special despre algoritmul: Europa unită politic - cetăţean european - identitate europeană.

 

Era menționată importanţa rupturii cognitive, care are loc o dată cu trecerea de la Europa unită tehnico-administrativ, la cea unită politic. Cu alte cuvinte, nu putem concepe Europa ca noţiune mai largă, ea este altceva şi necesită alte instrumente politice. Exista problema de a înțelege până unde este posibilă construirea în mod voluntar, rapid, şi relativ transparent, a unei noi entităţi politice. Modificarea tuturor acelor categorii de gândire, de reprezentare, de simbolizare, este practic trecerea, de facto, de la un model elitist, la unul înrădăcinat în conştiinţele şi voinţele populaţiei.

Dacă întrăm pe palierul relațiilor externe, avem o situație și mai ambiguă. Uniunea Europeană se află într-o poziție complexă când vine vorba de puterea sa pe scena internațională, iar această ambiguitate dintre „cucerirea puterii” și „exercitarea puterii” poate fi observată frecvent în acțiunile și comunicările sale.

 

Există o tendință a UE de a-și consolida influența pe plan global, fie prin extinderea la noi state membre, fie prin asumarea unui rol mai activ în diplomație și securitate. În acest sens, UE pare să fie mereu în căutare de noi mecanisme prin care să-și sporească autoritatea – atât pe plan intern, față de statele membre, cât și extern, în relațiile sale cu puteri ca SUA sau China.

 

Dacă ne referim la aplicarea influenței existente în mod eficient și convingător, aceasta presupune capacitatea UE de a lua decizii rapide și coerente, dar și de a impune sancțiuni sau a interveni în situații de criză. Cu toate acestea, din cauza intereselor divergente ale statelor membre, UE se confruntă adesea cu dificultăți în a-și exercita puterea.

 

Această ambiguitate este agravată și de faptul că statele membre au, uneori, agende proprii care întră în conflict cu politicile comune ale UE. De aici apare o comunicare confuză, în care UE pare uneori că aspiră la un statut de superputere, însă, alteori, ezită să facă pași concreți și decisivi.

 

Dan LUCA / Bruxelles