miercuri, 22 iunie 2016

Povestiri de pe Stade de France – jumãtatea plinã a paharului

Am lãsat sã se aşeze câteva zile ultimul meci al României la Campionatul European. Nu vreau sã intru pe analiza fotbalisticã, toţi ne pricepem la fotbal şi mai recent la comunicare…

Sincer, mã bucur cã România s-a calificat la europene din Franţa. Timp de 6 luni am fost conectaţi la pregatirea meciurilor, la senzaţia cã suntem şi noi românii parte a festivalului european. În mediul unui oraş multicultural cum e Bruxelles-ul, când lucrezi în aceeaşi companie cu 20 de naţionalitãţi, aceste lucruri conteazã enorm.

Hazardul a fãcut ca echipa noastrã sã joace în deschidere, în compania Franţei, la ea acasã. Timp de 4 luni de zile am aşteptat sã vãd dacã reuşesc sã fiu selecţionat în a avea un bilet la meciul de galã. Nu a mai contat preţul biletului, entuziasmul hotelierilor parizieni de a tripla preţurile la cazare, pericolul terorismului jihadist, inundaţiile istorice, grevele franţuzeşti şi alte “calamitãţi” care te fãceau sã te întrebi – chiar meritã sã asist la meci? Totul pentru a susţine echipa noastrã, naţionala tuturor românilor oriunde ne-am afla.

Da, am fost la Paris, pe Stade de France, la meciul România – Franţa! Şi a fost superb! Împreunã cu 15.000 de români, veniţi din toate colţurile lumii, nu doar din România, am cântat imnul naţional, am susţinut echipa timp de 90 de minute şi i-am aclamat pe jucãtorii români la sfârşitul meciului. Am fost mândri de ai nostri, cã au luptat ca nişte eroi în faţa a 80.000 de fericiti spectatori şi a milioane de telespectatori. Da, am pierdut cu 1-2 şi mulţi s-au întristat. Normal cã vroiam sã câştigãm, e omenesc, dar nu s-a putut. Însa am câştigat respectul, noi ca români, prin intermediul echipei de fotbal. Toatã noaptea de dupã meci am fost felicitaţi de francezii pe strazile Parisului, la Bruxelles toţi ne-au mulţumit pentru spectacolul oferit. E mult, e puţin?

Într-un scenariu perfect, România trebuia sã marcheze prin minutul 80 şi sã câştige meciul cu Franţa cu 2-1. Apoi urma Elveţia şi un 3-0 de revanşã era normal dupa ce pierdusem în 1994. Iar cu Albania, 4-0 era scorul normal, cã doar i-am bãtut de fiecare datã... Nu a ieşit aşa şi suntem eliminaţi din actuala ediţie. La fel şi ruşii, ucrainienii, cehii si alte naţii. Asta e jocul de fotbal, sportul în general, unii pierd, alţii câştigã… Şi rolurile se pot inversa…

Ceea ce rãmâne este însã mai mareţ decât victoria, e bucuria de a participa la ceva special, mai presus de rezultat. E fericirea de a arbora cu mândrie steagul românesc, la noi pe strada, în Belgia, unde deja sunt instalate cel italian, portughez şi belgian. Entuziasmul de a pune pe masa de la birou, alãturi de pozele copiilor, o ilustrata cu echipa naţionalã de fotbal…

Pãrerea mea… ca simplu cetãţean.

Dan LUCA / Bruxelles

Niciun comentariu: