Dan LUCA – articol publicat in Ziarul Financiar: “Competitivitatea Europei, testul decisiv”

Poate că adevărata întrebare nu este dacă Europa vrea să fie competitivă, ci dacă își permite să nu fie. Despre acest subiect am scris în articolul meu de astăzi din Ziarul Financiar.

 

...

De peste 25 de ani îmi desfășor activitatea în inima Bruxelles-ului european și am urmărit îndeaproape construcția europeană, inclusiv modul în care a fost abordată tema competitivității industriale. Privit în perspectivă, acest subiect reprezintă un fir roșu al proiectului european. Deși nu a beneficiat întotdeauna de o vizibilitate mediatică ridicată, el a revenit periodic pe agenda politică sub forme diferite, având însă aceeași miză: menținerea prosperității într-o economie globală aflată într-o transformare accelerată.

 

Un moment definitoriu a fost Strategia de la Lisabona, lansată și adoptată de Consiliul European în martie 2000. Aceasta pornea de la constatarea că Europa risca să rămână în urmă față de Statele Unite și economiile emergente din Asia în ceea ce privește productivitatea, inovarea și competitivitatea. Obiectivul era ambițios: transformarea Uniunii Europene în „cea mai competitivă și dinamică economie bazată pe cunoaștere din lume” până în 2010. Accentul era pus pe cercetare, inovare, digitalizare și consolidarea pieței interne.

 

La zece ani distanță, acest cadru a fost înlocuit de Strategia Europa 2020, aprobată de Consiliul European în iunie 2010, cu orizont de implementare până în anul 2020. Noua strategie a introdus o abordare mai complexă, bazată pe conceptul de „creștere inteligentă, durabilă și incluzivă”, integrând competitivitatea economică cu obiectivele de sustenabilitate și coeziune socială. În practică, această extindere a agendei a reflectat lecțiile crizei financiare globale, dar a făcut și mai dificilă concentrarea asupra transformării industriale propriu-zise.

 

Începând cu 2013, în discursul european a devenit tot mai vizibil conceptul de autonomie strategică, inițial în domeniul apărării și al capacităților industriale critice. După 2020, acesta a evoluat către formula de „autonomie strategică deschisă”, aplicată economiei în ansamblu: reducerea dependențelor externe, consolidarea capacităților tehnologice interne și menținerea deschiderii comerciale globale.

 

Ultimul deceniu a fost marcat de o succesiune de șocuri – Brexit, primul mandat al președintelui Donald Trump, pandemia COVID-19 și războiul din Ucraina – care au accelerat această reorientare strategică. În prezent, competitivitatea industrială a revenit în centrul agendei europene, într-o formă mai realistă și mai direct conectată la dinamica globală.

 

Diferența față de perioadele anterioare este semnificativă. Astăzi, Europa nu mai discută competitivitatea ca pe un obiectiv abstract de convergență, ci ca pe o problemă de poziționare globală, într-un context în care Statele Unite și China beneficiază de avantaje structurale în domenii-cheie precum tehnologia, inteligența artificială, capitalul de risc și industrializarea inovației.

 

Europa rămâne puternică în sectoare precum aeronautica, apărarea și anumite industrii de înaltă precizie. Totuși, continuă să se confrunte cu o problemă structurală: dificultatea de a transforma cercetarea de excelență în lideri globali de piață. Problema nu este lipsa ideilor, ci capacitatea de a le scala și de a le transforma în avantaje competitive durabile.

 

De aici rezultă importanța noilor instrumente europene de politică industrială și finanțare, inclusiv a viitorului Fond European pentru Competitivitate, conceput pentru a integra mai eficient resursele disponibile la nivel european. Miza reală depășește însă dimensiunea bugetară. Este vorba despre arhitectura decizională și despre capacitatea de a conecta cercetarea, finanțarea și industrializarea într-un ecosistem funcțional. Nu trebuie uitat faptul că principalele competențe în materie de dezvoltare economică rămân la nivel național, în timp ce programele europene reprezintă, în esență, instrumente de cooperare pentru succesul colectiv.

 

Din perspectivă istorică, proiectul european a funcționat cel mai bine atunci când a reușit să alinieze trei actori fundamentali: instituțiile europene, statele membre și mediul de afaceri. Piața unică și moneda euro sunt exemple relevante ale acestei logici de cooperare. În schimb, acolo unde construcția a fost predominant instituțională, fără o ancorare economică și societală suficient de solidă, rezultatele au fost mai limitate. Eșecul proiectului Constituției Europene în 2005 rămâne un exemplu elocvent.

 

Astăzi, Europa se află din nou într-un moment de alegere strategică. Competitivitatea nu mai este doar o prioritate politică, ci o condiție a menținerii relevanței economice într-o lume aflată în schimbare rapidă. Întrebarea fundamentală nu este dacă Europa își dorește să rămână competitivă, ci dacă își poate permite să nu fie.

 

Din punct de vedere practic, sunt necesare câteva acțiuni concrete pentru a maximiza șansele de succes ale competitivității europene. În primul rând, fiecare stat membru ar trebui să realizeze o cartografiere detaliată a propriului potențial competitiv, segmentată pe sectoare economice. În paralel, sectorul privat ar putea contribui prin definirea clară a domeniilor în care este dispus să investească și să participe la consolidarea competitivității europene, ținând cont de specificul fiecărei țări și al fiecărei industrii.

 

De asemenea, un ecosistem de dialog permanent între miniștrii economiei din statele membre și marile companii europene ar putea facilita o înțelegere mai precisă a realităților economice din fiecare țară și sector. O asemenea abordare ar contribui la formularea unor politici mai bine adaptate și la consolidarea competitivității europene în ansamblu.

 

Poate părea surprinzător, dar și statele din afara Uniunii Europene pot avea un rol constructiv în consolidarea competitivității industriale europene. Beneficiarul final al competitivității nu este aparatul administrativ european, ci societatea europeană și cetățenii săi. În acest context, tendințele de deglobalizare nu trebuie să reducă oportunitățile de colaborare și de construire a unei structuri economice europene puternice și competitive.

 

Următoarele 12 luni ar putea fi printre cele mai importante din istoria economică recentă a Uniunii Europene. În această perioadă se vor contura direcțiile care vor modela următorul deceniu și se va vedea dacă ambițiile europene de dezvoltare economică pot fi transformate în rezultate concrete. Tocmai de aceea, este esențial ca dezbaterea privind competitivitatea să fie purtată cu rigoare, logică și deschidere. Fiecare idee relevantă merită analizată, iar fiecare contribuție poate conta în definirea viitorului economic al Europei.

 

Dan LUCA / Bruxelles