Contribuție la un articol publicat de Ziarul Financiar: “Modelul social european la testul competitivității industriale”

Alături de Simona Stănescu (Institutul de Cercetare a Calității Vieții), am analizat conceptul de „competitivitate socială”, o abordare integrată a relației dintre Europa socială și competitivitatea industrială. Articolul nostru a fost publicat astăzi în Ziarul Financiar.

 

----
Sistemul social european este una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Deși nu are o definiție oficială unică și nu reproduce un model național al statului bunăstării, acesta se bazează pe principii comune. Creșterea economică este însoțită de redistribuire, protecție socială și acces universal la servicii publice esențiale. Îmbinarea economiei de piață cu solidaritatea socială diferențiază Europa și susține coeziunea socială și calitatea vieții.

 

Acest sistem s-a consolidat după al Doilea Război Mondial. Creșterea economică și industrializarea au permis dezvoltarea educației, sănătății și protecției sociale. Dezvoltarea economică și progresul social au evoluat împreună. Astăzi, rolul statului bunăstării se reduce treptat, iar responsabilitatea individuală capătă o pondere tot mai mare.

 

Funcționarea sistemului este influențată de arhitectura Uniunii Europene. Piața unică și moneda euro au aprofundat integrarea economică. În schimb, competențele fiscale și sociale rămân în mare parte la nivel național. Din acest motiv, statele membre finanțează propriile sisteme de protecție socială. Rezultatul este existența unor diferențe importante între serviciile publice și capacitatea de răspuns la crize.

 

Această descentralizare instituțională constituie una dintre principalele surse de tensiune ale proiectului european. Piața este integrată la nivel continental, însă resursele fiscale și mecanismele de redistribuire rămân predominant naționale. În perioade de stabilitate economică, această arhitectură poate funcționa relativ eficient. În schimb, în contextul unor crize majore, lipsa unei capacități fiscale comune limitează considerabil posibilitatea unei reacții rapide și uniforme la nivel european.

 

Modelul social european a fost construit într-o perioadă în care Europa ocupa o poziție dominantă în economia globală, beneficiind de avantaje competitive semnificative în industrie, tehnologie și comerț internațional. Astăzi, acest context s-a modificat profund. Globalizarea, migrația, digitalizarea și redistribuirea centrelor de producție către Asia au redus avantajele comparative tradiționale ale economiei europene. În același timp, competiția tehnologică s-a intensificat, iar investițiile necesare pentru menținerea competitivității au devenit considerabil mai mari.

 

Presiunile externe exercitate asupra economiei europene provin atât din partea Statelor Unite ale Americii, cât și din partea marilor economii asiatice. Aceste evoluții se reflectă inclusiv în domeniul sănătății. Dezbaterile curente privind prețul medicamentelor inovatoare, finanțarea cercetării biomedicale, autonomia strategică în producția farmaceutică sau accesul la terapii avansate devin tot mai complexe. Europa se străduiește să mențină accesibilitatea universală a serviciilor medicale, însă costurile asociate inovării cresc într-un ritm superior capacității tradiționale de finanțare a sistemelor publice. În paralel, politicile climatice și tranziția energetică generează la rândul lor costuri suplimentare pentru industrie, accentuând preocupările privind competitivitatea economică.

 

Discuțiile privind aprofundarea pieței interne, dezvoltarea Uniunii Piețelor de Capital, consolidarea politicii industriale europene și armonizarea unor politici fiscale sau sectoriale reprezintă răspunsuri logice la aceste provocări. Totuși, implementarea lor este dificilă din punct de vedere politic, întrucât presupune transferuri suplimentare de competențe către nivelul european și compromisuri între interese economice naționale adesea divergente. Echilibrul dintre suveranitatea statelor membre și eficiența decizională europeană rămâne una dintre cele mai sensibile teme ale procesului de integrare.

 

Experiența ultimelor două decenii arată că Uniunea Europeană tinde să avanseze instituțional în perioade de criză. Criza financiară globală din 2008 a determinat consolidarea guvernanței economice și a mecanismelor de supraveghere bancară. Pandemia de COVID-19 a condus la crearea unor instrumente fiscale comune fără precedent și la lansarea programului de redresare finanțat prin împrumut comun. Nu în ultimul rând, criza de securitate declanșată în 2022 a accelerat cooperarea în domeniul energiei, apărării și al autonomiei strategice. Aceste exemple sugerează că integrarea europeană este adesea impulsionată de necesitatea gestionării unor șocuri externe majore.

 

Cu toate acestea, fiecare dintre aceste crize readuce în prim-plan aceeași întrebare fundamentală: cum poate Europa să își păstreze nivelul ridicat de protecție socială fără a compromite competitivitatea economiei care îl finanțează? Răspunsul nu poate consta exclusiv în reducerea cheltuielilor sociale, dar nici în ignorarea limitelor economice ale finanțării acestora. Este necesară o schimbare de paradigmă, în care politicile sociale și cele economice să fie concepute ca elemente complementare ale aceleiași strategii de dezvoltare durabilă.

 

Conceptul de competitivitate socială câștigă tot mai mult teren în dezbaterea europeană. Acesta pornește de la ideea că investițiile în educație, sănătate, protecție socială și cercetare nu sunt simple cheltuieli, ci investiții în capitalul uman și în reziliența economiei. În această logică, performanța economică nu mai este evaluată doar prin costul forței de muncă sau nivelul taxării, ci și prin capacitatea unei societăți de a inova, de a menține coeziunea socială și de a se adapta la schimbările economice și tehnologice.

 

Din această perspectivă, competitivitatea și protecția socială nu se exclud, ci se susțin reciproc. Menținerea standardelor sociale europene depinde de o economie capabilă să genereze productivitate, inovare și creștere. Fără această bază economică, sistemele de protecție socială riscă o erodare lentă, determinată de diminuarea resurselor necesare finanțării lor.

 

Dan Luca este expert în afaceri europene și comunicare strategică, desfășurându-și activitatea la Bruxelles încă din 1997. Este autorul cărții Mapping the Influencers in EU Policies, publicată de Palgrave Macmillan în 2020.

 

Simona Stănescu este cercetător științific I la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), Academia Română, specializată în politici sociale, statul bunăstării, demografie, economie socială și dezvoltarea serviciilor sociale.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Haide U(E)!”

Pentru astãzi, un editorial-manifest!

 

----

 

La Cluj, „U” e echipa favorită. În Europa, „UE” a devenit structura favorită. Nu chiar cu fulare ridicate spre Bruxelles și nici cu scandări federaliste prin piețe, ci mai degrabă cu acel tip de atașament calm pe care îl ai față de un club în care ai intrat greu și din care nu mai vrei să fii dat afară. O analogie poate forțată, desigur, fără să-i deranjăm pe suporterii CFR-iști și fără să ne transformăm în fanatici europeni. Mai ales că, spre deosebire de „U”, UE nu are stadion, galerie și nici echipă de fotbal.

 

Are însă altceva: o socoteală de fațadă care, oricât ar părea contabilicească, spune multe. România contribuie cu aproximativ 5% și primește însã cam 15% din bugetul naţional de la cel european. Poduri, autostrăzi, școli renovate, agricultură, burse, digitalizare. Sigur, cifrele sunt utile când vrem să ne bombăm pieptul patriotic prin talk-show-uri. Dar adevărata miză nu stă doar în bani. Stă în interconectivități și interdependențe. În faptul că milioane de români lucrează, studiază sau trăiesc în spațiul european fără să mai simtă granița ca pe un zid. În faptul că pașaportul românesc nu mai vine cu acea umbră de suspiciune de altădată.

 

Acceptarea într-un club contează uneori mai mult decât cotizația. Iar românii plecați prin Europa pot confirma cel mai bine emoția aceasta discretă: să nu mai fii „de la periferie”.

Desigur, există și părți defavorabile sau percepute ca nedrepte. Reguli care ne irită, decizii luate departe, standarde care par gândite pentru economii mai puternice. Există și glumițe: că Bruxelles-ul ne spune cât de curbat trebuie să fie castravetele sau ce bec să folosim în baie. Folclor continental. Uneori sănătos, alteori doar zgomot.

 

Dar lumea se schimbă, iar servituțile timpului obligă statele să aleagă rapid între nostalgie și adaptare. Discuția despre 5% pentru apărare nu mai pare SF contabilicesc. Fie că banii merg spre NATO, spre armata națională sau, cel mai probabil, spre o apărare europeană coordonată, realitatea e că securitatea costă. La fel și economia coordonată. Bugetul european, moneda euro, politicile comune — toate mută greutatea dinspre orgolii naționale spre „imaginea de ansamblu”. Căci, fără competitivitate industrială, riscăm un colaps al societății europene.

 

Și poate că, într-o zi, vom vorbi firesc despre 3% pentru locuințe, așa cum vorbim despre sănătate sau educație. Poate că aproape un sfert din bugetele naționale va merge spre apărare comună și economie coordonată. Va părea mult? Va garanta succesul? Nimeni nu știe.

 

Dar să nu uităm ceva esențial: UE nu este „ei”. UE suntem noi. Cu bune, cu ironii, cu emoții și cu eterna nevoie de a simți că jucăm, totuși, în prima ligă. Cu o apărare bună și un atac competitiv.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãcia: “Meso”

Tot mai prezent, conceptul de Meso redefinește spațiul dintre Micro și Macro. Despre implicațiile lui pentru viața noastră, astãzi, în editorial.

------
Meso este spațiul dintre micro și macro. Dintre viața personală și marile transformări ale lumii. Dintre firul ierbii și titlurile de breaking news. Este nivelul la care schimbările mari capătă efecte concrete și devin vizibile în realitatea de zi cu zi.

Trăim micro și consumăm macro. Asta pare să fie formula epocii noastre. Viața reală se întâmplă aproape: oameni, muncă, relații, obiceiuri, ritmuri zilnice. În același timp, atenția ne este capturată permanent de macro: războaie, alegeri, crize, AI, piețe, panică globală, sfârșituri de lume anunțate săptămânal.

Totul e mare. Totul e urgent. Totul pare decisiv. Dar între aceste două niveluri există meso. Locul unde vezi cum o tehnologie schimbă o profesie. Cum un oraș începe să funcționeze diferit. Cum se modifică reflexele unei generații. Cum oamenii comunică, lucrează și gândesc altfel fără să observe imediat schimbarea. Acolo se vede realitatea.

Macro-ul produce zgomot. Micro-ul produce emoție. Meso-ul produce consecințe.
Problema este că meso nu are spectacol. Nu poate fi transformat ușor în scandal de studio. Nu generează suficientă adrenalină pentru ciclul continuu de breaking news. Și atunci apare exploatarea derizoriului: conflict permanent, indignare livrată industrial, senzația că trăim într-o urgență continuă.

Viața devine entertainment nonstop.

În România, fenomenul e dus la extrem. Se consumă știri compulsiv și se înțeleg tot mai puțin mecanismele reale ale schimbării. Unii aleg detoxul total: „nu mă mai uit la știri”. Alții rămân conectați permanent la fluxul informațional. Probabil ambele extreme ratează ceva esențial.

Nu lipsa informației e problema. Ci lipsa unei lentile corecte. Iar lentila meso devine tot mai utilă într-o lume accelerată.

AI-ul este exemplul perfect. Discuția publică sare direct la extreme: „va distruge joburi” sau „va salva lumea”. În realitate, schimbarea se produce meso. În organizații care încearcă să automatizeze procese pe care nici ele nu le înțeleg complet. Nu poți construi automatisme bune fără să cunoști profund problema. Cei implicați cu adevărat în munca reală devin esențiali.

Adevăratele transformări nu se văd nici în abstract, nici în spectacolul televizat. Se văd în meso.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Povestea nevăzută din spatele Erasmus

Mă bucur foarte mult că Erasmus rămâne unul dintre cele mai apreciate branduri europene. Campania dedicată celor 39 de ani ai programului este binevenită și inspirată. Totuși, puțini cunosc eforturile de lobby și negocierile care au stat la baza alocării bugetului și a lansării acestui program emblematic. Cu câțiva ani în urmă, am publicat un articol pe această temă, iar astăzi îl republic, deoarece subiectul rămâne la fel de actual și relevant.

-----

 

În periaoda 1997-1999 am avut marea plăcere să fiu omul de PR al Asociaţiei Studenţilor Europeni (AEGEE) la Bruxelles. Timp de doi ani am încercut să pun în valoare tot ceea ce învăţasem la Cluj şi în România despre relaţiile cu presa, comunicare şi impact mediatic. Totul într-o capitală comunitară care îşi căuta şi atunci identitatea europeană.

Nu doar presa a fost importantă în activitatea noastră, relaţionarea cu Comisia Europeană, şi în special cu DG XXII, actuala Direcţie Generală Educaţie şi Cultură a Comisiei Europene, fiind top pe agendă.

Nu mă voi referi la rezultatele acelei perioade, dar voi prezenta un lobby de ONG, cu un impact imens pentru milioane de tineri. AEGEE-Europe a avut o contribuţie esenţială la lansarea programului Erasmus în anii ’80. Lobby-ul efectuat în perioada 1986-87, prin presă, dar şi printr-o serie de întâlniri cu şefii de stat din ţările UE (W.MARTENS în Belgia, R. LUBBERS în Olanda şi desigur F. MITTERRAND în Franţa) au reuşit să ţină Erasmus pe agenda Consiliului de Miniştri, în ciuda a două refuzuri venite din Franţa, Germania şi Marea Britanie.

În cartea "Urgenţele euro-cetăţenilor", Franck Biancheri, preşedintele AEGEE-Europe din acea perioadă, descrie dificultăţile în procesul de decizie comună şi istoria complicatei adoptări a programului Erasmus, primul program global care se adresează exclusiv tinerilor.

"În 1986 Comisia Europeană a început prin a explica (n.a. Comitetul Director al Asociaţiei Studenţilor Europeni – AEGEE-Europe – din acea perioadă) cine bloca programul Erasmus şi de ce. Pentru cei care erau dovada vie că mii de studenţi au dorit să studieze în Europa, a fost într-adevăr absurd ca un astfel de program să nu fie adoptat. Faptul că schimburile universitare din ţările europene au fost, în principal, concretizate cu Statele Unite părea în contradicţie totală cu obiectivele Comunităţii  Europene şi, în special, cu recentul Obiectiv ‘92. Opoziţia, desigur, a fost legată de probleme bugetare: trei state membre – Franţa, Germania şi Marea Britanie – au refuzat să deblocheze fondurile necesare. La acea vreme erau dificultăţi în a înţelege cum o decizie luată în timpul Summit-ului European putea fi blocată de unele din statele participante".

În fond, motivul adevărat al acestei opoziţii iniţiale faţă de programul Erasmus nu a fost chiar de natură bugetară. Administraţiile naţionale nu au vrut să vadă Europa abuzând de ceea ce ei considerau a fi proprietatea lor particulară: educaţia. Iar problema bugetului a permis ca motivele inadmisibile şi naţionaliste să fie ascunse în mod diplomatic. "Din ce a spus Comisia, Franţa a deţinut o poziţie cheie întrucât Germania şi Marea Britanie declaraseră deja că vor urma exemplu Franţei în cazul în care aceasta deblochează situaţia".

Astfel în noiembrie 1986 doamna Gendreau-Massaloux (Consiliera Preşedintelui Franţei) a încercat să faciliteze o întâlnire a studenţilor europeni cu Preşedintele Mitterand. În locul unei întâlniri, ea a propus ceva extraordinar: ca pentru a 30-a aniversare a creării Comunităţii Europene întreaga delegaţie de studenţi să ia masa cu Preşedintele. Atragerea atenţiei unui Şef de Stat asupra unei probleme care nu este urgenţă nu este o sarcină tocmai facilă. Consilierii lui au fost conştienţi de acest fapt şi s-au decis ca reprezentanţii AEGEE să fie invitaţi să servească prânzul în 18 martie 1987.

În acelaşi timp, cu un curaj rar întâlnit în Comisie, comisarul european Manuel Marin a hotărât să retragă propunerea Erasmus, datele pe care a fost bazată decizia fiind ofertele ridicole de finanţare făcute de către Consiliu. Această situaţie a mărit presiunea asupra celor trei state membre implicate. "Singurul şi unicul nostru obiectiv a fost atenţionarea  Preşedintelui Franţei că Erasmus nu fusese adoptat şi că s-ar putea să nici nu fie vreodată, deci trebuie să intervină public ca să demareze lucrurile. La început Preşedintele nu ne-a ascultat deloc şi a folosit observaţiile noastre ca să ne dea lecţii despre construcţia Europei. Nu aveam altă cale decât să riscăm totul dacă vroiam să progreseze cauza noastră. Şi asta am şi făcut aproape la mijlocul mesei când i-am spus preşedintelui că, aparent, el nu a înţeles ce i se spusese, că el credea despre Erasmus că mergea înainte când, în fond, nu asta a fost situaţia. S-a aşternut o linişte apăsătoare. Din fericire, Preşedintele s-a consultat cu doamna Guigou, care a confirmat că Erasmus era blocat cu adevărat şi că ar fi riscat să rămână în felul acesta „pe timp nelimitat” dacă nu s-ar fi făcut o presiune politică semnificativă. De la acel punct încolo, atitudinea Preşedintelui faţă de noi s-a schimbat radical şi s-a înfiripat o adevărată conversaţie constructivă pentru restul timpului".

În cadrul unui interviu de televiziune din următoarea zi, preşedintele Mitterand a anunţat că, "drept rezultat al unei întâlniri cu studenţii europeni, a devenit militant convins pentru susţinerea programului Erasmus şi a considerat inacceptabil ca puţinele milioane de ECU pentru acest program să nu fie găsite când mii de milioane au fost cheltuite pentru alte domenii cum ar fi de exemplu agricultură". Câteva săptămâni mai târziu Consiliul de Miniştri (Educaţie) a adoptat Erasmus.

În memoriile sale, Jacques Delors, preşedintele Comisiei Europene între 1985 şi 1994, referindu-se la perioada adoptării programului Erasmus menţiona: "Mi-am îndreptat atenţia şi asupra studenţilor. Dacă aceşti studenţi sunt chemaţi pentru a circula în Europa şi a se întâlni, vom crea acolo un spirit european. Fără a uita însă profitul personal care este experinţa într-o altă ţară şi într-o altă universitate. Câteva ţări au fost reticente din raţiuni de principii – antieuropenii – sau din cauze financiare. În acord cu doamna Thatcher, am prezentat un nou text la Consiliul European de la Londra, din decembrie 1986, pentru adoptare, Şefilor de Stat, care l-au aprobat. Acest program l-am numit Erasmus şi s-a dezvoltat de o manieră impresionantă, perminţând miilor de studenţi să studieze într-o altă ţară".

Evenimentele prilejuite de lansarea programului Erasmus evidenţiază importanţa implicării organizaţiilor non-guvernamentale în acţiunile care au relevanţă pentru grupul de interese pe care îl reprezintă. În acest caz, studenţii europeni au reuşit demararea practică a programului Erasmus. Rolul ONG-urilor nu se opreşte însă doar la o deblocare şi un eventual ajutor în implementarea unor programe europene. Se vorbeşte tot mai mult de politici europene ancorate în realitate. Comisia Europeană, organul european autorizat în a da tonul iniţiativelor europene, a evoluat, transformându-se din "policy-making" în "policy-taking". Implicarea în dezbateri reale şi redactarea propunerilor concrete este direcţia în care o societate responsabilă trebuie să se îndrepte.

 

(articol publicat în 2 noiembrie 2011, în PR-Romania)

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

 

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Ultima Carte?”

Care este valoarea socială și personală a unei cărți? Despre acest subiect este editorialul meu de astăzi

---
La viața mea am publicat și eu câteva cărți. În 2003 a apărut prima, la editura clujeană Dacia, iar ultima, cel puțin până acum, în 2020, la editura britanică Palgrave.

Scopul acestui editorial nu este însă să vorbesc despre trecutul meu editorial, ci despre viitor. Să fiu sincer, acum vreo doi-trei ani se mai adunaseră idei și materiale pentru o altă carte, dar eram prins în alte proiecte și am renunțat.

Acum însă a intervenit o altă problemă, una societală, dacă pot spune așa. Mai merită să scrii o carte? Nu vorbesc despre partea materială, pentru că pasiunea mea pentru scris nu a fost niciodată dictată de rațiuni economice. Este mai degrabă întrebarea firească a celor care creează conținut: mai există public interesat?

Tranziția de la print la digital este deja cunoscută. Am lucrat 25 de ani într-o media aproape exclusiv online și am văzut această transformare pas cu pas. La început, printul era încă parte a soluției, una dintre opțiuni. Astăzi pare segmentul aflat într-o continuă descompunere.

Când te apuci să scrii o carte nouă, inevitabil te gândești și la viitor. Un astfel de proiect cere timp: douăsprezece luni, poate chiar optsprezece până la apariție. Desigur, conținutul poate exista doar ca ebook. Este și asta o variantă. Dar parcă rămâne senzația unui proiect neterminat.

Cum poți face lansarea unei cărți neimprimate? Online, desigur, cum s-a întâmplat în anii negri ai pandemiei. Dar să fim serioși, greu să motiveze un autor.

Și totuși, lumea continuă să citească, să se intereseze, poate chiar mai mult decât în secolul trecut. Internetul și globalizarea au adus universul în palma fiecăruia.

Numai că prea puțini — și aici nu mă refer doar la generațiile tinere — mai citesc o carte tipărită. Nici la plajă, nici în avion, nici într-un weekend ploios. Iar la serviciu, să fim serioși, goana zilnică ne ține în fața laptopului, unde totul este rapid și fragmentat.

Când ați primit ultima invitație la o lansare de carte? Care era subiectul, cine era autorul? Câte exemplare s-au tipărit și câte s-au vândut? Sau, privind spre viitor, câte se vor mai vinde?

Sunt gânduri reale care îmi încolțesc tot mai des în minte. A publica sau nu o altă carte?

 

Dan LUCA /Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Tim”

În editorialul meu de astăzi scriu despre emoțiile care dau sens victoriilor sportive și rămân vii peste ani.

---
Ce este mai important în sport: titlul sau drumul până la el? Privind în urmă, răspunsul pare tot mai simplu. Trofeele rămân în statistici, în vitrine și în palmares. Dar ceea ce supraviețuiește cu adevărat în memorie sunt emoțiile, oamenii și clipele care au făcut acel drum special.

Pentru mine, sportul nu a fost niciodată doar despre glorie. A fost despre apartenență. Despre vibrația unei tribune. Despre mirosul unui stadion într-o după-amiază rece. Despre sentimentul că faci parte din ceva mai mare decât tine.

Poate de aceea, când mă gândesc la U Cluj, nu mă gândesc la titluri. Nici nu visa cineva serios la ele în anii ’80. U era altceva. Era o stare. O echipă care trăia permanent între entuziasm și lupta pentru supraviețuire. Tocmai asta o făcea autentică.

Perioada mea de aur a U Clujului fotbalistic poartă un nume: Septimiu Câmpeanu. Adicã Tim, cum îl alintau suporterii. Preluările sale cu călcâiul, loviturile libere executate cu eleganță și naturalețe au rămas impregnate definitiv în memorie. Iar când U Cluj câștiga cu 3-1 împotriva Craiovei Maxima pe stadionul Ion Moina, senzația era imposibil de descris. Nu pentru că ne apropia de titlu, ci pentru că oferea o bucurie pură, sinceră, aproape copilărească.

A trebuit să apară concitadina CFR Cluj, care în două decenii a adunat trofee cu o regularitate impresionantă, pentru ca lumea să înceapă să privească altfel lipsa titlurilor de la U. Dar farmecul „șepcilor roșii” nu a stat niciodată în palmares. A stat în legătura aceea greu de explicat dintre echipă și oameni.

Și nu doar fotbalul a creat asemenea amintiri. La baschet feminin, Magda Pall-Jerebie ducea echipa Universității spre performanțe extraordinare. Victoria din Cupa Campionilor Europeni împotriva lui Primigi Vicenza rămâne un reper uriaș pentru sportul clujean. Apoi au venit anii lui Gheorghe Mureșan, când Sala Sporturilor devenea un vulcan la meciurile de baschet masculin. La începutul anilor ’90, Clujul visa prin sport.

De fapt, acesta este marele dar al sportului: capacitatea de a te face să visezi. În 2016, la deschiderea Campionatului European de fotbal de la Paris, printre zecile de mii de români de pe Stade de France, atmosfera părea că respiră prin tine. În 2024, zidul galben al suporterilor români de la Köln, la meciul cu Belgia, a demonstrat încă o dată câtă forță poate avea emoția colectivă.

Dar sportul surprinde și în alte feluri. Un meci de baseball la Los Angeles, fără să cunoști echipele sau regulile jocului, poate deveni memorabil doar prin energia locului. Iar când Turul Franței îți trece prin fața casei, înțelegi că sportul mare nu este doar spectacol televizat. Este un fenomen care îți intră în viață și rămâne acolo.

Sportul merită nu doar privit, ci și practicat. Competiția dă savoare indiferent de nivel. Unele dintre cele mai frumoase amintiri personale nu au legătură cu marile scene. Sunt victoriile de la Constructorul Cluj, succesul de la Câmpia Turzii, meciurile din Divizia B cu Armătura Cluj sau golul marcat pentru U Cluj în Cupa României împotriva echipei din Târgu Mureș. Și mai ales acel gol din piruetă, în 1992, contra Aradului. Momente mici pentru istorie, dar uriașe pentru suflet.

Poate tocmai de aceea sportul rămâne atât de important. Nu pentru clasamentele finale, ci pentru ceea ce construiește în noi. Pentru prietenii, emoții și povești. Pentru acea conexiune imposibil de măsurat în puncte sau medalii.

Titlurile trec. Amintirile rămân.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Mâzgălim sau reoxigenăm?”

Tema editorialului meu de astăzi este simplă: mai bine reoxigenăm viitorul Europei decât să-i mâzgălim trecutul.

 

---
Prosperitatea nu se naște în rapoarte groase și nici în grafice reci. Ea începe discret, în bucătărie, într-o dimineață liniștită, când știi că ziua de mâine nu te va lua prin surprindere. Într-un copil care merge la școală cu încredere. Într-o vacanță planificată fără teamă. Prosperitatea este aerul invizibil al unei vieți așezate — nu îl vezi, dar îl simți în fiecare respirație.

Dar aerul acesta pare, uneori, prea ușor de respirat. Trăim vremuri în care ferestrele sunt larg deschise către lume. Vedem tot, comparăm tot, dorim tot. Este un reflex uman. Și totuși, undeva între dorință și realitate apare o ceață fină: ideea că prosperitatea ni se cuvine, că este un dat, nu un echilibru fragil.

Aici trebuie să fim atenți. Prosperitatea nu este un izvor nesfârșit care curge indiferent de anotimp. Este mai degrabă o grădină: dacă o uzi, rodește; dacă doar culegi, se usucă. Între a cere și a contribui trebuie să existe o măsură. Altfel, solul care ne susține începe să crape, aproape imperceptibil, până când devine evident.

Europa știe bine cum arată pământul uscat. După Al Doilea Război Mondial, continentul era o hartă de ruine și răni. Din acest peisaj a apărut un pariu curajos: ideea că fostele conflicte pot deveni punți. Uniunea Europeană nu s-a născut din perfecțiune, ci din nevoie — nevoia de pace, de stabilitate, de reconstrucție.

Și a funcționat. Ca o respirație adâncă după o lungă sufocare, Europa a început să prindă viață. Țări care păreau blocate în trecut au găsit drumuri noi. Spania și Portugalia au ieșit din umbra dictaturilor și au învățat din nou să crească. Irlanda a accelerat ca o primăvară târzie care recuperează timpul pierdut. Grecia a cunoscut valuri de prosperitate, chiar dacă uneori marea a fost agitată.

Nu, nu trebuie să mâzgălim această istorie. Nu trebuie să o reducem la clișee sau să o colorăm după preferințe de moment. Dar nici să o păstrăm într-o vitrină prăfuită. Istoria are nevoie de aer. De întrebări. De nuanțe. Să o reoxigenăm înseamnă să o înțelegem din nou, nu să o rescriem.

Astăzi, provocarea nu mai este să aprindem focul, ci să îl menținem fără să îl lăsăm să se stingă sau să scape de sub control. Lumea din jur se mișcă rapid. Tehnologia schimbă regulile jocului, clima ne amintește că nu suntem invincibili, iar tensiunile globale ne arată cât de fragilă este stabilitatea.

În acest context, prosperitatea nu mai poate fi doar un rezultat. Devine un proces conștient. O alegere repetată. Ca mersul pe bicicletă: dacă te oprești, cazi.

Cum continuăm? Nu prin salturi spectaculoase, ci prin pași siguri. Prin responsabilitate — fiecare dintre noi ca o rotiță mică, dar esențială. Prin solidaritate — pentru că o construcție rezistă doar dacă toate cărămizile sunt susținute. Și prin încredere în instituții care trebuie să rămână ancorate în realitate, nu în discursuri goale.

Proiectul european nu este o poveste încheiată. Este mai degrabă un organism viu, care respiră prin fiecare generație. Dacă îl sufocăm cu așteptări nerealiste sau îl ignorăm din comoditate, slăbește. Dacă îl înțelegem și îl susținem, se adaptează.

Așadar, să nu mâzgălim istoria. Dar nici să nu o lăsăm să se stingă în tăcere. Să o reoxigenăm, cu luciditate și respect. Pentru că, în cele din urmă, prosperitatea nu este o moștenire garantată, ci o flacără pe care fiecare generație trebuie să o țină aprinsă — cu grijă, cu efort și cu un strop de înțelepciune.

 

Dan LUCA / Bruxelles