Construiesc de 30 de ani. Astăzi, scriu despre acest parcurs în editorialul meu.
---
Când vorbim despre construcție, reflexul este să ne gândim la clădiri, drumuri,
poduri. Beton, oțel, macarale. Dar societățile nu se sprijină doar pe
infrastructuri vizibile. Ele se țin în picioare prin construcții mult mai
discrete, uneori aproape invizibile: media, organizații, mișcări civice, rețele
de idei, institute de învățământ, cadre de gândire. Fără acestea, nici
celelalte nu rezistă.
Prima mea înțelegere structurată a acestui tip de construcție a venit în timpul
cercetării mele doctorale asupra politicilor educaționale europene. Un proiect
Tempus, susținut de Comisia Europeană, care a stat practic la baza înființării
Facultății de Studii Europene de la Cluj, mi-a arătat concret cum se
construiesc, pas cu pas, arhitecturi instituționale capabile să schimbe
mentalități, nu doar proceduri. Atunci Europa a încetat să mai fie un concept
abstract și a devenit un sistem viu, inteligibil și replicabil la nivel local.
De acolo, drumul a fost firesc: de la înțelegere la implicare. Strategic, dar
mai ales operațional. În 1995, la Cluj, am condus structura locală a Asociației
Studenților Europeni (AEGEE). Am organizat dezbateri europene cu personalități
naționale și europene, într-un moment în care Europa era încă un „mai târziu”
pentru România. Prin conferințele AEGEE, primii eurodeputați au ajuns la Cluj.
Nu ca simbol, ci ca interlocutori. Era un exercițiu de normalitate europeană
înainte ca normalitatea să existe instituțional.
În 1996 am dezvoltat conceptul de „Casa Europei”: ideea de a lega localul de
european, viața de zi cu zi, de marile procese politice și economice. Europa nu
ca destinație, ci ca spațiu comun. În 2002, am lansat studii despre impactul
aderării României la Uniunea Europeană asupra Clujului. Pentru mulți, a fost un
moment de ruptură intelectuală: Europa nu mai era „Bruxelles-ul”, ci orașul
tău, universitatea ta, piața muncii tale. A fost, în felul lui, un mic
exercițiu de revoluție mentală.
În 2003, la Bruxelles, am fondat Clubul „România–UE”, o organizație a românilor
din capitala europeană. De la câteva zeci de membri, am ajuns la o comunitate
de aproximativ 2.500 de persoane. Mai important decât cifra este însă
continuitatea: legătura strânsă păstrată în timp, sentimentul de apartenență și
responsabilitate comună.
În 2008, am mers un pas mai departe și am contribuit la înființarea primei
filiale din afara țării a unui partid politic românesc: PSD Bruxelles.
Inspirată de modele europene consacrate – Partidul Socialist francez, SPD-ul
german, PSOE-ul spaniol, laburiștii britanici – inițiativa a fost un exercițiu
de europenizare politică, nu de export mecanic de sigle. Politica, și ea, este
o construcție care trebuie adaptată contextului.
Un punct central al acestui parcurs rămâne Euractiv. Început în 1999, a devenit
în timp una dintre cele mai solide platforme media proeuropene, inclusive și
multilingve. De 25 de ani, la Bruxelles și în capitale europene, am contribuit
la dezvoltarea sa, inclusiv ca director pentru 12 birouri din capitalele UE. În
2002, am cofondat Euractiv România, într-un moment-cheie al preaderării. A fost
prima presă europeană în limba română, canal oficial de informare pentru români
despre UE, într-o perioadă în care informația corectă făcea diferența dintre
entuziasm și confuzie.
Educația a rămas un pilon constant. Din 2013, am fost implicat în construcția
solidă a unui master la SNSPA, axat pe sfera publică și media europeană. În
2022, un al doilea master, focalizat pe monetizarea media prin inovație, a
răspuns unei nevoi acute: sustenabilitatea economică a jurnalismului de
calitate. Ideile fără structură nu supraviețuiesc.
Privind înapoi, mii de oameni au fost implicați direct în aceste proiecte:
mișcări, asociații, instituții media, facultăți. Ce au toate în comun? Spiritul
proeuropean, deschiderea, dorința de a oferi ceva concret oamenilor. Nu doar
informație, ci cadre de înțelegere. Nu doar spații de dezbatere, ci forme reale
de implicare. Oamenii nu ca spectatori, ci ca actori. Nu ca figuranți, ci ca
personaje principale.
A construi structuri de impact înseamnă, în fond, a construi posibilități.
Pentru gândire, pentru acțiune, pentru viitor. Chiar dacă nu se văd imediat.
Tocmai de aceea, ele contează cel mai mult.
Dan LUCA
/ Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu