Al treilea mare proiect european: Competitivitatea

1. Ideea centrală

Uniunea Europeană s-a construit pe două mari proiecte fondatoare: pacea, prin reconcilierea istorică a continentului după al Doilea Război Mondial, și integrarea, prin piața unică și apropierea politică dintre statele membre. Astăzi, competitivitatea poate deveni al treilea mare proiect european – legătura dintre autonomie strategică, politică industrială, inovare și prosperitate. Iar al patrulea proiect ar putea fi o comunitate strategică europeană: o Uniune capabilă nu doar să reglementeze și să consume, ci să producă, să inoveze și să influențeze lumea.

2. Reperele esențiale ale temei

Europa traversează un moment în care vechile repere nu mai sunt suficiente. Pacea, piață unică și prosperitatea au fost mult timp pilonii principali ai construcției europene. Astăzi, acest triunghi are nevoie de un nou element central: competitivitatea. Nu ca obiectiv economic izolat, ci ca proiect politic integrator, capabil să lege autonomia strategică, politica industrială, competențele, migrația, extinderea Uniunii și calitatea vieții cetățenilor europeni.

După mai bine de 25 de ani petrecuți în inima Bruxelles-ului european, am urmărit evoluția acestei teme. Competitivitatea industrială nu este o idee apărută recent. A revenit periodic în centrul agendei europene, de la Strategia de la Lisabona până la dezbaterile actuale privind viitorul economic al Uniunii. Diferența este că astăzi nu mai vorbim despre un avantaj competitiv într-o lume stabilă, ci despre capacitatea Europei de a-și păstra modelul economic și social într-un context global marcat de rivalități tehnologice, schimbări geopolitice și presiuni industriale.

Autonomia strategică europeană a devenit, în acest context, un proiect politic matur. Nu înseamnă izolare și nici retragerea Europei din economia globală. Înseamnă capacitatea de a decide, de a produce și de a proteja sectoarele esențiale pentru viitor. De la energie și apărare până la sănătate, tehnologie și infrastructură critică, Europa are nevoie de o bază industrială proprie și competitivă.

Aici apare legătura fundamentală dintre autonomie strategică și competitivitate. Nu poți avea autonomie fără capacitate economică. Nu poți avea securitate fără industrie. Nu poți avea prosperitate fără companii capabile să concureze global.

De aceea, revenirea politicii industriale europene nu trebuie privită ca o întoarcere la trecut, ci ca o adaptare la realitatea prezentului. Europa are nevoie de un nou contract între instituțiile europene, statele membre și mediul privat. Istoria Uniunii arată că marile salturi au apărut atunci când acești actori au lucrat împreună: piața unică și moneda euro sunt exemple ale unei asemenea logici de integrare.

În această ecuație, Fondul European de Competitivitate poate deveni unul dintre cele mai importante instrumente ale următorului ciclu european. Nu este suficient să avem obiective politice ambițioase; avem nevoie de mecanisme financiare care să transforme prioritățile în investiții concrete. Europa trebuie să finanțeze domeniile unde se construiește avantajul competitiv al viitorului: tehnologii avansate, industrie verde, apărare, sănătate, digitalizare și infrastructură.

Dar competitivitatea nu este doar despre fabrici și tehnologii. Este despre oameni.
Migrația către Uniunea Europeană trebuie analizată și prin această perspectivă. Europa are nevoie de forță de muncă, de competențe și de capacitatea de a integra resurse umane într-o economie aflată în transformare. O politică europeană coerentă privind migrația nu poate fi separată de strategia de competitivitate. Este nevoie de o abordare care să combine controlul frontierelor cu integrarea profesională, formarea competențelor și răspunsul la deficitul de personal din sectoare strategice.

Aceeași logică se aplică educației. Competențele sunt noua infrastructură economică europeană. Fără oameni pregătiți pentru industria viitorului, nici cele mai bune strategii industriale nu pot produce rezultate.

Modelul social european intră și el într-o nouă etapă. Protecția socială, serviciile publice și calitatea vieții nu trebuie văzute ca obstacole pentru competitivitate. Dimpotrivă, ele pot reprezenta un avantaj european dacă sunt susținute de o economie productivă și inovatoare. Modelul european a fost întotdeauna despre echilibrul dintre piață și solidaritate.

Un exemplu aparent separat, dar esențial, este locuirea. Locuințele accesibile devin parte din infrastructura competitivității. Un oraș în care tinerii, specialiștii și familiile nu își permit să locuiască este un oraș care pierde talent și dinamism economic.

La fel, rolul regiunilor, al primarilor și al asociațiilor europene devine tot mai important. Europa competitivă nu se construiește doar la Bruxelles. Ea se construiește în comunități locale, în ecosisteme industriale și în rețele profesionale care conectează economia reală cu decizia politică.

 

Asociațiile europene au această funcție de punte între sectoare, companii, cetățeni și instituții.

Extinderea Uniunii Europene trebuie privită prin aceeași lentilă. Europa nu poate extinde doar granițe, trebuie să extindă competitivitatea. Viitorii membri trebuie integrați nu doar politic și instituțional, ci și economic, prin participarea la lanțurile valorice europene, la proiectele industriale și la obiectivele strategice comune.

Pentru România, această transformare reprezintă o oportunitate majoră. Țara noastră trebuie să treacă de la statutul de beneficiar al politicilor europene la cel de participant activ la definirea lor. Avem nevoie de o strategie națională de competitivitate conectată la direcțiile europene, capabilă să identifice sectoarele unde putem deveni relevanți.
Europa intră într-o nouă etapă. Autonomia strategică, politica industrială și competitivitatea nu mai sunt dosare separate. Ele fac parte din același proiect politic: construirea unei Europe capabile să producă, să inoveze și să ofere prosperitate cetățenilor săi.

Poate că întrebarea fundamentală nu mai este dacă Europa dorește să fie competitivă. Întrebarea este dacă își permite să nu fie.

3. Metodologia redactării

Acest raport are la bază ideile și analizele exprimate în perioada 2023–2026 în articole publicate în Ziarul Financiar, realizate împreună cu 11 colaboratori, specialiști din domenii relevante pentru evoluția proiectului european.

Vasile Puşcaş - Negociatorul-şef al aderării României la UE şi ministru pentru afaceri europene

Radu Ştefan Oprea - Ministrul Economiei, Antreprenorialului şi Turismului 

Alexandru Rafila - Ministrul Sănătății

Victor Negrescu - Membru în Comisia pentru Bugete a Parlamentului European

Vasile Dîncu  - Eurodeputat, vicepreşedintele Comisiei Speciale pentru Scutul Democraţiei Europene

Alexandru Petrescu - Preşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară

Alina Bârgăoanu - Decanul Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice (SNSPA) din Bucureşti

Mihaela Luţaş - Predă cursul de Politici Economice Europene la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi este membră a Asociaţiei Generale a Economiştilor din România

Cristian Socol - Profesor la ASE Bucureşti

Simona Stănescu - Cercetător ştiinţific I la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV), Academia Română

Filip Dumitriu - Director la Bruxelles, la FEDARENE – reţeaua europeană a agenţiilor regionale şi locale de energie

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – articol în Ziarul Financiar: “De la provocare la oportunitate: migrația în ecuația competitivității europene”

Politica de migrație a UE rămâne un subiect dificil de abordat, prea puțin analizat din perspectiva legăturii sale cu competitivitatea economică. O explicație, în articolul meu de astăzi din Ziarul Financiar.

 

---
Europa se află într-un moment în care două mari teme strategice se întâlnesc: competitivitatea economică și gestionarea migrației. Mult timp tratate separat, acestea trebuie privite astăzi împreună, pentru că au la bază aceeași realitate: Europa are nevoie de oameni pentru a-și susține dezvoltarea economică și modelul social.

Competitivitatea Uniunii Europene este una dintre marile provocări ale momentului. Într-o economie globală marcată de accelerarea tehnologică, competiția pentru investiții și schimbările demografice, Europa trebuie să găsească răspunsuri rapide și eficiente. Iar unul dintre cele mai importante răspunsuri este legat de resursa umană.

Fără oameni, nu există creștere economică. Fără competențe, nu există inovare. Fără forță de muncă suficientă, nu există competitivitate. De aceea, migrația devine o componentă a competitivității europene, nu doar o temă umanitară.

Europa are nevoie de imigrație pentru economia sa, dar această imigrație trebuie organizată la nivel european. Aceasta este perspectiva care poate transforma o provocare într-o oportunitate strategică.

Modelul social european este unul dintre cele mai atractive modele de dezvoltare din lume. Calitatea vieții, stabilitatea instituțională, accesul la educație și sănătate, protecția socială și valorile democratice fac Europa o destinație dorită pentru oameni din întreaga lume. Această atractivitate reprezintă un avantaj competitiv, dar și o responsabilitate.

Europa trebuie să fie capabilă să transforme această atracție într-o strategie economică.
În prezent, multe sectoare economice europene se confruntă cu deficit de resurse umane. Unele au nevoie de specialiști în domenii avansate, altele au nevoie de competențe tehnice sau de forță de muncă pentru activități esențiale. Industria, construcțiile, serviciile, agricultura modernă, sănătatea, cercetarea și tehnologia au nevoie de oameni.

Această nevoie nu poate fi ignorată.

O economie competitivă are nevoie de o politică inteligentă de atragere și integrare a resurselor umane. Migrația trebuie să fie legală, predictibilă și conectată la realitățile pieței muncii europene. Trebuie să existe mecanisme eficiente de identificare a competențelor, de recunoaștere a calificărilor și de integrare în societățile europene.

Nu este vorba despre o migrație fără reguli, ci despre o politică europeană responsabilă.
Uniunea Europeană are nevoie de o nouă abordare, construită împreună de instituțiile europene și liderii naționali. Provocarea este comună, chiar dacă realitățile diferă de la o țară la alta. Fiecare stat membru are propriile nevoi economice și propriile sensibilități sociale, dar răspunsul trebuie să fie coordonat.

Europa nu poate fi competitivă în secolul XXI fără o strategie europeană pentru resursa umană.

În acest proces, sectorul de afaceri trebuie să fie un partener activ. Companiile cunosc cel mai bine evoluțiile pieței muncii, lipsa competențelor și domeniile unde există cele mai mari nevoi. Implicarea mediului privat în dialogul european privind migrația economică este esențială.

Politicile publice trebuie construite împreună cu economia reală.

Migrația poate deveni un factor de creștere, inovare și consolidare economică atunci când este gestionată prin parteneriate între instituții, companii și societate. Nu este doar o problemă administrativă, ci o decizie strategică privind viitorul Europei.

Marile economii ale lumii concurează astăzi pentru capital, tehnologie și oameni. Europa are avantajul unui model care atrage. Trebuie însă să dezvolte și capacitatea de a integra.

Viitorul competitivității europene depinde de abilitatea Uniunii de a transforma diversitatea într-o resursă, iar migrația într-un instrument de dezvoltare.

Competitivitatea și migrația nu sunt două teme separate. Ele fac parte din aceeași ecuație europeană.

Europa are nevoie de oameni. Iar responsabilitatea politică a Europei este să creeze cadrul prin care acești oameni să contribuie la o economie mai puternică, la societăți mai reziliente și la un model european pregătit pentru viitor.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – articol în Ziarul Financiar: “Europa nu mai poate extinde doar granițe. Trebuie să extindă competitivitatea”

Există o legătură între competitivitatea economică și extinderea UE. Despre acest subiect, în materialul publicat astăzi în Ziarul Financiar.

 

---

Europa se pregătește să se extindă într-un moment în care ea însăși își caută direcția. Este una dintre marile ironii ale istoriei recente: Uniunea Europeană este chemată să devină mai mare exact în perioada în care trebuie să devină mai competitivă.

 

Războiul din Ucraina a schimbat profund paradigma europeană. Extinderea nu mai este doar un proiect economic sau instituțional, ci a devenit și un proiect de securitate, legat de influență, stabilitatea continentului și capacitatea Europei de a răspunde într-o lume în care marile puteri își construiesc rapid propriile zone de interes.

 

Dar există o întrebare pe care Europa trebuie să o formuleze cu sinceritate: o Uniune mai mare va fi automat și o Uniune mai puternică?

 

Răspunsul nu stă în numărul de membri, ci în capacitatea acestora de a crea valoare și de a contribui la forța economică și strategică a proiectului european.

 

Europa nu are astăzi o problemă de dimensiune. Are o problemă de competitivitate. Are o industrie puternică, dar se confruntă cu costuri energetice ridicate. Are cercetare de calitate, dar încă produce prea puține companii globale noi. Are oameni bine pregătiți, dar și administrații care, în multe situații, se adaptează mai lent decât ritmul economiei mondiale.

 

În acest context, extinderea poate deveni una dintre cele mai importante decizii strategice ale următorului deceniu, dar numai dacă este gândită diferit față de trecut.

Europa nu mai poate privi aderarea ca pe un simplu proces în care o țară adoptă reguli, închide negocierile și abia apoi începe adevărata integrare. Lumea s-a schimbat, iar competiția globală este prea rapidă pentru ca acest model să mai fie suficient.

Viitoarea extindere europeană ar trebui să introducă un criteriu suplimentar: competitivitatea economică. Nu în locul criteriilor politice și instituționale, ci alături de acestea.

 

O țară care dorește să intre în Uniunea Europeană ar trebui să vină nu doar cu reforme legislative și angajamente instituționale, ci și cu un plan național de competitivitate, construit împreună cu instituțiile europene. Acesta ar trebui să răspundă unei întrebări simple: ce aduce această economie în Europa de mâine?

 

Nu este vorba despre a cere tuturor acelorași performanțe, ci despre existența unei direcții clare: unde pot fi create locuri de muncă, ce industrii pot crește, cum sunt pregătiți oamenii pentru economia viitorului, cât de eficientă este administrația și cum sunt atrase investițiile.

 

Aderarea trebuie să fie începutul unei contribuții reale la proiectul european, nu doar finalul unei negocieri politice.

 

Republica Moldova este un caz care merită o atenție specială. Pentru Moldova, apropierea de Europa nu înseamnă doar integrare economică, ci și securitate, alegerea unui model de dezvoltare și ieșirea din zona gri în care această țară a fost menținută prea mult timp.

 

Moldova are atuuri importante: oameni educați, o generație conectată la valorile europene, o diasporă care funcționează deja ca o punte economică și culturală și o poziție geografică strategică într-o regiune tot mai relevantă pentru Europa.

 

Dar Moldova trebuie privită realist. O economie mică nu devine competitivă doar prin apropierea de o piață mare. Este nevoie de productivitate, infrastructură modernă, energie sigură, administrație eficientă și capacitatea de a atrage investiții private.

Europa poate sprijini acest proces, dar nu poate înlocui responsabilitatea internă și necesitatea unor reforme asumate la nivel național.

 

În același timp, liderii europeni trebuie să înțeleagă o realitate fundamentală: extinderea nu se decide doar la Bruxelles. Ea se decide și în casele cetățenilor europeni. Aceștia vor întreba, în mod legitim: ce câștigăm din această extindere? Răspunsul nu poate fi doar moral sau geopolitic. El trebuie să fie și economic. O Europă extinsă poate însemna noi piețe pentru companiile europene, noi centre de producție, resurse umane suplimentare, lanțuri de aprovizionare mai sigure și o poziție mai puternică în competiția globală.

 

Extinderea nu trebuie prezentată ca o obligație, ci ca o investiție în puterea europeană.

Prosperitatea vine din competitivitate. O Uniune Europeană mai mare poate reprezenta viitorul Europei, dar numai dacă fiecare nou membru aduce nu doar un steag în plus, ci și capacitatea de a construi valoare, de a genera oportunități și de a consolida forța comună a continentului.

 

Europa nu trebuie doar să se extindă. Trebuie să se întărească.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Alergând prin lume, descoperind locuri, oameni și povești

De vreo 15 ani am reînvățat să-mi păstrez condiția fizică prin alergare. Alerg o dată sau de două ori pe săptămână în Belgia, țara în care trăiesc de aproape 30 de ani.

 

Dar profit de vacanțe pentru a alerga oriunde este posibil. Nu este doar timp liber sau spontaneitate; este o mică pregătire în sine. Trebuie să studiezi traseul de aproximativ opt kilometri, să descoperi orașul și să vezi ce oferă pentru un astfel de hobby.

 

Am alergat în locuri exotice, unele desprinse parcă dintr-o hartă a irealului. Pretoria mi-a plăcut mult, chiar dacă este un oraș plin de dealuri. Nu, nu m-a atacat nimeni pe stradă cu un cuțit; din contră, m-am simțit foarte în siguranță. Mult mai accesibilă a fost zona plată a deșertului Kalahari, în Namibia. Orașul? Swakopmund, pe coasta Atlanticului. Iar o alergare printr-un sat din Botswana este o experiență magică, mai ales într-o duminică dimineața, când jumătate dintre copiii satului ni s-au alăturat la alergare.

 

Să alergi în Hanoi, duminică la ora 7 dimineața, este ceva obișnuit. Sute de vietnamezi fac același lucru, chiar dacă temperatura ajunge deja la 35 de grade, iar umiditatea este de 90%. Mai prietenoasă a fost temperatura la alergarea din jurul fluviului Mekong, în capitala Laosului, Vientiane.

 

Alergările pe faleza din Rio sunt recomandate la ora 6 dimineața, odată cu răsăritul soarelui. Este o senzație fantastică să alergi chiar și desculț pe plaja Copacabana. Îmi amintesc cu aceeași plăcere o alergare similară pe plaja de la Venus, în 1991, când eram în cantonament cu echipa de handbal „U” Cluj.

 

A fost o adevărată bucurie să descopăr Brisbane alergând prin inima orașului. Emoția este cu atât mai mare cu cât știu că, în 2032, aici se vor desfășura Jocurile Olimpice.

 

Dacă tot vorbim de orașe olimpice, câteva cuvinte despre Beijing. La ora 6 dimineața, orașul începe să se trezească. A alerga prin Beijing, printre clădiri gigantice, este o experiență de neuitat.

 

Nu puteam rata nici o alergare la ora 6 dimineața în Bali. Faleza plajei a fost o gazdă minunată pentru cele 50 de minute de alergare, într-un peisaj de neuitat.

 

Alergarea de dimineață prin Sarajevo? Da, merge! Un traseu ales aproape spontan, de-a lungul râului Miljacka, printre podurile și străzile încărcate de istorie ale orașului.

 

Și în Tbilisi se poate alerga. Există trasee decente, dacă le cauți. Este o modalitate plăcută de a descoperi orașul la ora 8 dimineața, chiar și într-o zi de luni. Alergarea din Erevan a fost diferită, identificând parcuri în care statuile comuniste încă mai erau la loc de cinste.

 

Cine nu a alergat în Copenhaga a pierdut o experiență extraordinară. Faleza canalului și traseul până la Mica Sirenă sunt relaxante și magice în același timp.

 

M-a impresionat și Tallinnul estonian, unde alergarea m-a făcut să descopăr indirect cetatea orașului, ceva ce mi-a amintit de Sighișoara noastră.

 

Departe de forfota marilor orașe, am realizat parcursuri de alergare în pădurile din Olanda sau Suedia, pe plajele din Creta sau Andaluzia. Chiar și unele parcuri, parcurse în alergare, m-au încărcat cu bucuria vieții: Helsinki, Podgorița sau Riga.

 

Pentru mine, alergarea nu este doar mișcare. Este o altă formă de a cunoaște lumea: la pas alert, printre oameni, străzi, povești și locuri pe care altfel poate nu le-aș fi descoperit niciodată.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

Running Through the Worlds

For about 15 years, I have been relearning how to keep fit through running. I go out once or twice a week in Belgium, the country where I have lived for almost 30 years.

 

But holidays offer another opportunity: discovering a new place on foot, at a slightly faster pace. It is not only about having free time or being spontaneous. A new city requires a little preparation — studying an approximately eight-kilometre route, checking the streets, discovering the surroundings and finding out what the place has to offer from a runner's perspective.

 

I have explored some exotic places this way, others almost as if they had been taken from a map of the unreal.

 

I really liked Pretoria, even though it is a city full of hills. And no, nobody attacked me on the street with a knife. On the contrary, I felt very safe. Much more accessible was the flat landscape around Swakopmund, on the Atlantic coast of Namibia, close to the Kalahari.

 

Then there was Botswana — an experience from another world. On a Sunday morning, I set off through a village and, before long, half the village's children had decided to join me.

 

In Hanoi, being out at 7 a.m. on a Sunday is almost a tradition. Hundreds of Vietnamese people are already exercising, even though the temperature is approaching 35°C and the humidity is around 90%. Along the Mekong River in Vientiane, the capital of Laos, things felt considerably more friendly — at least from a meteorological point of view.

 

Rio is another story. The waterfront is best enjoyed at 6 a.m., when the sun is rising. There is something special about moving along Copacabana Beach, even barefoot, with the city gradually coming to life.

 

It was a real joy to discover Brisbane this way, passing through the heart of the city. And knowing that Brisbane will host the Olympic Games in 2032 makes the experience even more special.

 

I couldn't miss an early-morning outing in Bali either. At 6 a.m., the beach promenade was a wonderful host for those 50 minutes, surrounded by an unforgettable landscape. exercising.

 

Sarajevo works beautifully in the morning. I chose my route almost spontaneously, following the Miljacka River, crossing bridges and passing through streets filled with the history of the city.

 

Tbilisi can also be explored this way. There are decent routes if you know where to look, and 8 a.m. on a Monday proved surprisingly peaceful.

 

Anyone who hasn't discovered Copenhagen at a brisk pace has missed an extraordinary experience. The canal promenade and the route towards the Little Mermaid are relaxing and magical at the same time.

 

Tallinn also impressed me. Moving through the city on foot led me, almost by accident, to discover its old citadel — something that immediately reminded me of our own Sighișoara.

 

For me, running is not just exercise. It is another way of getting to know the world — among people, streets, stories and places that I might never have discovered otherwise.

 

Dan LUCA / Brussels

 

Dan LUCA – articol in Ziarul Financiar: “Ce au în comun FIFA și asociațiile europene de la Bruxelles? Lecția unui posibil model de finanțare pentru organizațiile non-profit”

Am scris astăzi în Ziarul Financiar despre procedura de monetizare a activelor unei structuri nonprofit, propusă recent și de FIFA.

 

---

Propunerea prezentată de FIFA în urmă cu câteva zile privind reorganizarea modului în care își administrează activele comerciale a generat numeroase reacții și dezbateri. Dincolo de interpretările apărute în spațiul public, subiectul merită analizat la rece, din perspectivă de business, ca un posibil model de structurare și finanțare a activelor dezvoltate de o organizație non-profit.

 

Discuția nu este despre a da un verdict privind oportunitatea propunerii FIFA, ci despre a înțelege mecanismul economic din spatele ei. Modelul analizat nu reprezintă o abordare complet nouă, ci unul care există deja, sub diferite forme, în alte sectoare economice și care presupune separarea activităților comerciale de activitatea principală a unei organizații non-profit.

 

În ultimii 25 de ani am lucrat cu asociațiile europene de la Bruxelles, analizând modele de management, impact organizațional și mecanisme de finanțare sustenabilă. Din această experiență, una dintre tendințele tot mai vizibile este transformarea unor activități dezvoltate inițial pentru susținerea misiunii organizației în adevărate active economice, cu potențial comercial propriu.

 

Bruxelles-ul găzduiește aproximativ 3.000 de asociații europene, care reprezintă aproape toate sectoarele economice importante: industrie, energie, agricultură, farmaceutică, tehnologie, transporturi sau servicii. Rolul lor principal este de a reprezenta interesele membrilor în dialogul cu instituțiile europene, de a urmări evoluțiile legislative și de a facilita coordonarea pozițiilor comune ale industriei.

 

Modelul tradițional de finanțare al acestor organizații se bazează în principal pe cotizațiile membrilor – federații naționale, companii sau alte organizații profesionale. Acest mecanism a funcționat timp de decenii, însă presiunea asupra bugetelor și complexitatea tot mai mare a activităților au determinat multe asociații să caute surse suplimentare de venit.

 

Astfel au apărut noi direcții de dezvoltare: conferințe internaționale, expoziții, programe de certificare, baze de date specializate, platforme digitale, servicii de analiză sau programe de formare profesională. În multe cazuri, aceste activități au depășit rolul de instrumente de comunicare și au devenit produse economice cu propriul model de business.

 

Recent, am fost implicat într-un proiect care a analizat zece asociații europene ce dețineau astfel de active și a evaluat diferite variante prin care acestea puteau fi dezvoltate, finanțate și administrate pe termen lung.

 

Un exemplu relevant vine din sectorul european al producătorilor de mașini-unelte. O organizație reprezentativă pentru acest sector desfășura, pe lângă activitatea de reprezentare industrială, și evenimente internaționale dedicate industriei. Aceste manifestări generau venituri prin taxe de participare, închirierea spațiilor expoziționale, sponsorizări și servicii asociate.

 

Din punct de vedere economic, un astfel de eveniment poate fi privit ca un produs distinct, cu o structură proprie de venituri, costuri și oportunități de dezvoltare.

Una dintre soluțiile analizate în cadrul proiectului presupunea separarea activității comerciale într-o companie dedicată. Asociația non-profit rămânea acționarul principal și păstra controlul strategic, în timp ce compania nou creată putea atrage parteneri sau investitori care să contribuie cu capital, expertiză și capacitate de extindere.

 

Avantajul unei astfel de structuri este separarea clară între activitatea de reprezentare și activitatea economică. Organizația non-profit își păstrează misiunea și guvernanța, iar activul comercial este administrat printr-o structură capabilă să funcționeze cu instrumente specifice mediului de afaceri.

 

Aceasta este și logica de business care poate fi observată în propunerea discutată de FIFA.

 

FIFA este o organizație non-profit, însă Cupa Mondială reprezintă unul dintre cele mai valoroase active comerciale din sportul mondial. Drepturile de televiziune, sponsorizările globale, licențele comerciale, vânzarea de bilete și numeroasele activități conexe generează venituri de ordinul miliardelor de dolari.

 

Din informațiile prezentate public, mecanismul analizat de FIFA presupunea crearea unei structuri comerciale separate care să administreze aceste active economice. Organizația ar fi rămas acționarul majoritar, păstrând controlul asupra direcției strategice, în timp ce noua companie ar fi avut posibilitatea de a atrage capital și parteneriate pentru dezvoltarea activităților comerciale.

 

Din perspectivă economică, punctul central al unei astfel de structuri este că investiția nu vizează organizația non-profit în sine și nici activitatea sa de guvernanță, ci exploatarea comercială a unor active create și dezvoltate de aceasta.

 

Acest tip de model este utilizat de mult timp în alte economii.

 

În Statele Unite, universitățile folosesc frecvent companii specializate pentru administrarea proprietății intelectuale și comercializarea rezultatelor cercetării. Organizațiile sportive separă drepturile comerciale de activitatea instituțională, iar instituțiile culturale folosesc entități comerciale pentru administrarea licențelor, magazinelor sau evenimentelor.

 

Elementul comun este același: organizația non-profit păstrează proprietatea și controlul strategic asupra activelor sale, în timp ce activitățile comerciale sunt gestionate prin structuri specializate.

 

În Europa, astfel de modele sunt încă mai puțin răspândite, dar interesul pentru ele este în creștere. Numeroase asociații profesionale și organizații sectoriale dețin active care au o valoare economică semnificativă, însă nu întotdeauna dispun de structurile necesare pentru a le dezvolta la potențial maxim.

 

Experiența proiectelor analizate la Bruxelles arată că active precum expozițiile internaționale, bazele de date, standardele tehnice, platformele digitale sau programele de formare pot funcționa ca produse economice independente. Întrebarea principală nu este existența acestor active, ci modul în care ele sunt organizate, finanțate și guvernate.

 

Din această perspectivă, cazul FIFA reprezintă un exemplu interesant al unei tendințe mai largi: organizațiile non-profit dezvoltă tot mai multe active comerciale și caută modele prin care acestea să poată fi valorificate sustenabil, fără ca organizația să își piardă identitatea sau controlul asupra misiunii sale.

 

Pentru ecosistemul asociațiilor europene de la Bruxelles, această dezbatere nu este una complet nouă. Ea reflectă o schimbare de paradigmă în modul în care organizațiile non-profit privesc relația dintre misiune, active economice și instrumente de finanțare.

 

În viitor, diferența dintre o organizație care doar reprezintă interesele unui sector și una care își construiește o platformă economică sustenabilă ar putea fi determinată tocmai de capacitatea de a identifica, administra și dezvolta aceste active.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – articol publicat în Cluj24: “Destinații cu istorie – o perspectivă de călător clujean asupra lumii”

Portalul Cluj24 m-a invitat să-mi exprim câteva reflecții despre turismul în locuri încărcate de istorie — multe dintre ele marcate de conflicte, tragedii și momente care au schimbat destine. Materialul este acum publicat online.

 

----

Sunt clujean și, din anul 1997, activez ca expert european la Bruxelles. De-a lungul anilor, curiozitatea de a descoperi lumea m-a purtat în numeroase țări. Am întâlnit oameni, am vizitat locuri și am descoperit povești care dau identitate unor spații aparent obișnuite. Din aceste călătorii am rămas cu o convingere: unele dintre cele mai puternice experiențe nu vin neapărat din locurile spectaculoase, ci din acelea care păstrează memoria unor momente dificile, a unor conflicte, a unor tragedii sau a unor perioade în care oamenii au fost obligați să reziste și să reconstruiască.

 

Trăim într-o perioadă în care putem descoperi aproape orice colț al lumii înainte de a ajunge acolo. Imagini, documente, filme și mărturii sunt la îndemâna oricui. Avem acces la o cantitate impresionantă de informație, chiar dacă rămâne provocarea de a selecta ceea ce este relevant și autentic. Acest material nu este un ghid turistic clasic și nici o analiză istorică exhaustivă. Este mai degrabă o invitație de a privi altfel locurile pe care le vizităm, prin poveștile lor, prin memoria lor și prin urmele lăsate de oameni.

 

În călătoriile mele recente am ales să caut astfel de locuri. Unele m-au impresionat prin frumusețe, altele prin forța poveștii pe care o transmit. Sunt spații în care trecutul nu a dispărut, ci continuă să vorbească prin clădiri, monumente, muzee sau simple urme rămase în peisaj.

 

 

Sarajevo – între gloria olimpică și memoria războiului

 

Plănuiam de mult timp să vizitez Sarajevo. Orașul m-a impresionat prin combinația dintre frumusețea sa multiculturală și urmele unei istorii dramatice. Este unul dintre acele locuri în care simți trecutul la fiecare pas, unde contrastele dintre viața de astăzi și amintirile războiului sunt extrem de puternice.

 

Sarajevo a intrat în istorie prin două momente complet diferite. În 1984, orașul găzduia Jocurile Olimpice de Iarnă, un simbol al cooperării, al speranței și al unei regiuni în care comunități diferite conviețuiau împreună. Doar câțiva ani mai târziu, imaginea orașului s-a schimbat radical. În timpul asediului din anii ’90, Sarajevo a devenit un simbol al suferinței civile și al rezistenței umane.

 

Una dintre cele mai tulburătoare experiențe a fost vizita la pista de bob olimpică. Construită pentru competiție și bucurie în 1984, aceasta a devenit, în timpul războiului, o poziție militară de unde lunetiștii trăgeau asupra orașului. Astăzi, acoperită de graffiti și înconjurată de vegetație, pista păstrează această contradicție dureroasă: un loc creat pentru pace și sport transformat temporar într-un spațiu al conflictului.

 

La Tunelul Speranței, transformat în muzeu, am descoperit povestea oamenilor care au folosit această cale subterană pentru aprovizionare și supraviețuire în timpul izolării orașului. Sarajevo nu este doar un oraș al trecutului, ci un exemplu impresionant despre capacitatea oamenilor de a rezista și de a reconstrui.

 

 

Laos – cea mai bombardată țară din lume

 

În Laos am descoperit una dintre cele mai puțin cunoscute tragedii ale secolului XX. Capitala, Vientiane, a devenit centrul noii puteri politice în 1975 și păstrează încă simboluri ale trecutului, precum Arcul de Triumf Patuxai, inspirat de modelul parizian, astăzi un monument care reflectă transformările prin care a trecut țara.

 

Însă adevărata lecție despre istoria Laosului am găsit-o la COPE Visitor Centre. Acolo am înțeles dimensiunea unei tragedii care continuă și astăzi. Între 1964 și 1973, Laos a fost bombardat masiv în timpul războiului din Indochina, devenind cea mai bombardată țară din lume raportat la populație.

 

Ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că războiul nu s-a terminat complet pentru mulți locuitori. Milioane de bombe lansate atunci nu au explodat și au rămas ascunse în sol. Astăzi, oameni simpli, inclusiv copii, sunt încă victime ale acestor muniții abandonate. Terenuri agricole rămân inutilizabile, iar dezvoltarea unor comunități este afectată de un conflict încheiat oficial cu zeci de ani în urmă.

 

 

Erevan – memoria unui popor

 

La Erevan am vizitat Armenian Genocide Memorial, unul dintre locurile esențiale pentru înțelegerea istoriei și identității Armeniei. Aflat pe colina Tsitsernakaberd, memorialul păstrează memoria victimelor genocidului armean din 1915–1917.

 

Vizita acestui loc este una profund emoționantă. Monumentul din bazalt, flacăra eternă și muzeul cu documente, fotografii și mărturii ale supraviețuitorilor creează un spațiu al reflecției și al memoriei.

 

Dincolo de dezbaterile istorice și politice, experiența vizitei transmite un mesaj universal despre consecințele urii, intoleranței și violenței asupra oamenilor și generațiilor care urmează. Este un loc care te obligă să privești istoria nu doar ca pe o succesiune de date, ci ca pe o experiență umană.

 

 

Rio de Janeiro – dincolo de imaginea de carte poștală

 

Una dintre cele mai interesante experiențe din Rio de Janeiro a fost vizita în Favela Rocinha, cea mai cunoscută dintre cele peste o mie de favele ale orașului. Dincolo de imaginea turistică a plajelor și carnavalului, Rio are și o altă realitate, cea a cartierelor construite la marginea marilor orașe.

 

Însoțit de un ghid autorizat, am putut înțelege mai bine complexitatea vieții într-o favelă. Aceste comunități, apărute în special după abolirea sclaviei, au dezvoltat în timp propriile structuri sociale și propriile mecanisme de organizare. Am aflat despre relația complicată cu grupările de crimă organizată, despre influența acestora și despre rolul politic pe care comunitățile din favele îl pot avea într-o țară unde votul este obligatoriu.

 

Experiența nu trebuie privită simplist. Pentru vizitatori, atmosfera poate fi calmă și sigură, însă ghidul atrage atenția asupra anumitor zone unde fotografiatul nu este permis, pentru a evita surprinderea membrilor înarmați ai grupărilor care controlează anumite teritorii.

 

 

Pretoria – simbolul luptei împotriva apartheidului

 

În Pretoria am descoperit un oraș care poartă memoria uneia dintre cele mai importante lupte pentru drepturile omului din secolul XX. Mult timp, orașul a fost centrul politic al regimului de apartheid, sistemul de segregare rasială care a afectat milioane de sud-africani.

 

Vizita la Union Buildings, sediul guvernului sud-african, are o puternică încărcătură simbolică. Aici se află statuia lui Nelson Mandela și locul unde acesta a depus jurământul în 1994, devenind primul președinte ales democratic al Africii de Sud.

 

Am simțit aici forța unui loc care a trecut de la simbolul opresiunii la simbolul reconcilierii. Pretoria arată că unele spații pot păstra memoria trecutului, dar în același timp pot deveni puncte de plecare pentru schimbare.

 

 

Vietnam – Paralela 17, linia care a despărțit o țară

 

Vizita în zona Paralela 17 din Vietnam a fost una dintre cele mai puternice experiențe legate de istoria războiului. Această fostă zonă demilitarizată a separat Vietnamul de Nord de Vietnamul de Sud între 1954 și 1976 și a devenit unul dintre simbolurile conflictului care a marcat profund secolul XX.

 

Astăzi, peisajul este liniștit, dar locurile păstrează memoria războiului. Tunelurile, vestigiile militare și podul Dakrong amintesc de anii în care oamenii au trăit permanent sub amenințarea violenței.

 

Vizitând această zonă, am avut sentimentul că istoria nu este doar în manuale. Ea rămâne prezentă în locuri, în comunități și în memoria celor care au trecut prin experiențe dramatice.

 

 

Riga – memoria unei epoci a fricii

 

În Riga am vizitat Corner House, fostul sediu al KGB-ului, un loc care păstrează memoria unei perioade dificile pentru Letonia și pentru întreaga regiune baltică.

 

Clădirea nu este impresionantă prin arhitectură, ci prin povestea pe care o poartă. Aici au avut loc anchete, detenții și acte de intimidare împotriva celor considerați adversari ai regimului sovietic. Vizitarea acestui spațiu oferă o perspectivă directă asupra unei epoci în care frica și controlul făceau parte din viața de zi cu zi.

 

Astăzi, Corner House este un muzeu al memoriei, un loc care ajută vizitatorii să înțeleagă cât de fragilă poate fi libertatea atunci când instituțiile sunt folosite pentru represiune.

 

 

Călătorind pentru a vedea, asculta și înțelege

 

După aceste experiențe, cred că merită să alegem uneori locuri cu povești, identitate și valoare istorică. Nu toate destinațiile trebuie să fie doar despre relaxare sau frumusețe vizuală.

 

Unele dintre cele mai puternice călătorii sunt cele care ne provoacă să înțelegem oamenii și trecutul lor. Locurile marcate de conflicte, suferință sau transformări profunde ne oferă lecții despre rezistență, memorie și responsabilitatea de a nu uita.

 

O călătorie adevărată înseamnă mai mult decât a vedea. Înseamnă a asculta, a înțelege și a descoperi poveștile care dau sens lumii în care trăim.

 

 

Dan LUCA / Bruxelles