Dan LUCA – la Radio France International despre Europa în schimbare: securitate, industrie și noul echilibru global

Am revenit astãzi, 12 februarie 2026, la Radio France International, în emisiunea „Decriptaj” moderată de Ovidiu Nahoi, pentru o discuție amplă despre contextul geopolitic actual și transformările prin care trece Uniunea Europeană în 2026. Dialogul a pornit de la ideea des invocată a unei „Europe federale”, care rămâne mai degrabă un concept academic decât un proiect politic imediat. În schimb, autonomia strategică deschisă — urmărită tot mai clar de UE încă din ultimul deceniu — oferă cheia de interpretare a evoluțiilor recente.

 

Am analizat impactul cumulativ al marilor crize: Brexitul, pandemia COVID-19, invazia Rusiei în Ucraina și tensiunile comerciale transatlantice. Toate au contribuit la accelerarea integrării europene și la redefinirea priorităților strategice. Într-o lume multipolară dominată de competiția dintre UE, SUA, China și Rusia, Europa este obligată să își regândească rolul în apărare, industrie, energie și politici sociale.

 

Discuția a evidențiat faptul că standardul de viață ridicat și sistemul social european rămân atuuri majore, dar nu garantează viitorul. Paradigmele se schimbă rapid: dependența exclusivă de securitatea americană devine riscantă, modelul industrial necesită relocalizare și investiții, iar sfârșitul energiei ieftine din Rusia obligă la transformări structurale.

 

Am abordat și direcțiile strategice ale UE, de la extindere la competitivitate economică și acorduri comerciale globale. Republica Moldova apare tot mai des în discuțiile despre integrare graduală, pe fondul unei diplomații active la Bruxelles. În paralel, Europa caută să își consolideze poziția într-un context global instabil, marcat de slăbirea instituțiilor multilaterale și de creșterea accelerată a înarmării.

 

În final, am subliniat că răspunsul strategic european se concentrează pe securitate și competitivitate: noi programe de apărare și lansarea unor instrumente economice precum Fondul European de Competitivitate. Adaptarea rapidă devine, astfel, condiția esențială pentru relevanța Uniunii Europene în următorul deceniu.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

 

Dan LUCA – contribuție la un articol semnat în Ziarul Financiar: ˝UE în transformare: de la funcțional la bugetar˝

Am revenit, alături de doamna profesor Mihaela Luțaș, cu o nouă analiză despre nucleul dur european, zona euro și competitivitate. Articolul este semnat astăzi în Ziarul Financiar.

 

----

Integrarea europeană a intrat într-o nouă fază – una în care întrebările incomode despre bani, competențe și viteză diferențiată nu mai pot fi evitate. Bugetul UE rămâne, în esență, minuscul: aproximativ 1% din PIB-ul agregat al statelor membre. În același timp, prin programe comune, mecanisme de redresare și instrumente financiare inovatoare, Uniunea a demonstrat că poate mobiliza resurse semnificative atunci când presiunea politică devine insuportabilă. Această contradicție – ambiții mari, resurse limitate – definește momentul actual al integrării.

 

Realitatea politică este clară: fiscalitatea rămâne o prerogativă națională, iar ideea unor taxe europene reale întâmpină rezistență masivă. Statele membre nu sunt pregătite să cedeze controlul asupra veniturilor, chiar dacă acceptă tot mai des coordonarea cheltuielilor. Cu toate acestea, moneda unică euro a împins integrarea economică la un nivel fără precedent. Zona euro funcționează deja ca un nucleu de integrare profundă, cu reguli comune, mecanisme de stabilitate și o interdependență economică greu de reversat. Întrebarea nu mai este dacă această integrare va continua, ci dacă restul Uniunii va ține pasul sau dacă Europa va evolua inevitabil către un model concentric.

 

Crizele ultimului deceniu au accelerat această transformare. Brexit-ul a demonstrat costurile politice și economice ale retragerii. Pandemia a forțat statele să accepte emiterea de datorie comună – o decizie de neimaginat cu câțiva ani înainte. Războiul din Ucraina a schimbat prioritățile strategice și a readus apărarea și securitatea energetică în centrul politicilor europene. În fiecare caz, răspunsul a fost mai multă coordonare și mai multe instrumente comune. Logica neofuncționalistă a spillover-ului funcționează: integrarea într-un domeniu creează presiune pentru integrare în altele.

 

Totuși, există un blocaj structural. Bugetul UE rămâne la un nivel simbolic în raport cu ambițiile politice și economice asumate. Cum poate Uniunea să aspire la autonomie strategică, competitivitate globală sau leadership tehnologic fără o capacitate bugetară reală? Planul NextGenerationEU a arătat că solidaritatea financiară este posibilă și eficientă. Emisiunea comună de obligațiuni a redus costurile de finanțare și a permis investiții coordonate. Inițiative recente precum SAFE sau ideea unui Fond European de Competitivitate indică o direcție clară: politici strategice finanțate la nivel comun pentru a evita fragmentarea resurselor.

 

În acest context apare o întrebare provocatoare: dacă bugetul UE ar crește semnificativ, ar trebui acest salt să se bazeze în primul rând pe zona euro? O astfel de evoluție ar transforma zona euro într-un nucleu economic dur, cu integrare fiscală progresivă și priorități industriale comune. Ar crea o Europă cu două viteze? Probabil. Dar nu există deja diferențe structurale majore între statele din zona euro și cele din afara ei?

 

Compararea cu NATO oferă o perspectivă interesantă. În domeniul apărării se discută creșterea contribuțiilor către 5% din PIB. Dacă statele pot accepta asemenea eforturi pentru securitate militară, de ce ar fi imposibilă o contribuție comună de 5% sau chiar 10% pentru competitivitate economică, inovare și autonomie strategică? Ce ar însemna un „nucleu dur” al zonei euro care ar pune în comun resurse la acest nivel? Ar accelera convergența economică sau ar amplifica diviziunile interne? Ar crea o capacitate industrială europeană capabilă să concureze cu SUA și China sau ar genera tensiuni politice interne majore?

 

Criticii vor invoca pierderea suveranității fiscale și riscul unei birocrații supradimensionate. Susținătorii vor argumenta că fragmentarea actuală este deja costisitoare și ineficientă. Realitatea probabilă se află între aceste extreme: o integrare bugetară selectivă, orientată spre domenii strategice – apărare, tehnologie, energie, sănătate – unde economiile de scară sunt evidente și unde acțiunea națională izolată este insuficientă.

 

Europa se află într-un moment de alegere. Poate continua cu un buget minimal și cu o coordonare incrementală, riscând să rămână un actor economic fragmentat. Sau poate imagina un salt curajos către o capacitate bugetară comună reală, ancorată probabil în zona euro, care să redefinească modelul de guvernanță europeană. Întrebările devin inevitabile: câtă solidaritate sunt dispuse statele să accepte? Câtă integrare democratică este necesară pentru a legitima un buget comun substanțial? Și, mai ales, poate Europa să rămână competitivă global fără să își regândească radical arhitectura financiară?

 

Integrarea europeană nu mai este doar o poveste despre piața internă și reglementări tehnice. Este o dezbatere despre putere, resurse și viziune strategică. Iar dacă Europa vrea să joace un rol major într-o lume dominată de blocuri economice și geopolitice mari, atunci întrebarea despre un buget comun de 5–10% din PIB nu mai pare o utopie – ci o provocare inevitabilă.

 

Dr. Mihaela Luţaş predă cursul de Politici Economice Europene la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi este membră a Asociaţiei Generale a Economiştilor din România.

 

Dr. Dan Luca este expert în afaceri europene şi comunicare strategică, derulându-şi activitatea în Bruxelles încă din 1997.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

Dan LUCA – editorial in Faclia: “Europa dodoloață”

Uniunea Europeană rămâne o construcție dinamică, iar extinderile sale redesenează instituții și echilibre geopolitice. Editorialul de azi analizează jocurile de putere din spatele noilor aderări.

---

Ne amintim expresia „România dodoloață”, care evocă un moment istoric aparte: perioada interbelică, între 1918 și 1940, când România a atins dimensiunea sa maximă, după Marea Unire. Nu era un slogan expansionist, ci mai degrabă o formulă jurnalistică menită să sublinieze „mărimea” României Mari – aproximativ 295.000 km², comparativ cu cei circa 238.000 km² ai României de astăzi. Conceptul exprima mai degrabă mândria națională, fără nicio aluzie la revizionism sau cucerire, ci reflecta un sentiment colectiv de importanță și întindere pe plan european.

Dacă mutăm perspectiva la nivel european, putem face un exercițiu similar, privind Uniunea Europeană și evoluția sa în timp. UE a început în 1950 cu șase țări fondatoare – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg – și a crescut treptat, atingând astãzi 27 de membri. Între 2013 și 2020, UE a numărat chiar 28 de state, după aderarea Croației, până la Brexit, când Marea Britanie a părăsit blocul comunitar. Un episod mai puțin cunoscut este cel al Groenlandei, care, deși aparține Danemarcei, a ieșit din Comunitatea Europeană în 1985, după un referendum local, demonstrând că expansiunea și coeziunea europeană nu au fost întotdeauna liniare.

Imaginând însă o Uniune Europeană „dodoloată”, putem proiecta o extindere viitoare ce ar cuprinde întreg Balcanii de Vest și o parte importantă a Europei de Est, fără Turcia, dar incluzând Ucraina și Moldova. Această extindere ipotetică ar adăuga șase țări din Balcani – Serbia, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina, Albania, Macedonia de Nord și Kosovo – și două din Europa de Est – Ucraina și Republica Moldova. Astfel, UE ar ajunge la 35 de membri, față de cei 27 actuali.

Din punct de vedere teritorial, această extindere ar fi impresionantă: suprafața Uniunii Europene ar crește cu aproximativ 25%, atingând circa 5,3 milioane km². În termeni de populație, extinderea ipotetică ar adăuga aproximativ 85 de milioane de locuitori, ridicând totalul UE la circa 535 de milioane, o creștere de aproape 20%.

O Europă „dodoloaţă” ar însemna nu doar mai mult teritoriu și populație, ci și o diversificare culturală și geopolitică considerabilă. Ar aduce provocări majore: integrarea economiilor, armonizarea politicilor sociale, consolidarea infrastructurii și gestionarea relațiilor externe cu vecinii non-UE. În același timp, ar reprezenta un test al coeziunii politice și al solidarității europene.

Acest exercițiu de imaginație ne ajută să înțelegem că Uniunea Europeană nu este doar un proiect economic, ci și unul geopolitic, comparabil prin ambiție și impact cu marile realizări istorice ale statelor naționale.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Contribuție la un articol publicat de către Ziarul Financiar: “Arhitecții Propriei Prosperități: România în Nouă Guvernanță Economică a UE”

Împreună cu Alexandru Petrescu, președintele Autorității de Supraveghere Financiară, am publicat astăzi în Ziarul Financiar un articol despre rolul României în noua guvernanță economică a Uniunii Europene.

 

----

În următorii ani, Uniunea Europeană va lansa instrumente ambițioase de susținere economică: Fondul de Competitivitate, noi programe de reindustrializare, mecanisme de finanțare la scară fără precedent. România poate să transforme această oportunitate într-un salt calitativ real.

 

Privind retrospectiv, parcursul României de la momentul aderării în 2007 ilustrează atât puterea de transformare a modelului european, cât și limitele implementării acestuia. PIB-ul României a crescut de la 60 miliarde euro în 2004 la aproximativ 350 miliarde euro în 2024, transformând țara în a doua economie ca mărime din grupul statelor est-europene, după Polonia care a atins 850 miliarde euro.

 

În acest peisaj al evoluției, un rol crucial îl joacă noile programe strategice europene, care funcționează ca un semnal de forță pentru piețele globale. Printre acestea, Programul SAFE se profilează ca un pilon esențial pentru apărare, securitate și modernizarea infrastructurii rutiere, în timp ce Planul European pentru Locuințe Accesibile vizează direct creșterea calității vieții și echitatea socială. Însă, piesa centrală a acestui nou val de modernizare, miza care poate defini deceniul actual, este Fondul European de Competitivitate. Acesta nu este doar un instrument financiar, ci o veritabilă strategie de supraviețuire și succes într-o lume dominată de competiția tehnologică dintre marile puteri economice.

Importanța Fondului de Competitivitate Europeană pentru România nu poate fi subestimată. Acesta reprezintă esența efortului comun de a revitaliza industria, de a stimula inovarea și de a facilita o tranziție tehnologică lină, dar profundă. Discuțiile la nivelul Uniunii Europene privind designul și implementarea acestui fond sunt nu doar binevenite, ci absolut necesare, iar România trebuie să joace un rol de protagonist în această arhitectură. Fondul de Competitivitate este, în egală măsură, și al României. Nu suntem doar beneficiari ai unor directive stabilite la Bruxelles, ci suntem co-autori ai unei viziuni care trebuie să răspundă nevoilor noastre specifice de reindustrializare și digitalizare.

 

Implicarea României în faza de proiectare a acestui fond trebuie să fie constantă și orientată spre rezultate concrete. Avem responsabilitatea de a susține o abordare coerentă, centrată pe investiții bine definite și pe proiecte cu valoare adăugată ridicată. O participare activă presupune asigurarea unor reguli de implementare suficient de flexibile și adaptate realităților din teren, astfel încât companiile românești — de la marii actori industriali până la start-up-urile inovatoare — să poată accesa eficient resursele necesare pentru a deveni competitive pe piața unică. Pe termen lung, consolidarea economiei Uniunii Europene depinde de implicarea României ca partener activ și vocal, capabil să contribuie substanțial la valoarea adăugată a acestui mecanism.

Piața rămâne, în ultimă instanță, indicatorul real al succesului nostru. Costul capitalului și fluxul de investiții străine directe sunt barometrele care ne arată dacă direcția aleasă este cea corectă. O Românie performantă înseamnă o Românie care nu se teme de competiția de pe piața europeană, ci o folosește pentru a-și rafina procesele industriale și pentru a-și educa forța de muncă. În acest sens, integrarea europeană profundă este singura cale către prosperitate pe termen lung. Acest proces presupune și asumarea aderării la Zona Euro ca obiectiv strategic major, un proiect de țară care va aduce o stabilitate suplimentară economiei și va elimina riscurile valutare care pot frâna investițiile de anvergură.

Creșterea economică a României nu poate exista în izolare; ea este organic legată de sănătatea economică a unei Uniuni Europene puternice. Din acest motiv, prezența noastră în forurile de decizie trebuie să fie una de influență, nu doar de prezență formală. Trebuie să demonstrăm că suntem capabili să gestionăm proiecte complexe și că viziunea noastră economică este aliniată cu marile obiective de sustenabilitate și reziliență ale blocului comunitar. Totodată, această creștere trebuie să fie una echitabilă.

 

Dezvoltarea capacității de absorbție a fondurilor europene, precum și a celor de coeziune, în condițiile în care domeniile finanțate vizează sectoare cu importanță strategică – infrastructură, educație, cercetare, digitalizare, este determinantă pentru a putea construi o competitivitate structurală pe termen lung.

 

Mesajul-cheie pentru anii ce vor urma este unul de urgență și responsabilitate. Stabilitatea economică a României este direct legată de gradul nostru de integrare europeană, dar integrarea formală nu este suficientă, trebuie să fie însoțită de o capacitate de implementare consolidată.

 

România poate, fără îndoială, învăța din modelele de succes regionale și poate transforma Fondul de Competitivitate și următorii ani de fonduri europene într-un adevărat salt calitativ.

 

O Românie puternică economic se construiește prin reforme administrative concrete, prin investiții susținute în infrastructură și prin îmbunătățirea fundamentală a capacității de absorbție a fondurilor europene. Ancorarea fermă într-o Uniune Europeană solidă este necesară, iar pentru succesul acestui demers calitatea implementării la nivel național este determinantă.

 

Alexandru Petrescu este președintele Autorității de Supraveghere Financiară.

Dan Luca activează de 25 de ani în capitala Europei, fiind specializat în afaceri europene și comunicare strategică.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Poftă de euro”

"România nu este pregătită pentru euro” a devenit o scuză convenabilă. Poate că este adevărat. Dar un lucru e sigur: nu te pregătești stând pe loc. Despre acest subiect, în editorialul semnat astãzi în Fãclia.

----

Să fim sinceri: faptul că bulgarii au euro în buzunare nu ne-a mai scos din sărite. Poate pentru că nu mai e o surpriză. Sau poate pentru că ne-am obișnuit cu ideea că „ne-au luat-o înainte”. De data asta, n-am mai făcut nici glume amare, nici analize nervoase. Am ridicat din umeri și ne-am văzut de leul nostru, care rezistă eroic.

România și euro au o relație complicată. Ne-am angajat oficial, cu semnătură și ștampilă, încă din 2007, că vom adopta moneda comună europeană. Nu „dacă”, nu „poate”, ci „când”. Doar că acel „când” a devenit elastic. Se întinde de la un guvern la altul, de la o strategie la alta, de la o scuză la următoarea.

Între timp, Croația – intrată în UE abia în 2013 – a trecut la euro fără prea mult dramatism. Bulgarii au făcut pasul acum. Noi încă discutăm dacă „e momentul potrivit”.
Sigur, euro nu e o baghetă magică. Nu face autostrăzi peste noapte, nu rezolvă deficitul bugetar și nu scade prețurile la raft doar pentru că schimbăm simbolul de pe bancnote. Dar nici bau-bau nu este. De fapt, moneda comună europeană este, înainte de toate, un instrument politic extrem de puternic, chiar dacă ne place să o ambalăm în argumente strict economice.

Uniunea Europeană nu este doar un club de comerț, ci o construcție politică. Iar zona euro este cercul interior al acestui club. Acolo unde se iau deciziile grele, unde se gestionează crizele și unde se conturează direcțiile viitoare. Să rămâi în afara zonei euro înseamnă, practic, să accepți că vei fi mai degrabă spectator decât jucător titular. Poți comenta de pe margine, dar mingea se joacă fără tine.

Economic vorbind, beneficiile sunt clare și nu mai sunt o teorie de manual. Piața unică a adus deja câștiguri semnificative tuturor statelor membre. Zona euro merge mai departe: elimină riscul valutar, reduce costurile pentru firme, încurajează investițiile și oferă acces la finanțare mai ieftină. În vremuri liniștite, aceste avantaje se văd în cifre. În vremuri de criză, se simt în viața de zi cu zi.

Crizele din ultimii ani ne-au arătat un lucru simplu: statele din zona euro au avut plase de siguranță mai solide. Politica monetară comună, coordonarea la nivel european și instituțiile din cadrul Eurosistemului au reușit, cu toate imperfecțiunile lor, să evite prăbușiri dramatice ale nivelului de trai. Nu a fost perfect, dar a fost incomparabil mai bine decât „fiecare pentru el”.

De fiecare dată când vine vorba despre euro, apare același refren: „România nu este pregătită”. Probabil adevărat. Dar adevărul incomod este că nu te pregătești stând pe loc. Convergența nu este un cadou, ci un proces care obligă la disciplină: finanțe publice mai ordonate, politici coerente, mai puține improvizații. Exact lucrurile pe care oricum ar trebui să le facem, cu sau fără euro.

Să păstrăm leul nu este un act de patriotism economic, ci mai degrabă o formă de confort. Ne place ideea că „avem control”, chiar dacă acel control este adesea limitat și vulnerabil la șocuri externe. În realitate, multe decizii care ne influențează economia se iau deja în afara granițelor noastre. Diferența este că, în zona euro, am avea și un cuvânt de spus.

Privită onest, aderarea la zona euro nu este un moft și nici o ambiție de imagine. Este un proiect de țară. Unul care cere voință politică, un calendar realist și mai puține promisiuni aruncate în viitorul vag. Nu „după următoarele alegeri”, nu „când va fi contextul ideal”, ci atunci când decidem că vrem să fim parte din nucleul dur al Europei, nu din anticameră.

Euro nu ne va rezolva toate problemele. Dar ne va forța să le abordăm mai serios. Iar, uneori, acesta este exact impulsul de care avem nevoie.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Copilăria cartofului universal”

Cartoful și Uniunea Europeană — combinație improbabilă? Răspunsul, surprinzător, se află în editorialul meu de astăzi.

 

---

V-ați gândit vreodată la vreo legătură între cartof și Uniunea Europeană? La prima vedere, pare un exercițiu de imaginație după a treia bere sau o metaforă forțată, scoasă din jobenul unui editorialist aflat în pană de idei. Și totuși, nu e nici imaginație, nici disperare literară, ci un simplu exercițiu de conexiuni. Pentru că, surprinzător sau nu, cartoful este mai aproape de Bruxelles decât ne-am fi imaginat vreodată.

Haideți să nu ne afundăm în hățișul Politicii Agricole Comune – acel monstru birocratic care transformă hectarele în formulare și fermierii în contabili fără voie. Deși, inevitabil, ce urmează are legătură cu ea. Dar să rămânem la lucruri simple. La cartof.

În clasa a VII-a, când eram duși la practică agricolă de către Școala Generală nr. 15, la cules de cartofi pe tarlalele patriei, nu credeam nicio clipă că voi ajunge să scriu un editorial despre acest tubercul modest. Pe atunci, cartoful însemna spate rupt, mâini înghețate și eterna întrebare rostită în cor: „Mai e mult?”. Nu avea nimic european în el. Era doar românesc, prăfuit și obligatoriu.

Anii au trecut, România a intrat în Uniunea Europeană, iar eu am aflat – cu un amestec de uimire și respect – că la Bruxelles există aproximativ 3.000 de sedii ale organizațiilor europene. Printre ele, una cu un nume care ar merita o placă memorială: Europatat. Tradus liber, dar corect: Cartoful European. Da, există o organizație europeană dedicată cartofului. Nu poeților, nu profesorilor, nu filosofilor – ci cartofului. Ce face Europatat? Apără interesele producătorilor de cartofi, discută reglementări, cote, boli ale tuberculului, viitorul prăjirii și sustenabilitatea piureului. Cu alte cuvinte, face exact ce face Uniunea Europeană cel mai bine: tratează cu maximă seriozitate lucruri aparent neserioase.

A doua poveste vine din manualul de biologie. Cartoful era acea „excepție” pe care o țineam minte cu toții: nu mâncăm rădăcina, ci tulpina subpământeană. O lecție care, fără să știm, ne pregătea pentru viață. Pentru că și Uniunea Europeană funcționează la fel: ce se vede la suprafață e frunza, dar ce contează cu adevărat e sub pământ – regulamentele, directivele, anexele și subsolurile.

Această lecție a revenit spectaculos în actualitate la Summitul European din decembrie 2025. Agricultorii protestatari au venit la Bruxelles cu ce aveau mai la îndemână și mai simbolic: camioane de cartofi. Nu cu roșii – prea mediteranean. Nu cu varză – prea est-european. Ci cu cartofi: alimentul comun, democratic, care nu discriminează. Cartofii au fost aruncați în forțele de ordine, într-un gest care a intrat instantaneu în istoria protestelor europene. Nu violență, ci amidon. Nu cocktailuri Molotov, ci tuberculi.

Și aici intervine partea cea mai belgiană a poveștii. După ce protestatarii au plecat, mulți belgieni au ieșit să culeagă cartofii. Nu din pământ, ci de pe străzi. Cu calm, cu pungi, aproape gospodărește. Pentru că, în Belgia, cartoful nu e doar hrană – e identitate națională. Cartofii prăjiți nu sunt fast-food, sunt patrimoniu cultural.

Iar eu, copilul de clasa a VII-a cu mâinile murdare de pământ, nu pot decât să zâmbesc. Cartoful m-a urmărit toată viața. De la practica agricolă la Bruxelles. De la lecția de biologie la politica europeană. Cine ar fi crezut?

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Venezuela”

În editorialul de astăzi analizez impactul situației din Venezuela asupra noii ordini mondiale.

 

---

Am așteptat să se așeze puțin lumea înainte să scriu despre situația apărută recent în Venezuela. Nu de alta, dar în ultimele zile au apărut, ca din senin, enorm de mulți experți pe acest subiect. Toți știu exact ce se întâmplă, cine e vinovat și ce urmează.

Factual însă, lucrurile sunt simple și dure. Regimul Maduro, moștenit direct din epoca Chávez, a dus țara într-un colaps economic și social greu de contestat. Sărăcie masivă, migrație uriașă, stat slăbit, droguri, corupție și, paradoxal, unele dintre cele mai mari rezerve de petrol din lume. Un paradox clasic, aproape didactic: bogăție sub pământ, sărăcie la suprafață.

Uitați-vă pe hartă, totuşi! Venezuela nu e undeva la capătul lumii, pierdută între ghețuri și deșert. Este aproape de Statele Unite, la doi pași de destinațiile de vacanță americane din Mexic sau Caraibe. Prea aproape ca să fie ignorată la nesfârșit. Se vede, se simte, miroase a problemă geopolitică serioasă. Noua Cubã, spun unii, dar fără farmecul nostalgic și cu mult mai mult volum. După moartea lui Fidel Castro, Cuba a intrat într-o amorțeală lentă; Venezuela pare că a preluat poziția fruntașă pe acest segment, dar într-o variantă mult mai zgomotoasă și mai instabilă.

Pungile de sărăcie sunt enorme. Nu vorbim de statistici sterile sau grafice colorate, ci de oameni care nu găsesc mâncare, de spitale care arată mai degrabă ca decoruri din filme post-apocaliptice, de orașe în care electricitatea și apa sunt un lux ocazional. Peste toate, un stat care supraviețuiește mai mult prin inerție și forță decât prin legitimitate reală sau performanță administrativă.

Am spus public încă din februarie 2019 că o posibilă intervenție americană în Venezuela nu este deloc exclusă și că ar putea avea și un calcul electoral, așa cum Irak-ul a avut pentru George W. Bush. Istoria recentă ne arată că o criză externă gestionată „ferm” poate ajuta enorm un președinte aflat în căutare de realegere. Atunci, în 2019, brusc, media anglo-saxonă a descoperit Venezuela: spitale oribile, mizerie, copii subnutriți, Caracasul prezentat ca un infern urban. Nu era nimic nou acolo; doar interesul devenise, dintr-odată, actual.

Apoi, în octombrie 2025, cu ocazia acordării Premiului Nobel pentru Pace, am spus din nou clar: se pregătește acțiunea. Nu pentru că Nobelul ar fi o armă în sine, ci pentru că vizibilitatea globală contează enorm. Premiul acordat opoziției venezuelene a pus reflectorul exact unde trebuia, într-un moment în care confruntarea politică devenise inevitabilă. Pace, desigur, dar istoria ne-a învățat că pacea este adesea preludiul unei repoziționări strategice, nu finalul conflictului.

După 1950 nu se mai cuceresc țările clasic, cu tancuri și steaguri înfipte pe cladirea prezindenţialã. Patentul contemporan e cunoscut: schimbi liderul, preferabil prin alegeri „democratice”, apoi controlezi managementul resursele naturale. E mai ieftin, mai elegant și mult mai ușor de gestionat. Africa e plină de astfel de exemple. E mult prea complex să preiei un stat întreg, cu sisteme de sănătate, educație, infrastructură și milioane de oameni nemulțumiți. Costurile sunt enorme, iar expunerea politică, riscantă. Mult mai simplu este să influențezi vârful și să lași sistemul să se reașeze singur, chiar dacă scârțâie ani buni.

Viitorul nu mai este despre cine are cea mai mare armată desfășurată pe teren, ci despre cine controlează industriile de vârf, tehnologia și fluxurile economice globale. Puterea economică este baza, iar pentru această putere energia ieftină devine noua monedă. Petrolul, gazul, litiul, apa – resursele naturale revin spectaculos în centrul jocului. Cine le controlează are un avantaj strategic uriaș, indiferent ce discurs moral afișează la televizor.

Sigur, totul se face sub umbrela „gestionării situației”. Nimeni nu mai vorbește deschis despre legea junglei, dar ea funcționează impecabil: câștigă cel mai puternic, cu condiția să explice frumos ce face și de ce „nu exista alternativă”.

Asta e situația. Politică reală, geopolitică dură, interese mari și principii flexibile. Ne place sau nu, lumea funcționează așa. Venezuela nu e un accident al istoriei, ci o lecție în desfășurare. Iar lecțiile, în jungla geopolitică de azi, nu sunt niciodată gratuite.

 

Dan LUCA / Bruxelles