Editorialul de astăzi: un deceniu de șocuri, luciditate și maturizarea Europei.
----
Spusu-mi-s-a că ultimul deceniu ar fi fost „provocator”.
O formulă politicoasă pentru a spune că Europa a fost smulsă din confortul
post-istoric și aruncată, fără avertisment, într-un curs intensiv de
supraviețuire politică. Dacă istoria avea cândva un ton academic, în ultimii
ani a trecut la sarcasm brutal.
Primul semnal a venit, firește, dinspre Insule. Brexitul
– acel gest teatral prin care Marea Britanie a trântit ușa anunțând că „se
descurcă și singură” – a spulberat ideea că proiectul european ar fi
ireversibil. Am descoperit că Uniunea nu e o lege a naturii, ci o construcție
politică vulnerabilă la sloganuri simple și nostalgii bine ambalate. Europa a
privit scena cu o grimasă forțată, încercând să pară calmă în timp ce își
număra fisurile.
Nici nu s-a așezat bine praful negocierilor, că a apărut
un inamic care n-a cerut referendum: pandemia. COVID-19 a reușit performanța de
a suspenda libertăți fundamentale în numele binelui comun și de a demonstra cât
de subțire e granița dintre solidaritate și egoism. Am aflat rapid că „suntem
toți în aceeași barcă” funcționează excelent ca metaforă, dar mai puțin când
fiecare vâslește în direcția lui. Totuși, sub presiune, Europa a înțeles ceva
esențial: coordonarea nu e un moft birocratic, ci o condiție de supraviețuire.
Adevărata trezire a venit însă odată cu invazia Ucrainei.
Războiul, pe care îl credeam exportat definitiv în manuale și muzee, a revenit
în vecinătatea imediată. Tunurile au făcut mai mult decât să distrugă orașe: au
pulverizat iluzia că pacea este starea naturală a continentului. Europa a fost
obligată să se reinventeze, dintr-un campion al normelor și directivelor
într-un actor geopolitic care trebuie să vorbească și limbajul dur al
securității. Valorile democratice au coborât din discurs în realitate, devenind
ceva pentru care oamenii chiar plătesc un preț.
Pe fundal, reconfigurarea puterii globale continuă fără
pauză publicitară. Relația cu Statele Unite oscilează între parteneriat
strategic și competiție economică, semn că prietenia e solidă, dar nu gratuită.
Europa vorbește tot mai des despre autonomie, deși încă ezită între dependență
și ambiție. Iar exemplele din Venezuela sau din alte state unde instituțiile au
fost golite de sens ne reamintesc că democrația nu cade cu zgomot, ci se stinge
încet, sub aplauzele celor convinși că ordinea poate fi suspendată „temporar”.
Așa arată bilanțul ultimului deceniu: o succesiune de
șocuri care ne-au scos din confort și ne-au lăsat ceva mai cinici, poate mai
obosiți, dar sigur mai lucizi. Trăim într-o stare de alertă permanentă, într-o
lume mai dură și mai puțin indulgentă cu iluziile. Lecția nu e reconfortantă,
dar e clară: într-un sistem global interconectat, nicio criză nu mai e locală,
iar tăcerea nu mai e o opțiune. Europa poate a pierdut inocența, dar măcar a
câștigat o formă de maturitate – una care știe că „merge și așa” nu mai este o
strategie.
Dan LUCA / Bruxelles
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu