Locuri grele, istorii brutale

Turismul nu înseamnă doar relaxare, ci și descoperirea poveștilor locurilor, inclusiv a celor marcate de violență, conflicte și suferință.

Vientiane, Laos – 2023
Un loc care m-a impresionat profund este COPE Visitor Centre. Muzeul spune povestea dureroasă a Laosului, considerată cea mai bombardată țară din lume raportat la populație. Zeci de mii de oameni continuă să fie afectați de bombele neexplodate rămase după războaiele din trecut, iar centrul arată atât tragedia istorică, cât și eforturile actuale de recuperare.

Paralela 17, Vietnam – 2023
O experiență copleșitoare a fost vizita în zona Paralela 17, fosta zonă demilitarizată care a separat Vietnamul de Nord de Vietnamul de Sud între 1954 și 1976. Aici istoria războiului este încă prezentă prin tuneluri, vestigii militare și locuri precum podul Dakrong, care amintesc de anii în care sute de oameni au trăit în mijlocul conflictului.

New York, SUA – 2022
National September 11 Memorial este un loc plin de simbolism și emoție. Vizita de la locul fostelor Turnuri Gemene oferă o perspectivă asupra tragediei din 11 septembrie 2001 și asupra impactului pe care acel moment l-a avut asupra lumii.

Tervuren, Belgia - 2010
Aici, în Belgia, la doi pași de Bruxelles, se află Muzeul Africa din Tervuren — un loc care poartă memoria unei istorii dureroase: perioada colonială belgiană din Republica Congo și consecințele ei tragice.

Berlin, Germania - 2013
Lângă Poarta Brandenburg se află unul dintre cele mai impresionante și tulburătoare memoriale în aer liber din lume: Memorialul Holocaustului din Berlin. Întinderea sa vastă și conceptul arhitectural profund creează o experiență copleșitoare, invitând la reflecție asupra uneia dintre cele mai tragice pagini ale istoriei umanității.

Erevan, Armenia – 2024
Tsitsernakaberd Armenian Genocide Memorial Complex este un loc care impresionează prin sobrietate și încărcătura emoțională. Memorialul păstrează memoria genocidului armean și reprezintă un simbol al suferinței, dar și al identității unui popor.

Riga, Letonia – 2019
În Riga am vizitat Corner House, fostul sediu al KGB-ului. Clădirea, cunoscută drept „The Corner House”, păstrează memoria unei perioade dificile pentru statele baltice, când represiunea și frica făceau parte din realitatea de zi cu zi.

Tirana, Albania – 2019
În Tirana am descoperit buncărele antinucleare construite în perioada comunistă, astăzi transformate în muzee. Sunt exemple interesante despre cum structuri create pentru război pot deveni spații de educație și reflecție asupra trecutului.

Beijing, China – 2025
Piața Tiananmen este un loc impresionant prin dimensiune și simbolism. Vizita din 2025 a fost o întâlnire cu unul dintre cele mai importante spații istorice și politice ale Chinei, un loc care poartă o istorie complexă.

Pretoria, Africa de Sud - 2018
Am descoperit Voortrekker Monument, un loc important pentru înțelegerea istoriei și culturii sud-africane. Muzeul din interior oferă informații interesante despre trecutul țării și despre viața primilor coloniști.

Caucaz – Armenia și Georgia, 2024
În 2024 am ajuns în apropierea unor zone geografice sensibile. În Armenia, am fost la câțiva km de frontieră cu Iran, dar am trecut pe șosea pe lângă frontiera cu Azerbaidjan. Era calm, fără mișcări în zona Nargorno-Karabakh. În Georgia, am fost la câțiva km de frontieră rusă, dar și la buza Turciei în Batumi. Am trecut cu mașină la câțiva km și de Osetia de Sud și mai apoi de Abkhazia, cele două republici separatiste.

Rio de Janeiro, Brazilia – 2024
Una dintre cele mai interesante experiențe a fost vizita în Rocinha, una dintre cele mai cunoscute favele din Rio. Cu ajutorul unui ghid autorizat am descoperit o comunitate complexă, formată din oameni care trăiesc, muncesc și își construiesc viața într-un mediu dificil. Turul a oferit o perspectivă dincolo de stereotipurile despre favele, dar a arătat și realitățile legate de criminalitate și controlul anumitor zone.

Gibraltar - 2026
Dominat de impunătoarea Stâncă a Gibraltarului, acest loc unic îmbină rigoarea britanică cu energia Mediteranei. În interiorul stâncii se află zeci de kilometri de tuneluri, astăzi transformate în muzeu — o mărturie a războaielor, sacrificiilor și unei istorii mult mai complexe decât ne-am dori să o privim. Nu întâmplător, Gibraltar rămâne și astăzi o importantă bază militară britanică.

Camberra, Australia - 2025
O poveste mai puțin brutală, dar fascinantă, vine din Australia: Canberra, capitala țării, s-a născut din rivalitatea dintre Sydney și Melbourne. Pentru a găsi un compromis, australienii au construit un oraș nou, de la zero, într-o zonă neutră, inspirat de capitale precum Washington D.C. Astăzi, Canberra este simbolul unității federale australiene, iar din anii 1920–1930 găzduiește centrul puterii politice. Da, am vizitat cladirea Parlamentului Australiei.

Dan Luca / Bruxelles

Țări dispărute, dar vizitate…

M-am gândit să scriu despre câteva țări care astăzi nu mai există în aceeași formă, dar pe care am avut șansa să le vizitez. Nu este un subiect spectaculos pentru toată lumea, dar pentru mine este o colecție interesantă de amintiri și de întâlniri cu istoria.

În 1985 vizitam DDR – Republica Democrată Germană, Germania de Est. Am ajuns chiar la Berlin, bineînțeles doar în partea estică, iar de lângă Poarta Brandenburg priveam luminile Berlinului de Vest. Era o priveliște care părea atunci din altă lume. Eu stãteam însă într-un hotel imens, lângă Turnul Televiziunii, unul dintre simbolurile Berlinului comunist. După reunificarea Germaniei din 1990, am revenit de zeci de ori în această țară. Printre momentele memorabile se numără întâlnirea cu cancelarul german în 2022, dar și meciul Belgia–România de la Köln, din cadrul Campionatului European de fotbal din 2024.

Tot în 1985 am vizitat Cehoslovacia: Praga și Bratislava. În 1993, această țară s-a despărțit pașnic, iar pe hartă au apărut Republica Cehă și Slovacia. Am revenit apoi la Praga în 2019, pentru un turneu de handbal cu echipa copiilor mei, iar Bratislava am vizitat-o în 2010, într-o călătorie de business, când coordonam rețeaua Euractiv din 15 țări europene.

În vara lui 1989 am petrecut trei săptămâni în URSS, mai exact în ceea ce este astăzi Ucraina. Am rămas cu amintiri frumoase din Cernăuți și Kiev. În ultimii ani am vizitat câteva foste republici sovietice devenite state independente: Estonia și Letonia în 2019, apoi Georgia și Armenia în 2024.

Deși era la doi pași, nu am ajuns în Iugoslavia. Am vizitat însă ulterior trei dintre republicile care au rezultat din fosta federație: Slovenia în 1994, Serbia în 2010 și Croația în 2018.

Pentru puțin exotism, am inclus și țări care și-au schimbat regimul sau destinul politic în timpul vieții mele. Am vizitat superba Namibia în 2018, o țară independentă doar din 1990. Vietnamul l-am văzut în 2023, la aproape jumătate de secol după reunificarea din 1975.

Am ajuns și în Egipt în 2006, în perioada lui Hosni Mubarak, cu câțiva ani înainte de Primăvara Arabă care a schimbat cursul istoriei acestei țări.

Israelul l-am vizitat în decembrie 2022, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea conflictului major din regiune.

Am văzut Moscova în 1998, într-o Rusie aflată încă sub conducerea lui Boris Elțîn, într-o perioadă profund diferită de realitățile de astăzi. Negocierile purtate cu echipa lui Mihail Gorbaciov pentru obținerea patronajului acordat Asociației Studenților Europeni (AEGEE) au reprezentat o experiență cu adevărat unică. Am avut atunci ocazia să discutăm direct despre conceptul „Casei Comune Europene”, viziunea care a marcat gândirea fostului lider sovietic privind viitorul continentului.

În toamna aceluiași an, 1998, am participat la Adunarea Generală AEGEE desfășurată la Ankara. Era o Turcie diferită, orientată ferm către apropierea de Uniunea Europeană și animată de perspectiva aderării. Întâlnirea cu președintele Süleyman Demirel mi-a oferit o mai bună înțelegere a aspirațiilor europene ale tinerilor turci și a modului în care aceștia își imaginau viitorul țării lor în familia europeană.

Dan Luca / Bruxelles

Dan LUCA – articol în Ziarul Financiar: “Românii care emancipează țara”

Emanciparea unei țări are nevoie de catalizatori. Sunt românii din Bruxelles unul dintre ei? Răspunsul, în articolul meu publicat astăzi în Ziarul Financiar.

 

----

Recent am redescoperit o informație care m-a pus pe gânduri. Ne amintim cu toții lecțiile de istorie despre România secolului al XIX-lea și despre generația pașoptistă – acea elită care a schimbat destinul țării. Personalități precum Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti sau Vasile Alecsandri au studiat în marile centre universitare europene, vorbeau mai multe limbi străine, cunoșteau cultura occidentală și își construiseră relații solide în mediile politice și intelectuale ale vremii. Întorși acasă, au devenit promotorii modernizării României.

 

Puțini și-au pus însă întrebarea: câți erau, de fapt, acești pașoptiști? Este dificil de identificat o cifră exactă, dar estimările istorice vorbesc despre cel mult o sută de persoane. Un grup restrâns, dar suficient de influent pentru a orienta România către Europa și către modernitate.

 

Pornind de la această observație, putem construi o paralelă peste aproape două secole. Nu cumva românii care lucrează astăzi în Bruxelles-ul european reprezintă o generație contemporană de „emancipatori” ai României? Câți sunt aceștia și ce rol joacă ei în apropierea țării noastre de nucleul decizional european?

 

De aproape 30 de ani urmăresc cu interes evoluția comunității românești din Bruxelles-ul european. Din această preocupare s-a născut și Clubul „România-UE”, înființat oficial în anul 2003.

 

Merită să ne reamintim contextul începutului anilor 2000. România se afla în plin proces de negociere a aderării la Uniunea Europeană, iar comunitatea românilor din Bruxelles era încă foarte restrânsă. Românii nu lucrau încă în instituțiile europene, deoarece țara noastră nu devenise stat membru al Uniunii Europene. În schimb, exista un nucleu de profesioniști activi în reprezentanțe ale mediului de afaceri, organizații europene, firme de consultanță, think tank-uri, organizații internaționale și companii private care urmăreau îndeaproape evoluția politicilor europene. Erau pionierii unei prezențe românești în capitala Europei.

 

În acei ani, întâlnirea unui compatriot devenea aproape un eveniment. Fiecare conversație era o oportunitate de a discuta despre România, despre negocierile de aderare și despre modul în care experiența acumulată la Bruxelles putea contribui la apropierea țării noastre de Uniunea Europeană.

 

Printr-o conjunctură favorabilă, aveam întâlniri frecvente cu domnul Vasile Pușcaș, pe atunci Ministru Delegat la Ministerul Integrării Europene și Negociator-șef al României cu Uniunea Europeană. Îi povesteam că nu sunt singurul român care activează în sectorul privat din Bruxelles-ul european și că există deja o comunitate de profesioniști care ar putea reprezenta o resursă importantă pentru România.

 

Din aceste discuții s-a conturat o idee simplă, dar cu efecte importante: construirea unui prim pod de comunicare între România instituțională și românii care activau în Bruxelles-ul european.

 

Prima întâlnire a avut loc la 23 aprilie 2002 și poate fi considerată prima reuniune formală dintre românii din mediul afacerilor europene de la Bruxelles și reprezentanții Guvernului României. Inițiativa a fost bine primită, iar întâlnirile au continuat ulterior, aproximativ o dată la trei luni.

 

La reuniunea din februarie 2003 au participat doi miniștri – Vasile Pușcaș și Vasile Dâncu –, precum și șeful Misiunii României pe lângă Uniunea Europeană, Lazăr Comănescu. Cred că ne-am strâns atunci în jur de 60 de persoane. În realitate, comunitatea era deja mai numeroasă. În anii anteriori adunasem peste o sută de contacte într-o bază de date care devenise cunoscută neoficial drept „lista lui Dan”.

 

La început nu consideram necesară o structură formală. Comunitatea funcționa firesc, pe baza relațiilor profesionale și personale. Totuși, pe măsură ce interesul creștea, am realizat că succesul inițiativei trebuia organizat. Era nevoie de un instrument care să faciliteze comunicarea, schimbul de informații și consolidarea relațiilor dintre românii din capitala Europei.

 

Astfel, la 4 aprilie 2003, transmiteam primul mesaj oficial prin care anunțam înființarea Clubului „România-UE” Bruxelles.

 

În 2006 am lansat probabil cel mai ambițios proiect al Clubului de până atunci. Pornind de la rezultatele unui sondaj de opinie desfășurat în perioada 12 martie – 22 aprilie 2006 asupra imaginii României în Bruxelles, ne-am propus să identificăm locul pe care România îl ocupa în Europa extinsă și să formulăm direcții concrete pentru consolidarea contribuției țării noastre la proiectul european.

 

Nu anticipasem interesul extraordinar pe care colegii europeni îl vor manifesta pentru această cercetare. Chestionarul a fost completat de un număr impresionant de respondenți, demonstrând că România era deja o țară despre care se vorbea și asupra căreia exista o opinie bine conturată.

 

Rezultatele au fost prezentate oficial la 28 iunie 2006, în Parlamentul European, prin lansarea studiului „Amprenta României” („Footprint Romania”), eveniment care a generat o dezbatere consistentă despre imaginea și rolul României în cadrul Uniunii Europene.

Privind acum în urmă, este evident cât de mult s-a schimbat situația.

 

Astăzi, instituțiile europene reunesc aproximativ 2.000 de cetățeni români. Se poate spune că România și-a ocupat pe deplin „cota de țară”, existând chiar analize recente în presa europeană care vorbesc despre o ușoară suprareprezentare a românilor în administrația comunitară.

 

Mai interesant este însă un alt fenomen.

 

Mulți dintre românii care au intrat în instituțiile europene pe poziții de debutanți în 2007 au crescut profesional odată cu instituțiile în care lucrează. După aproape două decenii de experiență, numeroși colegi ocupă astăzi funcții de șefi de unitate, coordonând echipe și gestionând dosare europene de mare complexitate.

 

Avem deja câteva zeci de compatrioți aflați pe poziții de management în executivul european, ceea ce reprezintă o realizare remarcabilă. La nivelul funcțiilor de director suntem încă insuficient reprezentați, însă este foarte probabil ca această diferență să fie recuperată în următorii ani. Evoluția profesională este firească și depinde, în mare măsură, de timp și de acumularea experienței.

 

Important este să înțelegem că România dispune astăzi de o resursă umană de excepție, iar provocarea este să știm cum să valorificăm această expertiză.

 

Un rol esențial îl joacă, desigur, Reprezentanța Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană, adevărata proiecție a Guvernului României la Bruxelles. După experiența exercitării Președinției Consiliului Uniunii Europene, instituția și-a consolidat capacitatea administrativă și funcționează astăzi ca o veritabilă curea de transmisie între administrația românească și sistemul instituțional european.

 

Provocările României nu se află însă la Bruxelles, ci mai degrabă la București. Capacitatea administrativă a ministerelor de linie de a lucra eficient cu instituțiile europene rămâne insuficient dezvoltată, iar aceasta este o temă care merită o analiză separată.

 

Există însă o altă categorie de profesioniști, mult mai puțin vizibilă în spațiul public, dar extrem de valoroasă pentru România.

 

Sute de români lucrează astăzi în Bruxelles reprezentând interesele marilor companii multinaționale, ale asociațiilor europene sectoriale, ale organizațiilor societății civile și ale firmelor de consultanță specializate în public affairs, comunicare și managementul proiectelor europene.

 

Este suficient să privim lista angajatorilor pentru a înțelege nivelul de expertiză atins. Românii ocupă poziții importante în companii precum Shell, Novartis, ExxonMobil, E.ON, Google, General Electric, Lego, Bristol Myers Squibb, PPC, Siemens sau Eli Lilly. Această prezență demonstrează că specialiștii români au devenit competitivi într-una dintre cele mai sofisticate piețe profesionale din lume, acolo unde competența tehnică, capacitatea de negociere și înțelegerea mecanismelor europene reprezintă condiții obligatorii.

 

Dacă adunăm funcționarii europeni, diplomații, experții din organizațiile europene, reprezentanții companiilor și consultanții specializați în afaceri europene, putem estima că aproximativ 2.500 de români lucrează astăzi în Bruxelles-ul european.

 

Privită în ansamblu, această comunitate reprezintă probabil cea mai concentrată resursă de expertiză europeană pe care România a avut-o vreodată în afara granițelor sale.

Poate că nu vorbim despre o generație de revoluționari, așa cum au fost pașoptiștii. Contextul istoric este diferit, iar provocările sunt altele. Dar, asemenea lor, acești români au acumulat experiență în centrul deciziei europene, au construit rețele profesionale solide și înțeleg mecanismele prin care se modelează viitorul continentului.

 

Istoria ne arată că uneori câteva zeci sau câteva sute de oameni bine pregătiți pot schimba direcția unei țări. Astăzi nu mai vorbim despre o sută de oameni, ci despre aproximativ 2.500 de profesioniști români aflați în inima Europei.

 

Materialul de față nu își propune să ofere concluzii definitive și nici să formuleze politici publice. El reprezintă, înainte de toate, o fotografie a unei evoluții remarcabile. O imagine a drumului parcurs de comunitatea românilor din Bruxelles-ul european, în pragul aniversării a 20 de ani de la aderarea României la Uniunea Europeană.

 

Este util să înțelegem de unde am plecat. Numai astfel vom putea aprecia unde am ajuns și, mai ales, cum putem valorifica în viitor această extraordinară resursă umană pe care România a construit-o în centrul Europei.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Contribuție la un articol publicat de Ziarul Financiar: “Modelul social european la testul competitivității industriale”

Alături de Simona Stănescu (Institutul de Cercetare a Calității Vieții), am analizat conceptul de „competitivitate socială”, o abordare integrată a relației dintre Europa socială și competitivitatea industrială. Articolul nostru a fost publicat astăzi în Ziarul Financiar.

 

----
Sistemul social european este una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Deși nu are o definiție oficială unică și nu reproduce un model național al statului bunăstării, acesta se bazează pe principii comune. Creșterea economică este însoțită de redistribuire, protecție socială și acces universal la servicii publice esențiale. Îmbinarea economiei de piață cu solidaritatea socială diferențiază Europa și susține coeziunea socială și calitatea vieții.

 

Acest sistem s-a consolidat după al Doilea Război Mondial. Creșterea economică și industrializarea au permis dezvoltarea educației, sănătății și protecției sociale. Dezvoltarea economică și progresul social au evoluat împreună. Astăzi, rolul statului bunăstării se reduce treptat, iar responsabilitatea individuală capătă o pondere tot mai mare.

 

Funcționarea sistemului este influențată de arhitectura Uniunii Europene. Piața unică și moneda euro au aprofundat integrarea economică. În schimb, competențele fiscale și sociale rămân în mare parte la nivel național. Din acest motiv, statele membre finanțează propriile sisteme de protecție socială. Rezultatul este existența unor diferențe importante între serviciile publice și capacitatea de răspuns la crize.

 

Această descentralizare instituțională constituie una dintre principalele surse de tensiune ale proiectului european. Piața este integrată la nivel continental, însă resursele fiscale și mecanismele de redistribuire rămân predominant naționale. În perioade de stabilitate economică, această arhitectură poate funcționa relativ eficient. În schimb, în contextul unor crize majore, lipsa unei capacități fiscale comune limitează considerabil posibilitatea unei reacții rapide și uniforme la nivel european.

 

Modelul social european a fost construit într-o perioadă în care Europa ocupa o poziție dominantă în economia globală, beneficiind de avantaje competitive semnificative în industrie, tehnologie și comerț internațional. Astăzi, acest context s-a modificat profund. Globalizarea, migrația, digitalizarea și redistribuirea centrelor de producție către Asia au redus avantajele comparative tradiționale ale economiei europene. În același timp, competiția tehnologică s-a intensificat, iar investițiile necesare pentru menținerea competitivității au devenit considerabil mai mari.

 

Presiunile externe exercitate asupra economiei europene provin atât din partea Statelor Unite ale Americii, cât și din partea marilor economii asiatice. Aceste evoluții se reflectă inclusiv în domeniul sănătății. Dezbaterile curente privind prețul medicamentelor inovatoare, finanțarea cercetării biomedicale, autonomia strategică în producția farmaceutică sau accesul la terapii avansate devin tot mai complexe. Europa se străduiește să mențină accesibilitatea universală a serviciilor medicale, însă costurile asociate inovării cresc într-un ritm superior capacității tradiționale de finanțare a sistemelor publice. În paralel, politicile climatice și tranziția energetică generează la rândul lor costuri suplimentare pentru industrie, accentuând preocupările privind competitivitatea economică.

 

Discuțiile privind aprofundarea pieței interne, dezvoltarea Uniunii Piețelor de Capital, consolidarea politicii industriale europene și armonizarea unor politici fiscale sau sectoriale reprezintă răspunsuri logice la aceste provocări. Totuși, implementarea lor este dificilă din punct de vedere politic, întrucât presupune transferuri suplimentare de competențe către nivelul european și compromisuri între interese economice naționale adesea divergente. Echilibrul dintre suveranitatea statelor membre și eficiența decizională europeană rămâne una dintre cele mai sensibile teme ale procesului de integrare.

 

Experiența ultimelor două decenii arată că Uniunea Europeană tinde să avanseze instituțional în perioade de criză. Criza financiară globală din 2008 a determinat consolidarea guvernanței economice și a mecanismelor de supraveghere bancară. Pandemia de COVID-19 a condus la crearea unor instrumente fiscale comune fără precedent și la lansarea programului de redresare finanțat prin împrumut comun. Nu în ultimul rând, criza de securitate declanșată în 2022 a accelerat cooperarea în domeniul energiei, apărării și al autonomiei strategice. Aceste exemple sugerează că integrarea europeană este adesea impulsionată de necesitatea gestionării unor șocuri externe majore.

 

Cu toate acestea, fiecare dintre aceste crize readuce în prim-plan aceeași întrebare fundamentală: cum poate Europa să își păstreze nivelul ridicat de protecție socială fără a compromite competitivitatea economiei care îl finanțează? Răspunsul nu poate consta exclusiv în reducerea cheltuielilor sociale, dar nici în ignorarea limitelor economice ale finanțării acestora. Este necesară o schimbare de paradigmă, în care politicile sociale și cele economice să fie concepute ca elemente complementare ale aceleiași strategii de dezvoltare durabilă.

 

Conceptul de competitivitate socială câștigă tot mai mult teren în dezbaterea europeană. Acesta pornește de la ideea că investițiile în educație, sănătate, protecție socială și cercetare nu sunt simple cheltuieli, ci investiții în capitalul uman și în reziliența economiei. În această logică, performanța economică nu mai este evaluată doar prin costul forței de muncă sau nivelul taxării, ci și prin capacitatea unei societăți de a inova, de a menține coeziunea socială și de a se adapta la schimbările economice și tehnologice.

 

Din această perspectivă, competitivitatea și protecția socială nu se exclud, ci se susțin reciproc. Menținerea standardelor sociale europene depinde de o economie capabilă să genereze productivitate, inovare și creștere. Fără această bază economică, sistemele de protecție socială riscă o erodare lentă, determinată de diminuarea resurselor necesare finanțării lor.

 

Dan Luca este expert în afaceri europene și comunicare strategică, desfășurându-și activitatea la Bruxelles încă din 1997. Este autorul cărții Mapping the Influencers in EU Policies, publicată de Palgrave Macmillan în 2020.

 

Simona Stănescu este cercetător științific I la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), Academia Română, specializată în politici sociale, statul bunăstării, demografie, economie socială și dezvoltarea serviciilor sociale.

 

Dan LUCA / Bruxelles