Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Mâzgălim sau reoxigenăm?”

Tema editorialului meu de astăzi este simplă: mai bine reoxigenăm viitorul Europei decât să-i mâzgălim trecutul.

 

---
Prosperitatea nu se naște în rapoarte groase și nici în grafice reci. Ea începe discret, în bucătărie, într-o dimineață liniștită, când știi că ziua de mâine nu te va lua prin surprindere. Într-un copil care merge la școală cu încredere. Într-o vacanță planificată fără teamă. Prosperitatea este aerul invizibil al unei vieți așezate — nu îl vezi, dar îl simți în fiecare respirație.

Dar aerul acesta pare, uneori, prea ușor de respirat. Trăim vremuri în care ferestrele sunt larg deschise către lume. Vedem tot, comparăm tot, dorim tot. Este un reflex uman. Și totuși, undeva între dorință și realitate apare o ceață fină: ideea că prosperitatea ni se cuvine, că este un dat, nu un echilibru fragil.

Aici trebuie să fim atenți. Prosperitatea nu este un izvor nesfârșit care curge indiferent de anotimp. Este mai degrabă o grădină: dacă o uzi, rodește; dacă doar culegi, se usucă. Între a cere și a contribui trebuie să existe o măsură. Altfel, solul care ne susține începe să crape, aproape imperceptibil, până când devine evident.

Europa știe bine cum arată pământul uscat. După Al Doilea Război Mondial, continentul era o hartă de ruine și răni. Din acest peisaj a apărut un pariu curajos: ideea că fostele conflicte pot deveni punți. Uniunea Europeană nu s-a născut din perfecțiune, ci din nevoie — nevoia de pace, de stabilitate, de reconstrucție.

Și a funcționat. Ca o respirație adâncă după o lungă sufocare, Europa a început să prindă viață. Țări care păreau blocate în trecut au găsit drumuri noi. Spania și Portugalia au ieșit din umbra dictaturilor și au învățat din nou să crească. Irlanda a accelerat ca o primăvară târzie care recuperează timpul pierdut. Grecia a cunoscut valuri de prosperitate, chiar dacă uneori marea a fost agitată.

Nu, nu trebuie să mâzgălim această istorie. Nu trebuie să o reducem la clișee sau să o colorăm după preferințe de moment. Dar nici să o păstrăm într-o vitrină prăfuită. Istoria are nevoie de aer. De întrebări. De nuanțe. Să o reoxigenăm înseamnă să o înțelegem din nou, nu să o rescriem.

Astăzi, provocarea nu mai este să aprindem focul, ci să îl menținem fără să îl lăsăm să se stingă sau să scape de sub control. Lumea din jur se mișcă rapid. Tehnologia schimbă regulile jocului, clima ne amintește că nu suntem invincibili, iar tensiunile globale ne arată cât de fragilă este stabilitatea.

În acest context, prosperitatea nu mai poate fi doar un rezultat. Devine un proces conștient. O alegere repetată. Ca mersul pe bicicletă: dacă te oprești, cazi.

Cum continuăm? Nu prin salturi spectaculoase, ci prin pași siguri. Prin responsabilitate — fiecare dintre noi ca o rotiță mică, dar esențială. Prin solidaritate — pentru că o construcție rezistă doar dacă toate cărămizile sunt susținute. Și prin încredere în instituții care trebuie să rămână ancorate în realitate, nu în discursuri goale.

Proiectul european nu este o poveste încheiată. Este mai degrabă un organism viu, care respiră prin fiecare generație. Dacă îl sufocăm cu așteptări nerealiste sau îl ignorăm din comoditate, slăbește. Dacă îl înțelegem și îl susținem, se adaptează.

Așadar, să nu mâzgălim istoria. Dar nici să nu o lăsăm să se stingă în tăcere. Să o reoxigenăm, cu luciditate și respect. Pentru că, în cele din urmă, prosperitatea nu este o moștenire garantată, ci o flacără pe care fiecare generație trebuie să o țină aprinsă — cu grijă, cu efort și cu un strop de înțelepciune.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – articol publicat in Ziarul Financiar: “Competitivitatea Europei, testul decisiv”

Poate că adevărata întrebare nu este dacă Europa vrea să fie competitivă, ci dacă își permite să nu fie. Despre acest subiect am scris în articolul meu de astăzi din Ziarul Financiar.

 

...

De peste 25 de ani îmi desfășor activitatea în inima Bruxelles-ului european și am urmărit îndeaproape construcția europeană, inclusiv modul în care a fost abordată tema competitivității industriale. Privit în perspectivă, acest subiect reprezintă un fir roșu al proiectului european. Deși nu a beneficiat întotdeauna de o vizibilitate mediatică ridicată, el a revenit periodic pe agenda politică sub forme diferite, având însă aceeași miză: menținerea prosperității într-o economie globală aflată într-o transformare accelerată.

 

Un moment definitoriu a fost Strategia de la Lisabona, lansată și adoptată de Consiliul European în martie 2000. Aceasta pornea de la constatarea că Europa risca să rămână în urmă față de Statele Unite și economiile emergente din Asia în ceea ce privește productivitatea, inovarea și competitivitatea. Obiectivul era ambițios: transformarea Uniunii Europene în „cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume” până în 2010. Accentul era pus pe cercetare, inovare, digitalizare și consolidarea pieței interne.

 

La zece ani distanță, acest cadru a fost înlocuit de Strategia Europa 2020, aprobată de Consiliul European în iunie 2010, cu orizont de implementare până în anul 2020. Noua strategie a introdus o abordare mai complexă, bazată pe conceptul de „creștere inteligentă, durabilă și incluzivă”, integrând competitivitatea economică cu obiectivele de sustenabilitate și coeziune socială. În practică, această extindere a agendei a reflectat lecțiile crizei financiare globale, dar a făcut și mai dificilă concentrarea asupra transformării industriale propriu-zise.

 

Începând cu 2013, în discursul european a devenit tot mai vizibil conceptul de autonomie strategică, inițial în domeniul apărării și al capacităților industriale critice. După 2020, acesta a evoluat către formula de „autonomie strategică deschisă”, aplicată economiei în ansamblu: reducerea dependențelor externe, consolidarea capacităților tehnologice interne și menținerea deschiderii comerciale globale.

 

Ultimul deceniu a fost marcat de o succesiune de șocuri – Brexit, primul mandat al președintelui Donald Trump, pandemia COVID-19 și războiul din Ucraina – care au accelerat această reorientare strategică. În prezent, competitivitatea industrială a revenit în centrul agendei europene, într-o formă mai realistă și mai direct conectată la dinamica globală.

 

Diferența față de perioadele anterioare este semnificativă. Astăzi, Europa nu mai discută competitivitatea ca pe un obiectiv abstract de convergență, ci ca pe o problemă de poziționare globală, într-un context în care Statele Unite și China beneficiază de avantaje structurale în domenii-cheie precum tehnologia, inteligența artificială, capitalul de risc și industrializarea inovației.

 

Europa rămâne puternică în sectoare precum aeronautica, apărarea și anumite industrii de înaltă precizie. Totuși, continuă să se confrunte cu o problemă structurală: dificultatea de a transforma cercetarea de excelență în lideri globali de piață. Problema nu este lipsa ideilor, ci capacitatea de a le scala și de a le transforma în avantaje competitive durabile.

 

De aici rezultă importanța noilor instrumente europene de politică industrială și finanțare, inclusiv a viitorului Fond European pentru Competitivitate, conceput pentru a integra mai eficient resursele disponibile la nivel european. Miza reală depășește însă dimensiunea bugetară. Este vorba despre arhitectura decizională și despre capacitatea de a conecta cercetarea, finanțarea și industrializarea într-un ecosistem funcțional. Nu trebuie uitat faptul că principalele competențe în materie de dezvoltare economică rămân la nivel național, în timp ce programele europene reprezintă, în esență, instrumente de cooperare pentru succesul colectiv.

 

Din perspectivă istorică, proiectul european a funcționat cel mai bine atunci când a reușit să alinieze trei actori fundamentali: instituțiile europene, statele membre și mediul de afaceri. Piața unică și moneda euro sunt exemple relevante ale acestei logici de cooperare. În schimb, acolo unde construcția a fost predominant instituțională, fără o ancorare economică și societală suficient de solidă, rezultatele au fost mai limitate. Eșecul proiectului Constituției Europene în 2005 rămâne un exemplu elocvent.

 

Astăzi, Europa se află din nou într-un moment de alegere strategică. Competitivitatea nu mai este doar o prioritate politică, ci o condiție a menținerii relevanței economice într-o lume aflată în schimbare rapidă. Întrebarea fundamentală nu este dacă Europa își dorește să rămână competitivă, ci dacă își poate permite să nu fie.

 

Din punct de vedere practic, sunt necesare câteva acțiuni concrete pentru a maximiza șansele de succes ale competitivității europene. În primul rând, fiecare stat membru ar trebui să realizeze o cartografiere detaliată a propriului potențial competitiv, segmentată pe sectoare economice. În paralel, sectorul privat ar putea contribui prin definirea clară a domeniilor în care este dispus să investească și să participe la consolidarea competitivității europene, ținând cont de specificul fiecărei țări și al fiecărei industrii.

 

De asemenea, un ecosistem de dialog permanent între miniștrii economiei din statele membre și marile companii europene ar putea facilita o înțelegere mai precisă a realităților economice din fiecare țară și sector. O asemenea abordare ar contribui la formularea unor politici mai bine adaptate și la consolidarea competitivității europene în ansamblu.

 

Poate părea surprinzător, dar și statele din afara Uniunii Europene pot avea un rol constructiv în consolidarea competitivității industriale europene. Beneficiarul final al competitivității nu este aparatul administrativ european, ci societatea europeană și cetățenii săi. În acest context, tendințele de deglobalizare nu trebuie să reducă oportunitățile de colaborare și de construire a unei structuri economice europene puternice și competitive.

 

Următoarele 12 luni ar putea fi printre cele mai importante din istoria economică recentă a Uniunii Europene. În această perioadă se vor contura direcțiile care vor modela următorul deceniu și se va vedea dacă ambițiile europene de dezvoltare economică pot fi transformate în rezultate concrete. Tocmai de aceea, este esențial ca dezbaterea privind competitivitatea să fie purtată cu rigoare, logică și deschidere. Fiecare idee relevantă merită analizată, iar fiecare contribuție poate conta în definirea viitorului economic al Europei.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Deșertăciune”

În articolul de astăzi: idealuri mari, bucurii amânate și adevărul simplu — viața nu are variantă de probă.

 

----

Nu e obligatoriu să atingi idealul. Sună bine. Dă bine. Problema apare când idealul e atât de sus încât nu mai e reper, ci decor. Îl invoci, dar nu-l atingi. Și, între timp, pari mai degrabă un visător simpatic decât un om eficient.

Ne place să spunem că important e drumul, nu destinația. În realitate, trăim ca și cum drumul ar fi o corvoadă: „să treacă”, „să scap de”, „să ajung odată”. Practic, ne grăbim să consumăm viața ca să ajungem la momentul în care, teoretic, vom începe să o trăim.

Bucuria? O amânăm. Perseverența? O confundăm cu încăpățânarea de a merge în gol.

Apoi vine scuza universală: „fac pentru ai mei”. Nobil, desigur. Dar folosit prea des, sună a alibi. De multe ori nu te sacrifici pentru alții, ci eviți să-ți asumi alegeri pentru tine. Iar combinația dintre frustrare și datorie nu produce nici oameni fericiți, nici familii echilibrate.

Copiii duc greul. Le livrăm idealurile noastre, ambalate frumos, dar apăsătoare. Le spunem ce ar trebui să devină, în loc să vedem ce sunt. Și ne mirăm că nu sunt fericiți pe un drum care nu le aparține.

La scară mare, facem același lucru. Avem o țară ideală în cap – importată din poveștile altora. „Acolo se poate”. „La noi nu”. Multă teorie, puțină construcție. Ne place mai mult să explicăm cum ar trebui să fie decât să facem ceva, oricât de mic, ca să fie.

Concluzia? Idealul e util doar dacă e utilizabil. Bucuria e valoroasă doar dacă nu e amânată la infinit. Iar viața nu e un draft care se tot corectează până iese bine. E varianta finală, chiar dacă nu arată ca în plan.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

Dan Luca – editorial în Fãclia: “Arhitectura alegerilor”

În editorialul meu de azi din Fãclia arăt cum arhitectura votului poate transforma participarea colectivă într-un proces mai creativ și constructiv.

 

---

Mã fascinează de mult felul în care oamenii încearcă să construiască un lucru aparent simplu: o alegere „corectă”. Adică un mecanism prin care un grup de indivizi reușește să decidă, pentru o perioadă de timp, cine conduce.

La prima vedere, răspunsul pare banal: „cine are cele mai multe voturi, câștigă”. Dar matematica – și viața reală – arată rapid că lucrurile sunt mult mai puțin inocente.

Există, de exemplu, situații în care modul în care împarți alegătorii poate schimba complet rezultatul final. În teoria votului este cunoscută ideea de control prin partiționare: nu doar cine votează contează, ci și cum îi grupezi pe cei care votează.

Să luăm un exemplu simplu. Avem 9 oameni: 4 susțin opțiunea A și 5 susțin opțiunea B. În mod normal, B ar trebui să câștige. Este majoritar.

Dar acum apare „magia” împărțirii. Dacă îi grupăm în trei subgrupuri astfel: AAB, AAB și BBB, fiecare grup își decide separat câștigătorul. În primele două grupuri câștigă A (2 la 1), în ultimul câștigă B (3 la 0). În etapa finală, A are două victorii din trei. Și, surpriză: A „câștigă democratic”, deși în total B era mai numeros.

Nu e nicio magie aici, ci doar un efect de structură. Aceeași populație, alt mod de agregare, alt rezultat. Matematica nu minte, dar nici nu iartă.

Acest tip de fenomen stă la baza unor discuții serioase din știința socială și teoria alegerilor. Ceea ce pare o regulă simplă – majoritatea decide – se poate transforma într-un sistem sensibil la organizare, la reguli secundare și la arhitectura votului.

Dacă vi se pare abstract, să coborâm pe pământ, în Bucureștiul anilor ’90.
Se spune că un club de noapte din acea perioadă avea nevoie de doi bodyguarzi. Salarii bune, concurență serioasă, așa că s-au prezentat vreo 20 de candidați. În loc să organizeze interviuri, teste sau comisii, conducerea a ales o metodă surprinzător de simplă: i-a pus pe toți într-o sală și le-a spus că au o oră să decidă singuri cine merită să fie angajat.

Fără evaluatori, fără criterii scrise, fără HR, fără proceduri. Doar 20 de oameni și o regulă: „cădeți de acord între voi”.

Sună haotic? Poate. Dar legenda spune că metoda a funcționat. Grupul a reușit să ajungă la un consens, iar cei doi aleși au ieșit din sală cu jobul. Partea interesantă este că mecanismul mută complet puterea de decizie din exterior în interiorul grupului. Nu mai votează cineva „de sus”, ci grupul își auto-organizează selecția. În termeni moderni, ar fi un amestec între negociere, presiune socială și selecție emergentă. În termeni mai simpli: „vă descurcați între voi”.

Și totuși, poate cel mai interesant experiment personal pe care l-am întâlnit a apărut în 2003, la Bruxelles. Împreună cu un grup de români interesați de politicile europene, am încercat să construim un mic club cu o regulă esențială: puterea nu trebuie să se stabilizeze.

Am decis de la început că președintele va avea mandat de un an și nu va putea fi reales. Ideea era simplă: să evităm osificarea, acea tendință naturală a oricărei structuri de a se închide în jurul acelorași oameni.

Dar adevărata „invenție” a fost mecanismul de alegere. În loc să alegem direct un lider, am ales trei persoane prin votul membrilor. Apoi acești trei își alegeau, dintre ei, președintele.

Pare complicat? În practică, a fost surprinzător de stabil. Sistemul a funcționat șapte ani la rând fără blocaje majore. Și poate cel mai important, a creat un echilibru interesant între votul popular și negocierea internă.

Ce am învățat din toate aceste exemple este că alegerile nu sunt doar despre preferințe, ci despre design. Despre cum construiești regulile jocului. Despre cum aceeași mulțime de oameni poate produce rezultate diferite în funcție de arhitectura deciziei.

 

Dan LUCA / Bruxelles

LinkedIn: Identitate pentru Viitor

De aproape 30 de ani beneficiem de internet și de tot ceea ce această tehnologie a adus în viețile noastre. Astăzi, cu greu ne mai putem imagina activitatea zilnică fără conexiunea permanentă la laptop sau telefonul mobil.

Paginile web, acel „web 1.0” care a revoluționat accesul la informație, rămân și acum repere ale conținutului structurat și credibil. Au schimbat modul în care citim, învățăm și comunicăm.

Când am lansat blogul Casei Europei, în 2007, nu știam exact la ce să mă aștept. Între timp, experiența a devenit una extraordinară. Nu este vorba doar despre cele peste 3.000 de materiale publicate, ci mai ales despre felul în care începi să gândești atunci când scrii pentru public. Publicarea constantă îți oferă o disciplină și o energie greu de explicat în cuvinte.

De mulți ani folosesc Facebook, care a reprezentat, la rândul său, o nouă revoluție a comunicării și descoperirii. Acolo ne-am regăsit colegii de liceu, prietenii vechi și noi, la doar un click distanță. Fotografii din vacanțe, întâlniri memorabile, momente importante – toate au devenit parte din memoria noastră digitală.

Pe Twitter, sau X, cum se numește acum, am încercat să îi descopăr farmecul. Nu am reușit încă să îi înțeleg pe deplin dinamica, așa cum s-a întâmplat cu alte platforme, dar continui să explorez.

Desigur, am ajuns și la LinkedIn. O platformă interesantă, bine structurată și cu un potențial enorm. Recent mi-am actualizat profilul și, sincer, am avut impresia că redactez o disertație de masterat. Nu e de mirare: s-au adunat multe activități și proiecte începute încă din 1990.

Cei 25 de ani petrecuți la Euractiv par astăzi integrați într-un ansamblu mai amplu de proiecte, toate interconectate și, cred eu, cu impact. Cel puțin la nivel personal, fiecare experiență și-a găsit locul într-o poveste profesională coerentă.

Iar acesta este rezultatul: profilul meu, Dan Luca - LinkedIn.

Dan Luca / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: ”Cafea și Ctrl”

În editorialul de astăzi vorbesc despre muncă, bani și iluzia programului perfect.

 

---

Cât trebuie să muncești ca să trăiești bine? Întrebarea asta ar trebui pusă la intrarea în fiecare birou, lângă badge-ul de acces și cafeaua de la automat. Răspunsul scurt: depinde.

Modelul clasic, 9–17, este ca o pereche de pantofi comozi: nu te duc la podium, dar nici nu te lasă desculț. Îți plătești facturile, mai pui ceva deoparte, eventual îți permiți o vacanță în care răspunzi la emailuri „doar puțin”. E ok. Dar dacă întrebarea e „te îmbogățești?”, răspunsul e simplu: nu prea. Nu în ritmul ăsta.

Atunci cine se îmbogățește? Cei care nu prea respectă programul. Antreprenorii, investitorii, oamenii care au idei sau nervi tari. Sau noroc. Mult noroc.

Între timp, s-a mai întâmplat ceva interesant: salariile din Est au început să țină pasul, măcar din când în când, cu cele din Vest. România, de exemplu, a avut o creștere spectaculoasă în ultimele două decenii. Nu mai e chiar povestea aia clasică „noi muncim mult, ei câștigă mult”. Acum toată lumea muncește mult.

Problema e că programul standard nu se potrivește tuturor. Încearcă să-i spui unui artist să fie creativ între 9 și 17. Sau unui sportiv că poate performa doar în intervalul legal de muncă. Nu merge.

În anii 2000, munca de birou a devenit un fel de teatru: important era să fii acolo. Să te vadă cineva tastând. Ce faci, concret, era uneori secundar. A apărut arta subtilă de „a te face că lucrezi” — o competență neoficială, dar răspândită. Cursorul se mișca, lumea era liniștită.

Apoi a venit pandemia și a zis: „Hai să vedem dacă chiar trebuie să stați toți în același loc ca să păreți ocupați.” Și, surpriză, nu trebuia. Biroul s-a mutat acasă, pijamaua a devenit semi-uniformă de lucru, iar rezultatele au început să conteze mai mult decât prezența. Nu pentru toți, dar suficient cât să nu mai putem ignora schimbarea.

Astăzi, ai practic lumea într-o singură mână — telefonul. Poți să muncești, să investești, să înveți sau să pierzi vremea cu o eficiență impresionantă. Totul depinde de ce alegi să faci cu degetul mare.

Așa că, revenind: cât trebuie să muncești? Probabil destul cât să nu-ți faci griji zilnic pentru bani. Dar mai important decât „cât” devine „cum”. Poți munci 8 ore pe zi și să stagnezi sau poți munci diferit și să crești. Programul 9–17 nu e greșit — e doar… limitat.

Într-o lume în care rezultatele contează mai mult decât simpla prezență, iar oportunitățile sunt tot mai accesibile, „a trăi bine” nu mai înseamnă doar să muncești mult, ci să muncești inteligent.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Fără scuze”

Piața validează competența reală, nu diplomele sau intențiile declarate. Despre acest subiect în editorialul meu de astăzi.

 

---

Educația formală încă are un rol, dar nu mai e unul decisiv. Îți dă o bază, nu un avantaj real. Te învață să gândești într-un cadru. Nu să rezolvi problemele din afara lui. Iar lumea de azi funcționează, aproape complet, în afara acelui cadru.

 

La nivel de state, diferențele sunt clare. Sistemele educaționale produc diplome în masă, dar piața decide altceva. Țările care leagă educația de economie reală transformă mai eficient cunoașterea în productivitate. Restul produc calificări care se opresc la ușa pieței.

 

Diploma rămâne un filtru. Dar tot mai des e doar atât: un filtru. Nu mai garantează competență. Nici relevanță. Piața muncii s-a mutat pe altă logică. Contează ce poți face. Nu ce ai studiat cândva.

 

În același timp, accesul la informație a explodat. Nu ca excepție, ci ca infrastructură globală. Oricine are acces la aceleași resurse de învățare. Aceleași cursuri, aceleași explicații, aceleași exemple. Diferența nu mai este informația. Este ce faci cu ea.

Majoritatea oamenilor consumă informația, dar nu o transformă în abilitate. O „știu”, dar nu o pot livra. Și aici intervine ruptura reală.

 

Pentru că piața nu operează pe cunoaștere declarată. Nu pe intenții. Nu pe potențial. Piața validează sau invalidează.

 

Atât.

 

Concurența nu mai e locală. E globală, permanentă și invizibilă. Nu mai concurezi cu cei din jur. Concurezi cu oricine poate livra mai bine, mai rapid sau mai ieftin. Remote work a eliminat protecția geografică și a expus direct diferențele de execuție.

 

În acest sistem, piața nu întreabă ce știi. Piața întreabă ce poți produce. Și răspunde imediat: prin bani, prin contracte, prin oportunități sau prin absența lor.

Asta este realitatea brută.

 

Nu există validare morală. Nu există validare instituțională finală. Există doar validare economică.

 

Și ea este simplă, rece și constantă: dacă livrezi valoare, ești plătit. Dacă nu, ești ignorat.

 

Sistemul nu mai are nevoie să te oprească. Nu o face activ. Barierele clasice au fost înlocuite cu expunere totală. Totul este vizibil, comparabil, evaluat.

 

De cele mai multe ori, oamenii nu sunt respinși de sistem. Sunt respinși de piață. În tăcere. Fără explicații.

 

Și același lucru se vede și la scară mare: companiile, profesioniștii și chiar economiile întregi sunt validate sau invalidate continuu de piață, nu de diplome, nu de intenții, nu de structuri formale.

 

Realitatea e simplă. Piața te validează sau te ignoră. Nu există a treia opțiune.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Gibraltar”

Poziționarea strategică a Gibraltarului este deosebit de interesantă. Acest aspect a reieșit clar în urma recentei mele vizite, pe care o analizez în editorialul de astăzi.

---
Am vizitat recent Gibraltarul, un teritoriu minuscul pe hartă. Întins pe doar șase kilometri și având o frontieră terestră de un kilometru cu Spania, teritoriul în care trăiesc cei aproape 32.000 de locuitori ai Gibraltarului reflectă o identitate puternică, născută din îmbinarea rigoarei britanice cu ritmul cald al Sudului Spaniei.

Totul este dominat de Stânca Gibraltarului, care se ridică impunătoare și pare să supravegheze viața cotidiană, dar și activitățile cu valoare strategică. Urcușul în Upper Rock Nature Reserve răsplătește cu panorame care taie respirația: Marea Mediterană întâlnește aici Oceanul Atlantic.

Între aceste înălțimi trăiesc celebrele macaci Barbary, singurele maimuțe sălbatice din Europa, care au devenit rapid simboluri vii ale locului. Persistă gluma că atâta timp cât maimuțele rămân, Gibraltarul este britanic.

Coborând, descoperi St. Michael’s Cave, un univers subteran de stalactite și stalagmite, sculptat de natură de-a lungul mileniilor.

Importanța strategică a Gibraltarului nu s-a diminuat. Baza militară găzduiește unul dintre cele două submarine nucleare britanice, celălalt aflându-se în Scoția. Tunelurile care brăzdează stânca se întind pe zeci de kilometri, iar la suprafață orașul se desfășoară ca un labirint organic de străzi înguste, legate între ele fără un plan aparent, dar cu o logică proprie.

Un alt element care surprinde este Aeroportul Gibraltar. Cu doar câteva zboruri pe zi, pista este folosită de pietoni pentru majoritatea timpului, o situație rară în care traversezi un aeroport ca pe o simplă trecere de pietoni. Pentru mine, imaginea mi-a adus aminte de aeroportul din Cluj din anii ’80, cu puține curse zilnice și mult spațiu liber, unde se organizau chiar și curse de karting.

Viața cotidiană are și alte particularități. Se circulă pe dreapta — schimbare introdusă în 1945 după o serie de accidente. Plata se face în lire sterline, dar cardurile fac diferența aproape invizibilă; singura diferență notabilă este că meniurile sunt în lire, nu în euro. Trecerea frontierei, cu pașaportul în mână, este rapidă și relaxantă, iar engleza este omniprezentă, fără a fi ostentativă, ci doar funcțională.

Un detaliu care m-a fascinat a fost stadionul de fotbal. Într-un spațiu atât de limitat, fiecare decizie urbanistică se vede. Stadionul se află sus, aproape de stâncă, și îmi amintește de terenul CMC de lângă Belvedere, din secolul trecut: ingenios, adaptat spațiului, cu o logică practică care domină estetica.

Gibraltarul nu impresionează prin vastitate, ci prin densitate: densitate de istorie, de simboluri, de funcții. Este un exercițiu continuu de echilibru între natură și strategie militară, între influențe externe și identitate locală. Un loc care nu are nevoie de artificii ca să rămână memorabil, pentru că însăși proporția lui mică este ceea ce îl face uriaș în semnificație.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Relevanța”

Monopolurile asupra vizibilității nu mai reflectă realitatea actuală — această transformare este tema editorialului meu de astăzi.

...
Notorietatea a fost odinioară echivalentă cu autoritatea. În anii ’90, o simplă apariție la televiziunea națională confera instantaneu legitimitate. Vizibilitatea era interpretată ca expertiză; invitațiile în emisiuni sau citările în presă funcționau ca un certificat tacit de competență.

Astăzi, ecuația s-a schimbat radical. Notorietatea există, dar s-a fragmentat. Fiecare comunitate, fiecare domeniu, fiecare platformă are propriile vedete. Poți fi o autoritate incontestabilă într-un cerc restrâns și complet necunoscut în afara lui.

Această discrepanță capătă o relevanță tot mai mare. Multă vreme, sistemele erau închise: câteva instituții — televiziuni, universități, centre de putere — controlau vizibilitatea. Dacă intrai în circuit, notorietatea devenea stabilă și greu de contestat.

Epoca acestor monopoluri s-a încheiat. Globalizarea şi digitalul au schimbat regulile jocului. Comparația nu mai e locală sau națională, ci globală. Ideile și performanța circulă liber; reputația nu mai poate fi construită într-un spațiu izolat.

Popularitatea nu mai ține loc de competență. Vizibilitatea poate fi rapidă, spectaculoasă, virală, dar nu garantează valoarea. Diferența dintre notorietate și expertiză devine evidentă de îndată ce părăsești cercul în care ești cunoscut.

Schimbarea nu ține doar de social media; este structurală. Televiziunea nu mai deține scena centrală, iar instituțiile nu mai controlează legitimarea publică. Vizibilitatea circulă în multiple direcții, iar autoritatea trebuie demonstrată constant.

Notorietatea, în sine, nu este nici bună, nici deranjantă. Probleme apar atunci când este confundată cu competența. Într-o lume deschisă, diferența dintre cele două nu mai poate fi ascunsă.

A fi cunoscut nu mai e suficient. Este necesar să fii relevant.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Referendumul de la 14 ani”

În 1986 am participat la referendumul pentru dezarmare. Am vorbit despre acest subiect în editorialul meu de astăzi.

 

---

 

Acum aproape 40 de ani aveam 14 ani și eram, pentru o zi, votant. Nu oficial în sensul democratic al cuvântului, dar suficient încât să semnez într-un tabel și să contribui la rezultatul unanim al marelui referendum pentru dezarmare. Era 23 noiembrie 1986, iar noi, elevii de la Liceul Emil Racoviță, am mers la școală într-o duminică nu pentru ore, ci pentru a participa la momentul civic al epocii.

 

Ni se explica atunci că votul nostru va contribui la reducerea militarilor, a armamentului și a cheltuielilor militare cu 5% și va susține eforturile de pace la nivel internațional. În atmosfera Războiului Rece, mesajul suna solemn și foarte serios.

 

Secția de vot era organizată cu o eficiență remarcabilă: o foaie A4 cu un tabel de semnături și două coloane — una mare, foarte vizibilă, marcată DA, și una mai modestă, pentru NU. Sistemul era simplu și elegant. Toți semnam în coloana DA. Fără ezitări, fără surprize statistice. O formă timpurie de consens național.

 

Pentru noi, miza reală era să fim printre primii care semnează. Era un fel de reflex civic grăbit şi sugerat: să răspundem prompt chemării partidului. Așa că, la prima oră, am ajuns la școală, am luat stiloul și am semnat cu seriozitatea cu care un adolescent de 14 ani poate contribui la dezarmarea globală.

 

Ne uitam discret unii la alții înainte de semnătură, mai mult din reflex decât din îndoială. Procedura era clară, coloana potrivită era clară, iar rezultatul final era, de fapt, deja cunoscut de toată lumea.

 

Privind acum înapoi, scena are un aer aproape didactic: o sală de clasă, o foaie A4 și o generație de adolescenți contribuind disciplinat la pacea mondială cu câte o semnătură. Era modul nostru de a participa la marile echilibre strategice ale planetei.

 

Ironia este că astăzi, când auzim din nou despre bugete de apărare crescute, reînarmare și noi echilibre militare în Europa, îmi amintesc acea dimineață. Noi, la 14 ani, contribuiserăm deja la reducerea armamentului cu 5%. Cel puțin pe hârtie.

 

Dan LUCA / Bruxelles

 

NEW: Dan Luca Director at Rud Pedersen Public Affairs in Brussels

Starting in April 2026, I joined the Rud Pedersen Public Affairs team. Founded in 2003 in Sweden by Morten Rud Pedersen, it is now a leading European public affairs consultancy. It has 19 offices across Europe, with a strong presence in Brussels since 2017.

“We are thrilled to welcome Dan Luca to Rud Pedersen Brussels as Director. Dan joins us after an impressive 25-year career at Euractiv, most recently serving as Vice President Strategic Innovations. Over the years, he has developed remarkable expertise in EU affairs, strategic communications, business development, stakeholder relations and network-building in Brussels. His experience at the intersection of policy, media and advocacy is rare and incredibly valuable. Dan’s deep knowledge of the Brussels landscape and longstanding relationships across the EU affairs community will be a major strength for our team and for the organisations we support. We are very pleased to have him with us and look forward to working together”, mentioned the management of Rud Pedersen Public Affairs.

 

It is a privilege to join the team at Rud Pedersen Public Affairs in Brussels, an organization with a strong and well-established impact in the European business community. At a time when the European Union is redefining its position in the global competitiveness landscape, meaningful stakeholder engagement is more important than ever.

 

I look forward to bringing my more than 25 years of experience in strategic communication to further strengthen Rud Pedersen’s mission—supporting the success of the European Union and contributing to the long-term prosperity of European society.

 

 About Dan LUCA:

Dan Luca is a Romanian-born expert in European affairs who has been active in Brussels since 1997. His career spans policy analysis, media, and strategic communication within the European Union ecosystem.

He holds a Master’s degree from the ULB Institute of European Studies and earned a PhD in International Relations and European Studies, with a specialization in communication.

In 2020, he published the book Mapping the Influencers in EU Policies with Palgrave Macmillan, examining networks of influence in EU decision-making.

Professionally, Luca has spent over 25 years with Euractiv, a major media platform covering EU policies. During his time there, he held senior roles including Director of Business Development, overseeing operations across 12 offices in EU capitals, and Vice President for Strategic Innovations. His work involved analyzing long-term trends (“meta-trends”) affecting European policies and stakeholders, particularly corporations and trade associations.

More recently, he coordinated the 2025 study Beyond the Institutions: How Associations Keep Europe Connected, which explores the role of associations in European competitiveness.

 

 

Dan LUCA – editorial în Făclia: “Andaluzia”

Andaluzia, cea mai populată regiune a Spaniei, merită văzută pe viu. Detalii, în editorialul meu, semnat astăzi.

 

----

Am petrecut câteva zile în Andaluzia și mă întreb: câte locuri mai oferă astăzi combinația asta de orașe vibrante, sate liniștite și peisaje care te fac să uiți de timp? Dacă nu ați fost încă, merită să vedeți cu ochii voștri ce înseamnă cu adevărat sudul Spaniei.

 

Andaluzia este cea mai populată regiune a Spaniei, cu aproximativ 8,5 milioane de locuitori. Economia sa se bazează pe turism și agricultură – uleiul de măsline, fructele, legumele, citricele și vinurile sunt cele mai cunoscute produse – dar include și sectoare moderne, cum ar fi industria aeronautică.

 

Prima oprire a fost Málaga, un punct de legătură esențial pentru sudul Spaniei. Aeroportul internațional conectează regiunea cu Europa, iar orașul combină viața urbană cu relaxarea litoralului mediteranean.

 

La Cádiz, unul dintre cele mai vechi orașe locuite continuu din Europa, istoria se simte la fiecare pas. Plaza de San Juan de Dios, Teatro Romano și Catedrala oferă o imagine clară a trecutului, iar din turnul catedralei se vede Atlanticul. Și pentru că nu poți vizita Cádiz fără să simți gustul locului, am încercat pescaíto frito și churros autentici.

 

Satele albe din Andaluzia rurală au un farmec aparte: străzi înguste, case vopsite în alb și livezi de portocali și lămâi. Pentru cei care caută aventură, Caminito del Rey oferă un traseu de 7,7 kilometri de-a lungul Desfiladero de los Gaitanes, cu pasarele suspendate la peste 100 de metri deasupra râului – o experiență pe care nu o uiți ușor.

 

Parcul Național Doñana este un alt loc care merită vizitat. Mlaștinile, dunele și pădurile protejate oferă un cadru unic pentru biodiversitate, iar accesul prin pădure și pe plajă face vizita completă.

 

Sevilla este centrul cultural al regiunii. Plaza de España și terasa Metropol Parasol oferă perspective diferite asupra orașului, iar Real Alcázar și Catedrala sunt repere istorice majore. Mormântul lui Cristofor Columb atrage vizitatori, iar Giralda domină elegant orizontul orașului.

 

Seara, Sevilla trăiește prin flamenco – am văzut spectacole autentice care transmit emoție direct, fără filtre. În același timp, orașul are și dimensiuni moderne: Isla de la Cartuja, fostul site al Expoziției Universale din 1992, găzduiește astăzi centre de cercetare și spații culturale.

 

Fotbalul face parte din viața locală: am vizitat stadionul Sevilla FC și am urmărit un meci al lui Real Betis într-un bar plin de suporteri – pasiunea comunității e vizibilă la fiecare pas. În jurul Sevillei, zona industrială și aeronautică, cu companii care lucrează pentru Airbus, angajează aproximativ 4.000 de oameni.

 

Andaluzia combină orașe vibrante, sate liniștite, natură protejată, tradiții culturale și economie diversificată. Este o regiune care merită vizitată și povestită mai departe – fie că ești turist, pasionat de cultură sau doar curios să vezi cum se trăiește în sudul Spaniei.

 

Dan LUCA / Bruxelles

Chestii faine, de viaţã bunã!

E perfect să descoperi lumea. Să te implici, să înveți, să te bucuri de reușite și să povestești experiențele trăite. Ce altceva dorești de la viață?

Amintirile anilor de liceu sunt fantastice, cu unele creionări recente. Mă întâlnesc uneori cu alți absolvenți de „Racoviță”. Îi recunosc imediat, parcă ochii mi se deschid altfel când văd trecut acest nume în CV-ul lor. 

Desigur, nu putea să lipsească descrierea fenomenului practicii agricole. Deja în clasa a VII-a, elev fiind la Școala Generală nr. 15 din cartierul Grigorescu, am fost duși la munci agricole. Pe terenurile de lângă Florești culegeam cartofi, morcovi sau castraveți. 

Atmosfera Clujului la începutul anilor ’90 și cum trăiam noi, gașca, acele vremuri este ceva memorabil. Călătoream puțin în stăinătate, iar în vacanțele de varã mergeam la Costinești, și ce atmosferã era acolo! 

Întâmplarea a făcut ca, la mijlocul anilor ’90, să descopăr Bruxelles-ul european. Câteva abordări într-un mesaj unic. Obţinerea vizei pentru a veni în Belgia era atunci o adevărată expediţie pentru un clujean. După un drum de o noapte la clasa a 2-a cu trenul, la primele ore ale dimineţii mă îndreptăm spre strada Dacia, la Consultatul Belgiei, pentru a-mi depune dosarul de viză.

Sărbătorirea recentă a celor 54 de ani a fost interesantă. Câteva gânduri, filozofice chiar, într-un mesaj public. Nu e esențial să atingi idealul; important e să mergi spre el cu bucurie și perseverență. Într-o lume grăbită să impresioneze, e reconfortant să te distingi prin normalitate.

Este important aici și contextul întâlnirii cu fondatorul AEGEE Europe, Frank Biancheri, o perioadă care m-a modelat enorm. Frank Biancheri a fost un vizionar european, chiar dacă prea puțin înțeles de secolul al XX-lea.

Sportul a fost în permanență prezent în viața mea, atât în România, cât și în Belgia. Haide U, și de mere și de nu!

Pe unde am călătorit, am încercat să descopăr bogățiile locale prin alergare. Am alergat în locuri exotice, unele rupte de pe harta irealului. Pretoria mi-a plăcut, chiar dacă era plină de dealuri. Mult mai accesibilă a fost zona platã a deșertului Kalahari din Namibia. Iar alergarea printr-un sat din Botswana e ceva desprins dintr-o altă lume.

Am călătorit mult, în 50 de țări de pe 6 continente. Am fost în marile orașe ale lumii la spectacole. La Paris, Moulin Rouge este întruchiparea perfectă a spiritului franțuzesc și a culturii spectacolului în orașul luminilor.

A vedea locuri unice și a le povesti este un lucru care m-a fascinat. Laos este țara elefanților! Au mai rămas doar 1200 de elefanți în Laos. 400 dintre aceştia sunt acum domestici, precum câinele sau pisica. Am trăit o zi cu elefanții, iar senzaţia e fantastică. Le-am dat mâncare din mânã, am mers ore întregi pe elefant, am făcut baie cu elefantul în râul Mekong.

De multe ori, am reușit să văd totul prin prisma inovației în turism. Am fost în Georgia, o țară care se mândrește cu vinul sãu. Am fost plăcut surpins să gust dintr-un produs  special, înghețată cu aromă de vin, după modelul clasic al vaniliei, ciocolãţii sau cireșelor. 

Desigur, de la distanță, am început să apreciez mai mult bucătăria românească. Preferințele merg spre salata de boeuf, salata de vinete sau zacuscã. 

Interacționând cu comunitatea locală, am căutat să fiu util, activând ca voluntar în multe ocazii. La concertele de la Foret National din Bruxelles, în pauze, eram la chioșcuri și vindeam băuturi și mâncare. Așa am ajuns să văd și concertul celor de la Twenty One Pilots, memorabil ca atmosferă.

În mod constant, de peste 30 de ani, am construit entități care să implice oameni, care să facă societatea să evolueze. În 2003, la Bruxelles, am fondat Clubul „România–UE”, o organizație a românilor din capitala europeană.

M-am perfecționat continuu și prin educația formală, ajungând să țin cursuri academice în 15 universități din 6 țări europene. Continuitatea cea mai consistentă s-a conturat  prin activitățile didactice desfășurate la SNSPA, în București, și la KU Leuven, în Belgia. 

Am reușit să îmi structurez cunoștințele publicând și 5 cărți de specialitate. Cartea Mapping the Influencers in EU Policies, publicată în 2019, este probabil proiectul pe care l-am gândit cel mai mult timp. Volumul este conceput ca un curs pentru studenții și masteranzii din domenii precum științe politice, drept, comunicare sau studii europene, dar și ca un studiu extins destinat experților implicați în afacerile europene. 

Am scris mult, mai ales în presa românească. De-a lungul timpului au fost publicate articole, semnate alături de politicieni, profesori sau experți ai politicilor europene. În 2009, împreună cu 50 de experți români, am prezentat idei despre comunicarea europeană.

Am completat partea academică cu numeroase traininguri pe care le-am organizat în ultimii 20 de ani. În 2012 am surprins capitala UE cu un program curajos, „Cum să faci bani în Bruxelles?”. 

Iar astăzi închei o experiență unică, de peste 25 de ani la Euractiv, un loc care m-a învățat ce înseamnă cu adevărat bogăția Uniunii Europene. Euractiv nu s-a născut doar ca o platformă media. A fost, de la început, o mișcare constructivă, proactivă și incluzivă. În 2003, am avut șansa și responsabilitatea de a localiza conceptul în România. 

Povestea continuă, relatată în special pe acest blog!

Dan LUCA / Bruxelles

 

Dan LUCA – editorial în Fãclia: “Euractiv, cu mândrie”

La capătul a 25 de ani la Euractiv, editorialul de astăzi adună câteva gânduri despre semnificația acestui drum.

 

---

În decembrie 2000, într-un alt mileniu, începeam o aventură care avea să îmi marcheze viața profesională pentru următorii 25 de ani. Astăzi, când închei acest capitol la Euractiv, la Bruxelles, simt nevoia să privesc înapoi cu recunoștință, cu un strop de nostalgie și, mai ales, cu multă mândrie.

De ce scriu aceste rânduri într-un jurnal local, la Cluj? Pentru că, într-un fel, totul a început aici. În primăvara anului 1995, l-am întâlnit întâmplător la Cluj pe Christophe Leclercq, mai întâmplător decât ați putea crede. El era deja un „ancien” al AEGEE, iar eu coordonam filiala Asociației Studenților Europeni din Cluj. Am simpatizat imediat, uniți de aceeași convingere: Europa nu este doar un proiect instituțional, ci și unul al generațiilor care cred în cooperare, dialog și construcție comună.

Câțiva ani mai târziu, acea întâlnire avea să capete sens deplin. Euractiv nu s-a născut doar ca o platformă media. A fost, de la început, o mișcare constructivă, proactivă și incluzivă. A cerut jurnaliștilor să meargă dincolo de declarațiile oficiale, să scrie despre instituții, dar și despre oameni. Un reportaj nu era complet fără vocea celor afectați de o directivă, fără perspectiva mediului de afaceri, a societății civile, a experților independenți. Europa nu era prezentată ca un mecanism birocratic, ci ca un ecosistem viu.

Construcția europeană nu aparține exclusiv statelor membre și liderilor lor politici. Ea se sprijină pe sectorul privat, pe antreprenori, pe ONG-uri, pe universități, pe cetățeni activi. Am văzut cum Euractiv a creat punți între actori care, altfel, ar fi rămas în tabere opuse. La mesele rotunde organizate de-a lungul anilor, reprezentanți ai unor companii precum Shell au stat față în față cu organizații precum WWF. Nu pentru a-și arunca acuzații, ci pentru a căuta un limbaj comun. Rolul de mediator, asumat cu discreție, a fost una dintre cele mai valoroase contribuții ale acestui proiect.

Euractiv a crezut, de la început, în extinderea Uniunii Europene și în nevoia de a înțelege Estul continentului. În 2003, am avut șansa și responsabilitatea de a localiza conceptul în România. A fost o perioadă de muncă intensă, de construcție de la zero, de convingere a partenerilor că există nevoie pentru o astfel de platformă. În anii de preaderare, Euractiv.ro devenea o sursă de informare recomandată de autorități, un reper pentru cetățeni, pentru funcționari, pentru mediul de afaceri. Era dovada că și din Est se poate construi profesionist, european, relevant.

Privind în urmă, nu pot să nu remarc curajul unei idei lansate într-o perioadă în care internetul era încă la început, iar „media online” nu era un concept consacrat. Euractiv a pariat pe transparență, pe acces la informație, pe dezbatere argumentată. A fost și rămâne un spațiu în care opiniile pot fi diferite, dar regulile dialogului sunt clare.

Este nevoie de mișcări proeuropene? Răspunsul meu este fără echivoc: da. Nu este o rușine să afirmi că aparții spațiului european. Nu este o slăbiciune să susții cooperarea, standardele comune, solidaritatea. Dimpotrivă. Într-o perioadă în care tentația retragerii în naționalism și izolare reapare ciclic, este esențial să existe voci care să spună deschis că proiectul european merită apărat și îmbunătățit.

A fi proeuropean nu înseamnă a fi necritic. Euractiv nu a fost și nu este o structură „pro Comisia Europeană” sau „pro UE” în sensul propagandistic al termenului. A fost, și sper să rămână, pro societate europeană. Pro dialog. Pro responsabilitate. Pro transparență. Uneori critic, alteori incomod, dar întotdeauna ancorat în ideea că Europa este un proces în devenire, nu un dat imuabil.

Pentru mine, acești 25 de ani au fost o școală extraordinară. Am avut privilegiul de a lucra cu profesioniști dedicați, de a asista la momente-cheie ale istoriei recente, de a contribui – fie și modest – la consolidarea unui spațiu public european. A fost o experiență enormă și o onoare pe măsură.

Închid acest capitol cu inima plină. Încep un proiect nou, total independent, dar duc cu mine lecțiile învățate: că dialogul este mai puternic decât monologul, că punțile sunt mai utile decât zidurile și că Europa se construiește zi de zi, prin oameni care aleg să creadă în ea.

Iar dacă această poveste a început, într-un fel, la Cluj, poate că tot de aici merită spus: Europa nu este „acolo”, la Bruxelles. Europa este și aici. În comunitățile noastre, în inițiativele noastre, în curajul de a construi împreună.

Dan LUCA / Bruxelles

 

Public opinions on current issues

For over 25 years in the center of European policymaking, I have closely followed key issues, collaborating with experts to produce clear, timely, and valuable articles for readers.

I. By closely following the topic of European communication, I have managed to write about the European primary elections since 2010.

I have published on this topic with the following:

1. Dominique Ostyn

(Debate on how to better organise the 2019 European primary elections, 2015)

2. Prof. Alina Bârgãoanu,

(Funding the 2019 European primary elections, 2016)
(A moment of truth for European political parties, 2021)

3. Doru Frântescu (economic analyst)

(Why the Spitzenkandidaten system will have little impact in 2024, 2022)


II. The cooperation with Prof. Mihaela Luţaş began 25 years ago. I am very glad that our opinion on the importance of Romania's accession to the Eurozone was appreciated.

(Euro-integration for Romania: Between desire and necessity, 2022)


III. The PhD completed in 2008 had two central themes, communication and European education. I coordinated an up-to-date analysis of the European education situation through an event in the European Parliament, and the cooperation with Victor Negrescu and AEGEE Europe was fantastic.

(European education - the central point of the 2024-2029 EU Agenda, 2024)


IV. The subject of EU enlargement fascinated me enormously, the material published with Alexandrina Robu-Cepoi, Vlada Toma and Marian Cepoi, at the launch of the Moldova EU Club was well publicized.

(The launch of the "Moldova-EU" Club in Brussels, 2023)

V. Having perfect communication with two giants of Romanian politics, Vasile Puşcaş and Victor Negrescu, together we analyzed the transatlantic relationship.

(Legislators from both sides of the Atlantic call for a Transatlantic Erasmus, 2021)


VI. I have had over 10,000 meetings in Brussels, mostly with European associations. I have coordinated analyses, involving hundreds of experts in consultations. I recommend the published materials:

(Survey of federations identifies online communication trends, 2004)

(5 differences in corporates & federations communication, 2016)

(How Associations Keep Europe Connected, 2025)


VII. I have been posting regularly about job opportunities in Brussels. Here is a recent article:

(The Hidden Job Market of Brussels: 3,000 European Associations Powering Europe’s Policy Ecosystem, 2025)


VIII. Interacting with 30 experts, I wrote a book for Palgrave Publishing about who influences EU policies.

(Mapping the influencers in EU policies, 2019)

 

 

Dan LUCA / Brussels