Împreună cu Vasile Dîncu am semnat astãzi în Ziarul Financiar un articol despre apărarea europeană în context global.
----
Anul 2025 poate fi considerat un punct de inflexiune al securității europene,
similar cu 1945, datorită unor factori geopolitici și militari care redefinesc
arhitectura de securitate a continentului. În 1945, sfârșitul celui de-al
Doilea Război Mondial a condus la împărțirea Europei între Est și Vest, crearea
ONU și începutul Războiului Rece. În mod similar, 2025 ar putea marca o
transformare radicală în securitatea europeană. O apărare europeană autonomă nu
trebuie privită doar prin prisma spațiului european, ci și ca un actor global,
capabil să influențeze echilibrul de putere în alte regiuni ale lumii. Dacă
Europa își dezvoltă capacități militare mai avansate și își asumă un rol mai
activ în politica internațională, poate deveni un factor de stabilitate nu doar
în Mediterana și Africa, ci și în Orientul Mijlociu, Indo-Pacific și chiar în
zona Arctică.
Crizele consecutive din ultimii ani subliniază
vulnerabilitățile structurale ale Uniunii Europene, scoțînd în evidență
limitele capacității de răspuns rapid și coerent ale instituțiilor europene.
Invazia Ucrainei de către Rusia a provocat o rundă de provocări pentru
guvernarea europeană, impunând UE să adopte măsuri economice și politice
într-un context internațional tot mai complex și instabil.
Vulnerabilitatea structurală a Uniunii Europene este
adânc legată de modelul său de guvernare, bazat pe compromisuri între statele
membre, care nu întotdeauna ajung la o viziune comună rapidă și eficientă.
Adaptarea la noile realități ale unei lumi interconectate și în schimbare
continuă necesită reforme în guvernarea UE, care să îmbunătățească răspunsul la
crize și să consolideze solidaritatea între statele membre.
Extinderea UE și crearea zonei euro au fost
realizări semnificative pentru integrarea și stabilizarea regiunii. Aceste două
momente au consolidat nu doar coeziunea economică, ci și stabilitatea politică
în Europa. Cu toate acestea, în fața provocărilor geopolitice recente, din ce
în ce mai multe voci din cadrul Uniunii Europene susțin necesitatea unei
politici de apărare mai coerente și mai autonome, care să nu depindă exclusiv
de NATO și de aliații săi, în special Statele Unite.
Lumea se află într-o perioadă de mari schimbări
geopolitice, iar organizațiile internaționale precum NATO și ONU joacă un rol
important în gestionarea provocărilor actuale. În această eră a globalizării
rapide, transformările tehnologice și geopolitice influențează continuu modul
în care sunt structurate relațiile internaționale și strategia de apărare.
Organizația Națiunilor Unite, înființată în 1945 cu scopul de a menține pacea
și securitatea internațională și de a promova dezvoltarea economică și drepturile
omului, pare să aibă o performanță mai lentă în fața provocărilor globale
actuale.
În acest context este bine să ne referim și la blocurile
regionale autonome și interconectate. Vorbim aici despre un concept care se
referă la formarea și dezvoltarea unor grupuri de state care cooperează într-o
anumită regiune pentru a-și coordona politicile economice, politice, de
securitate și sociale, cu scopul de a obține beneficii economice și de
stabilitate reciprocă. ASEAN (Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei),
Mercosur sau Uniunea Europeană sunt exemplele cele mai notorii. Blocurile
regionale mai integrate tind să dezvolte instituții supranaționale, care pot
include comisii, parlamente sau instanțe juridice, cu rolul de a implementa și
supraveghea politicile comune. În cazul Uniunii Europene, de exemplu, există
Parlamentul European, Comisia Europeană și Curtea de Justiție a Uniunii
Europene. Unele blocuri regionale se concentrează și pe securitatea colectivă,
dezvoltând mecanisme de apărare comune, cum este cazul NATO în Europa și în
America de Nord sau ASEAN în Asia de Sud-Est.
Lumea multipolară prinde contur prin consolidarea
blocurilor regionale, care își asumă roluri din ce în ce mai importante în
diplomația globală. Aceste entități nu doar contrabalansează influența marilor
puteri, ci și modelează regulile jocului global prin inițiative economice,
parteneriate strategice și abordări comune în forurile internaţionale.
Asistăm la o descentralizare a influenței globale, unde
puterea nu mai este monopolizată de un singur pol dominant, ci este distribuită
între multiple centre emergente. Acest proces este alimentat de factori precum
digitalizarea, interconectivitatea economică și dezvoltarea tehnologică rapidă
din afara Occidentului tradițional. În plus, inițiative precum Belt and Road
Initiative (China), integrarea economică accelerată a Africii prin Zona de
Liber Schimb Continentală Africană (AfCFTA) sau expansiunea BRICS demonstrează
cum aceste noi centre de putere își consolidează influența. Chiar și în
sectorul tehnologic, vedem companii din Asia sau Orientul Mijlociu concurând
serios cu giganții din SUA și Europa.
Europa a adoptat o abordare complexă când vine vorba de
cooperarea militară, în special în cadrul NATO și al inițiativelor UE. Aceste
două entități joacă un rol esențial în asigurarea securității regionale, dar
există și o tendință tot mai mare de a crea un pilon autonom european în
domeniul apărării, care să funcționeze paralel cu angajamentele față de NATO,
fără a renunța complet la suveranitatea națională asupra forțelor armate.
Unificarea resurselor militare europene ar crea o forță considerabilă la nivel
global. Cu toate acestea, fragmentarea actuală a acestor resurse între multiple
state face coordonarea și eficiența operațională mai dificile. În plus,
diferențele în politicile de apărare, prioritățile naționale și nivelurile de
finanțare reprezintã provocări semnificative în crearea unei armate europene
unificate.
Dacă o astfel de armată ar deveni realitate, această ar transformă Europa
într-o superputere militară globală, capabilă să își protejeze interesele fără
sprijinul Statelor Unite. Totuși, din cauza provocărilor politice, economice și
strategice, acest scenariu este improbabil pe termen scurt și mediu, dar ar
putea deveni fezabil în următoarele decenii, pe măsură ce integrarea europeană
avansează.
O apărare europeană autonomă poate deveni un factor de
securitate nu doar în Europa de Est, ci și în regiuni strategice precum
Mediterana și Africa. Acest lucru ar putea contribui la stabilitate prin
gestionarea amenințărilor transnaționale, combaterea terorismului, prevenirea
crizelor umanitare și asigurarea securității energetice și comerciale.
Uniunea Europeană se află la o răscruce strategică, iar
capacitatea sa de a se consolida ca actor geopolitic va depinde de coerența și
viteza cu care își dezvoltă autonomia strategică. Deși UE are deja o influență
semnificativă în domeniul economic și normativ, dimensiunea sa militară a rămas
fragmentată din cauza diferențelor de viziune dintre statele membre și a
dependenței de NATO. Rămâne de văzut dacă UE poate depăși obstacolele interne
pentru a deveni o putere militară credibilă.
Autori:
Vasile Dîncu, fost Ministru al Apărării Naţionale, în prezent eurodeputat,
vicepreședintele Comisiei Speciale pentru Scutul Democrației Europene.
Dan Luca, expert în politici europene și comunicare
strategică, activând în Bruxelles, din 1997.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu