Am lãsat sã se aşeze
câteva zile ultimul meci al României la Campionatul European. Nu vreau sã intru
pe analiza fotbalisticã, toţi ne pricepem la fotbal şi mai recent la comunicare…
Sincer, mã bucur cã
România s-a calificat la europene din Franţa. Timp de 6 luni am fost conectaţi
la pregatirea meciurilor, la senzaţia cã suntem şi noi românii parte a
festivalului european. În mediul unui oraş multicultural cum e Bruxelles-ul, când
lucrezi în aceeaşi companie cu 20 de naţionalitãţi, aceste lucruri conteazã
enorm.
Hazardul a fãcut ca
echipa noastrã sã joace în deschidere, în compania Franţei, la ea acasã. Timp
de 4 luni de zile am aşteptat sã vãd dacã reuşesc sã fiu selecţionat în a avea
un bilet la meciul de galã. Nu a mai contat preţul biletului, entuziasmul
hotelierilor parizieni de a tripla preţurile la cazare, pericolul terorismului
jihadist, inundaţiile istorice, grevele franţuzeşti şi alte “calamitãţi” care
te fãceau sã te întrebi – chiar meritã sã asist la meci? Totul pentru a susţine
echipa noastrã, naţionala tuturor românilor oriunde ne-am afla.
Da, am fost la
Paris, pe Stade de France, la meciul România – Franţa! Şi a fost superb! Împreunã
cu 15.000 de români, veniţi din toate colţurile lumii, nu doar din România, am
cântat imnul naţional, am susţinut echipa timp de 90 de minute şi i-am aclamat
pe jucãtorii români la sfârşitul meciului. Am fost mândri de ai nostri, cã au
luptat ca nişte eroi în faţa a 80.000 de fericiti spectatori şi a milioane de
telespectatori. Da, am pierdut cu 1-2 şi mulţi s-au întristat. Normal cã vroiam
sã câştigãm, e omenesc, dar nu s-a putut. Însa am câştigat respectul, noi ca
români, prin intermediul echipei de fotbal. Toatã noaptea de dupã meci am fost felicitaţi
de francezii pe strazile Parisului, la Bruxelles toţi ne-au mulţumit pentru spectacolul
oferit. E mult, e puţin?
Într-un scenariu perfect,
România trebuia sã marcheze prin minutul 80 şi sã câştige meciul cu Franţa cu
2-1. Apoi
urma Elveţia şi un 3-0 de revanşã era normal dupa ce pierdusem în 1994. Iar cu Albania, 4-0 era scorul normal, cã doar i-am bãtut
de fiecare datã... Nu a ieşit aşa şi suntem eliminaţi din actuala ediţie. La
fel şi ruşii, ucrainienii, cehii si alte naţii. Asta e jocul de fotbal, sportul în
general, unii pierd, alţii câştigã… Şi rolurile
se pot inversa…
Ceea ce rãmâne este
însã mai mareţ decât victoria, e bucuria de a participa la ceva special, mai
presus de rezultat. E fericirea de a arbora cu mândrie steagul românesc, la noi
pe strada, în Belgia, unde deja sunt instalate cel italian, portughez şi belgian.
Entuziasmul
de a pune pe masa de la birou, alãturi de pozele copiilor, o ilustrata cu
echipa naţionalã de fotbal…
Pãrerea mea… ca
simplu cetãţean.
Dan LUCA /
Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu