Alături de Simona Stănescu (Institutul de
Cercetare a Calității Vieții), am analizat conceptul de „competitivitate
socială”, o abordare integrată a relației dintre Europa socială și
competitivitatea industrială. Articolul nostru a fost publicat
astăzi în Ziarul Financiar.
----
Sistemul social european este una
dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Deși nu are o
definiție oficială unică și nu reproduce un model național al statului
bunăstării, acesta se bazează pe principii comune. Creșterea economică este
însoțită de redistribuire, protecție socială și acces universal la servicii
publice esențiale. Îmbinarea economiei de piață cu solidaritatea socială
diferențiază Europa și susține coeziunea socială și calitatea vieții.
Acest sistem s-a consolidat după al
Doilea Război Mondial. Creșterea economică și industrializarea au permis
dezvoltarea educației, sănătății și protecției sociale. Dezvoltarea economică
și progresul social au evoluat împreună. Astăzi, rolul statului bunăstării se
reduce treptat, iar responsabilitatea individuală capătă o pondere tot mai
mare.
Funcționarea sistemului este influențată de
arhitectura Uniunii Europene. Piața unică și moneda euro au aprofundat
integrarea economică. În schimb, competențele fiscale și sociale rămân în mare
parte la nivel național. Din acest motiv, statele membre finanțează propriile
sisteme de protecție socială. Rezultatul este existența unor diferențe
importante între serviciile publice și capacitatea de răspuns la crize.
Această descentralizare instituțională constituie una
dintre principalele surse de tensiune ale proiectului european. Piața este
integrată la nivel continental, însă resursele fiscale și mecanismele de
redistribuire rămân predominant naționale. În perioade de stabilitate
economică, această arhitectură poate funcționa relativ eficient. În schimb, în
contextul unor crize majore, lipsa unei capacități fiscale comune limitează considerabil posibilitatea
unei reacții rapide și uniforme la nivel european.
Modelul social european a fost construit într-o perioadă
în care Europa ocupa o poziție dominantă în economia globală, beneficiind de
avantaje competitive semnificative în industrie, tehnologie și comerț
internațional. Astăzi, acest context s-a modificat profund. Globalizarea, migrația, digitalizarea
și redistribuirea centrelor de producție către Asia au redus avantajele
comparative tradiționale ale economiei europene. În același timp, competiția
tehnologică s-a intensificat, iar investițiile necesare pentru menținerea
competitivității au devenit considerabil mai mari.
Presiunile externe exercitate asupra economiei europene
provin atât din partea Statelor Unite ale Americii, cât și din partea marilor
economii asiatice. Aceste evoluții se reflectă inclusiv în domeniul sănătății.
Dezbaterile curente privind prețul medicamentelor inovatoare, finanțarea
cercetării biomedicale, autonomia strategică în producția farmaceutică sau
accesul la terapii avansate devin tot mai complexe. Europa se străduiește să
mențină accesibilitatea universală a serviciilor medicale, însă costurile asociate
inovării cresc într-un ritm superior capacității tradiționale de finanțare a
sistemelor publice. În paralel, politicile climatice și tranziția energetică
generează la rândul lor costuri suplimentare pentru industrie, accentuând
preocupările privind competitivitatea economică.
Discuțiile privind aprofundarea pieței interne,
dezvoltarea Uniunii Piețelor de Capital, consolidarea politicii industriale
europene și armonizarea unor politici fiscale sau sectoriale reprezintă
răspunsuri logice la aceste provocări. Totuși, implementarea lor este dificilă
din punct de vedere politic, întrucât presupune transferuri suplimentare de
competențe către nivelul european și compromisuri între interese economice
naționale adesea divergente. Echilibrul dintre suveranitatea statelor membre și
eficiența decizională europeană rămâne una dintre cele mai sensibile teme ale
procesului de integrare.
Experiența ultimelor două decenii arată că Uniunea
Europeană tinde să avanseze instituțional în perioade de criză. Criza
financiară globală din 2008 a determinat consolidarea guvernanței economice și
a mecanismelor de supraveghere bancară. Pandemia de COVID-19 a condus la
crearea unor instrumente fiscale comune fără precedent și la lansarea
programului de redresare finanțat prin împrumut comun. Nu în ultimul rând, criza de securitate declanșată în 2022 a accelerat
cooperarea în domeniul energiei, apărării și al autonomiei
strategice. Aceste exemple sugerează că integrarea europeană este adesea
impulsionată de necesitatea gestionării unor șocuri externe majore.
Cu toate acestea, fiecare dintre aceste crize readuce în
prim-plan aceeași întrebare fundamentală: cum poate Europa să își păstreze
nivelul ridicat de protecție socială fără a compromite competitivitatea
economiei care îl finanțează? Răspunsul nu poate consta exclusiv în reducerea
cheltuielilor sociale, dar nici în ignorarea limitelor economice ale finanțării
acestora. Este necesară o schimbare de paradigmă, în care politicile sociale și
cele economice să fie concepute ca elemente complementare ale aceleiași
strategii de dezvoltare durabilă.
Conceptul de competitivitate socială câștigă tot
mai mult teren în dezbaterea europeană. Acesta pornește de la ideea că
investițiile în educație, sănătate, protecție socială și cercetare nu sunt
simple cheltuieli, ci investiții în capitalul uman și în reziliența economiei.
În această logică, performanța economică nu mai este evaluată doar prin costul
forței de muncă sau nivelul taxării, ci și prin capacitatea unei societăți de a
inova, de a menține coeziunea socială și de a se adapta la schimbările
economice și tehnologice.
Din această perspectivă, competitivitatea și protecția
socială nu se exclud, ci se susțin reciproc. Menținerea standardelor sociale
europene depinde de o economie capabilă să genereze productivitate, inovare și
creștere. Fără această bază economică, sistemele de protecție socială riscă o
erodare lentă, determinată de diminuarea resurselor necesare finanțării lor.
Dan Luca este expert în afaceri europene și comunicare
strategică, desfășurându-și activitatea la Bruxelles încă din 1997. Este
autorul cărții Mapping the Influencers in EU Policies, publicată de Palgrave
Macmillan în 2020.
Simona Stănescu este cercetător științific I la
Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV), Academia Română, specializată în politici sociale, statul bunăstării,
demografie, economie socială și dezvoltarea serviciilor sociale.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu